Ce spune Biblia despre suflet? Este sufletul nemuritor, sau ar putea să moară? Ce se întâmplă sufletul la moarte?

Textul care stă la baza subiectului nostru se află în Ezechiel capitolul 18, versetul 20, unde citim: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri”. Aceasta este o premisă fundamentală, care se aplică în multe locuri din Scripturi. Ce se întâmplă cu sufletul la moarte?      

Ce găsim căutând în literatura filosofică diferitele idei cu privire la suflet şi ce se întâmplă cu acesta? Unii spun că sufletul este nemuritor; alţii spun că sufletul merge în cer, sau în iad; alţii cred în reîncarnare. Unii cred că sufletul este mintea pură care continuă; alţii cred că sufletul este o entitate în sine şi că există independent de corp; iar alţii că sufletul revine la viaţă; şi aproape toţi gândesc că sufletul nu moare. Observăm deci că sunt multe şi diferite idei cu privire la suflet, ce este el. Dar nu poate fi decât una singură adevărată; nu pot fi toate adevărate.   

Atunci să le supunem probei  Scripturilor, care sunt etalonul în privinţa adevărului.

Şi rezultatul probei este că Biblia respinge toate aceste premise. 

În Psalmul 49, versetele de la 10 la 14 citim: „Da, el vede că înţelepţii mor, nebunul şi prostul deopotrivă pier şi lasă altora avuţiile lor. Gândul lor lăuntric este că veşnice le vor fi casele”. Şi nu este oare acesta gândul şi dorinţa celor care mor? Ei lasă ceva ce va dăinui mereu. Ca un testament sau o mărturie pentru viaţa lor. Aceasta doresc ei.    

În continuare citim: „Dar omul pus în cinste nu rămâne, ci este ca dobitoacele care pier. Această cale a lor este nebunia lor…”. A zice că în vreun fel putem transmite ceva, că aceasta va fi moştenirea noastră, este o nebunie. Psalmul continuă: „…totuşi cei ce vin după ei îşi găsesc plăcere în cuvintele lor.” Da! Oamenilor în general le place aceasta. Aproape la fiecare serviciu de înmormântare se spune că moştenirea lor va dăinui, că va fi o amintire veşnică. Apoi în Psalm se trage concluzia: „Sunt duşi ca o turmă în Locuinţa Morţilor”. Aceasta este starea sufletului – moare.   

Cuvântul suflet se găseşte atât în Vechiul cât şi în Noul Testament.

În Vechiul Testament am găsit peste 750 de cuvinte traduse suflet.

În Noul Testament este folosit de peste 180 de ori. Cu toate aceste referinţe din Scripturi,  de ce există atâta confuzie în privinţa sufletului şi ce se întâmplă cu acesta după moarte?

Ei bine, lucrul acesta are de-a face cu filosofii greci. Grecii aveau mulţi filosofi, cum ar fi, Socrate, Platon şi alţii. Şi aceştia aveau diferite idei despre suflet.

Ei au introdus ideea că sufletul este nemuritor, invizibil, intangibil, imaterial. Şi fiindcă mult din Noul Testament a fost scris în greacă, ei au folosit cuvinte care au aceste conotaţii pentru a defini sufletul. Ca rezultat, din traducerile Noului Testament pe care le avem, este aproape imposibil să obţinem o vedere clară în privinţa sufletului. Din fericire avem şi Vechiul Testament, care ne ajută să obţinem o vedere satisfăcătoare.

De unde vine conceptul de suflet nemuritor? Mai întâi, sunt multe mituri despre nemurirea sufletului.

Cele mai multe religii fac ceva aluzie la nemurirea sufletului.

Cultura populară este impregnată şi ea de această ficţiune.

Astfel vedem că toate aceste forţe lucrează împreună spre a influenţa pe cei care caută un răspuns la întrebarea, ce se întâmplă cu sufletul. Ca atare, în culturile noastre şi peste tot în lume, ideea că sufletul este nemuritor este foarte obişnuită.

Dar întrebarea noastră este: Ce are de spus Biblia? Dumnezeu ne-a dat promisiuni în Biblie. La început ar putea părea că acolo găsim nemurirea sufletului – că într-un fel lucrurile continuă. În Geneza 9:16 citim: „Curcubeul va fi în nor; şi Eu Mă voi uita la el, ca să-Mi aduc aminte de legământul cel veşnic dintre Dumnezeu şi toate vieţuitoarele de orice fel de pe pământ”. Acesta a fost deci un legământ de viaţă. Dar oare aceasta nu arată că sufletul este nemuritor? Nu, nu arată!

În Psalmul 145:13 citim: „Împărăţia ta este o împărăţie veşnică şi stăpânirea Ta este în toate generaţiile”. Şi aceasta i-ar putea sugera cuiva să creadă că sufletul continuă mereu. Dar nu acesta este cazul.  

Dumnezeu a făcut o făgăduinţă, şi în Eclesiastul 3:11 spune: „El…a pus în inima lor (a oamenilor) şi gândul veşniciei”. Aici spune „gândul veşniciei”. Este frumoasă această traducere. Spune de fapt că noi oamenii simţim în mintea, în inima noastră, că viaţa ar trebui să continue.

Cumva oamenii ştiu că nu este bine să îmbătrânească, să aibă boli cronice, să li se degradeze corpul şi în final să meargă în mormânt. Dumnezeu a pus veşnicia în gândul omului, fiindcă El a intenţionat ca omul să trăiască veşnic. Acesta este conceptul prezentat în aceste scripturi: această posibilitate, acest potenţial, că odată omul va trăi veşnic. Este important însă să înţelegem prin ce mecanism se va realiza aceasta.  

Moare sufletul? Aici avem o întrebare fundamentală cu care se confruntă omenirea. Foarte devreme în Scripturi, în Geneza 2:17, citim:

„În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”. Cuvinte foarte clare din partea Tatălui ceresc, şi o relaţie foarte directă între păcat şi moarte: dacă păcătuieşti, mori. Apoi a intrat adversarul. 

Şi ce i-a spus Evei? Citim în capitolul următor: „Hotărât că nu veţi muri”. Primele cuvinte au venit de la Dumnezeu, acestea din urmă de la Satan. Altă caracterizare a lui Satan este „marele înşelător”. 

Aşadar, pe care îl vom crede? Avem oare alte scripturi care să spună care din cele două sunt adevărate?  

Ezechiel 12:20, textul de bază al subiectului nostru: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri.” Punct. Foarte clar. Aşadar, pe care-l credem: pe Dumnezeu sau pe marele înşelător?

Sunt morţii într-adevăr morţi? Aceasta pare o întrebare fără sens; şi totuşi, dacă întrebi o persoană obişnuită, aceasta îţi va spune că sufletul nu moare. Deci, sunt morţii într-adevăr morţi? Întrebarea este legitimă. Da, morţii sunt morţi. De unde ştim? 

În Eclesiastul 9:5 citim: „Cei vii ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu nimic şi nu mai au nici o răsplată, fiindcă până şi amintirea lor li se uită”. Asemenea acestor oase în pustie, până şi amintirea lor piere când se întorc în ţărână.

Unde avem definiţia sufletului în Scripturi? În Geneza 2:7 şi 8 citim: 

„Şi Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul a devenit un suflet viu.” Cuvântul „suflet” în ebraică este acelaşi cu cel tradus „fiinţă vie”. Aici vedem că Dumnezeu a luat ţărână, pe care a unit-o cu suflarea vieţii, şi omul a devenit un suflet. Punct.

Este frumos, fiindcă Scripturile definesc aici în mod clar elementele care formează sufletul.

Aşadar, este corpul sau ţărâna pământului un suflet? Nu.

Este duhul sau suflarea un suflet? Nu. Este nevoie de ambele componente, corpul şi suflarea vieţii, ca să devină o fiinţă vie, simţitoare, un suflet.

Omul nu are un suflet, omul este un suflet. O definiţie foarte clară şi distinctă. Sunt necesare două lucruri.

De exemplu: Care este deosebirea între a avea un leopard şi a fi un leopard? Ei bine, este o deosebire clară, nu-i aşa? Tot aşa: Eu am un câine dar nu sunt un câine. Sufletul este inseparabil de corp. Noi suntem fiinţe vii, suflete.

Prin urmare, este mare deosebire între a avea un suflet şi a fi un suflet.

Acum despre suflet în Scripturi. Avem câteva cuvinte ebraice şi greceşti pentru suflet – ruach – suflare, suflare de viaţă şi duh de viaţă. 

Ne'feş – suflet viu, fiinţă vie. Aşa este arătat în versetul care îl defineşte.

Şi na'faş – a respira sau a sufla peste, a da mai departe acel duh de viaţă.

Iar în greacă – psuche – suflare de viaţă, şi pneuma – vânt sau duh.

Vorbind despre pneuma, gândiţi-vă la pneuri, roţi de cuaciuc umflate cu aer. Este acelaşi concept. Ca vântul.  

Deci, care dintre fiinţele pământene sunt suflete? Aici este un alt lucru care nu le place tuturor. Dar Scripturile ne ajută. În Geneza 1:20 până la 24 citim: „Să mişune apele de vieţuitoare (ne'feş)… 

…să dea pământul vieţuitoare după specia lor, vite, reptile şi animale sălbatice după specia lor”. Aici găsim că toate aceste vieţuitoare sunt suflete. Şi animalele şi oamenii sunt suflete vii.

Există un concept ebraic despre suflet şi ne vom concentra atenţia asupra lui, fiindcă, aşa cum am spus mai înainte, cuvintele greceşti care s-au folosit pentru suflet ne-au influenţat vederile,

datorită conotaţiilor care li s-au dat. Dacă mergem înapoi la Geneza, în capitolul 9:15 citim:„Şi Eu Îmi voi aduce aminte de legământul dintre Mine şi voi şi dintre toate vieţuitoarele (ne'feş) de orice fel”. Ne amintim că acesta a fost legământul că nu va mai fi distrus tot ce este viu. 

Care fiinţe sunt, aşadar, suflete? În Iov 12:9 şi 10 citim: „Cine nu vede că…mâna Domnului a făcut asemenea lucruri? El ţine în mână sufletul (ne'feş) a tot ce trăieşte, suflarea (ruach) oricărui trup omenesc”.

În Eclesiastul 3:19, 20 iarăşi citim: „Căci soarta fiilor oamenilor şi a animalelor este aceeaşi” – toţi mor, toţi merg în mormânt, toţi se prefac în ţărână, dispar –  „aceeaşi soartă au amândoi: cum moare unul, aşa moare şi celălalt”. Această combinaţie, această esenţă a vieţii moare, dispare, trece.

Dar există o deosebire între om şi animale: Da, „toţi au aceeaşi suflare şi omul nu întrece cu nimic pe animal; căci totul este deşertăciune. Toate merg la un loc; toate au fost făcute din ţărână şi toate se întorc în ţărână”. Aceasta se întâmplă.

Dar care este deosebirea între sufletul omului şi sufletul animalelor? Numai omului i s-a promis o înviere.

Numai omului i-a făcut Dumnezeu promisiunea că îi va salva sufletul din mormânt.

Care este originea suflării de viaţă? În Geneza 2:7 citim: „Şi Domnul Dumnezeu (Iahve) a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul a devenit un suflet viu (ne'feş)”. Aici avem ambele cuvinte: Domnul Dumnezeu, şi ne'feş, suflet viu.  

În Iov 33:3 citim: „Duhul (ruach) lui Dumnezeu m-a făcut şi suflarea Celui Atotputernic mi-a dat viaţă” – m-a însufleţit, m-a făcut un suflet viu.

Apoi citim în Isaia 42:5: „Aşa vorbeşte Dumnezeu, Domnul (Iahve) care a creat cerurile şi le-a întins, care a aşternut pământul şi cele de pe el, care a dat suflare celor care-l locuiesc şi duh (ruach) celor care merg pe el”. 

 

Apoi în Iov 12:9 ,10: „Cine nu vede… că mâna Domnului (Iahve) a făcut toate aceste lucruri? El ţine în mână sufletul (ne'feş) a tot ce trăieşte, suflarea”– sau duhul (ruach)–„oricărui trup omenesc”. Astfel vedem că originea suflării de viaţă, a acestui drept de viaţă, vine de la Tatăl ceresc. 

Cum înţelegem duhul? Unii au o înţelegere confuză şi în legătură cu acesta. În Proverbe 20:27 spune: „Duhul omului este o lumină a Domnului”. Aici Domnul face o ilustraţie. El zice că duhul este ca o lumină, în unele traduceri zice ca o candelă sau lumânare. Cum este o lumină, o candelă sau o lumânare?  

Dumnezeu dă duhul de viaţă şi astfel aprinde acea lumină, candelă sau lumânare, El dă acel duh.

În Ieremia 38:20 citim: „Ascultă…şi vei scăpa cu viaţă”. Aceasta a fost condiţia. Dacă nu asculţi mori, sufletul moare. 

Duhul se întoarce la Dumnezeu. În Ezechiel 18:20 citim: „Sufletul care păcătuieşte moare”. Astfel, când duhul dispare, lumânarea se stinge şi rămân numai elementele din care este făcută. Nu mai este viaţă, sufletul moare. Aici avem o ilustraţie foarte clară cum se întâmplă.  

Duhul de viaţă este dreptul de viaţă. Şi la moarte dreptul de viaţă se întoarce la Dumnezeu.

Ce se întâmplă deci la moarte? Citim în Eclesiastul 12:7: „Ţărâna se întoarce în pământ cum a fost şi duhul se întoarce la Dumnezeu care l-a dat”. Dreptul de viaţă se întoarce la Dumnezeu. El este Cel care l-a dat, El îl ia înapoi; şi El voieşte să-l dea înapoi la înviere. 

Suflarea de viaţă, duhul de viaţă este principiul însufleţitor al vieţii, şi astfel la moarte acesta dispare, nu mai există.

Dreptul de viaţă se întoarce la Dumnezeu.

Unde merge acest duh? Avem un răspuns în Eclesiastul 3:20, 21. Este un răspuns dar şi o întrebare. La început acest verset pare doar o afirmaţie, mai ales ultima parte, dar trebuie să-l citim cu atenţie. „Toate merg la un loc; toate au fost făcute din ţărână şi toate se întorc în ţărână.” O indicaţie foarte clară că nu este nici o deosebire între animal şi om. „Cine ştie dacă suflarea oamenilor (în ebraică, duhul oamenilor) se duce în sus şi dacă suflarea animalului se duce în jos, în pământ?” Este deci o întrebare dacă duhul omului merge în sus, iar duhul animalelor merge în jos. Nu este o afirmaţie. Şi care este răspunsul?   

În Eclesiastul 3:18 şi 19 citim: „Acestea se întâmplă numai pentru fiii oamenilor, ca Dumnezeu să-i încerce şi ei înşişi să vadă că nu sunt decât nişte animale. Căci soarta fiilor oamenilor este aceeaşi; aceeaşi soartă au amândoi: cum moare unul, aşa moare şi celălalt”.  Apoi vine: „Toţi au aceeaşi suflare.” „Duhul se întoarce la Dumnezeu.” 

Astfel dreptul de viaţă se întoarce la Dumnezeu.

Dar cum sunt păstraţi oamenii cu amintirile lor în memoria lui Dumnezeu? În Psalmul 46:4 citim: „Suflarea lui trece, se întoarce în pământ; şi în aceeşi zi îi pier şi planurile”. Şi nu este oare aceasta dilema mormântului? Un om cu o minte strălucită merge în mormânt şi în aceeaşi zi îi pier gândurile şi nu mai sunt.

Scripturile ne asigură că Dumnezeu l-a creat pe om, că El i-a dat duh de viaţă şi astfel omul a devenit suflet viu. De asemenea ne spun foarte clar că sufletul moare. Acum, dacă ar fi să ne oprim aici, ne-am găsi într-o dilemă, în dilema în care se găsesc cei mai mulţi oameni, şi anume, ce se întâmplă cu ei când mor, ce se întâmplă cu amintirile, cu gândurile, cu personalitatea lor? Fiindcă Scripturile, cum am citit în Psalmul 46:4, ne spun că în aceeaşi zi ele pier, şi dreptul de viaţă se întoarce la Dumnezeu. Dar această poveste are un sfârşit fericit! Dumnezeu îi are în memoria Sa pe toţi şi îi va învia pe toţi. Aceasta este soluţia la dilema în care se află omenirea. Aceasta este soluţia care depăşeşte orice şi-ar putea imagina omul.

Aceasta însă cere credinţă, credinţă în ceea ce spun Scripturile, care vin de sus, de la Dumnezeu.

Întrebarea este, cum se va putea realiza aceasta? Ni se spune că Dumnezeu şi îngerii observă în amănunt tot ce fac oamenii. Ei numără chiar şi perii de pe capetele noastre, ceea ce este o sarcină formidabilă, dacă ne gândim la miliardele de de oameni de pe pământ. Dar Dumnezeul nostru este capabil. 

Un înger i-a spus lui Corneliu că Dumnezeu îi ţinea ca o aducere aminte milosteniile şi faptele. Deci înţelegem că aceste lucruri se întâmplă.

Apoi în Maleahi 3:16 se menţionează „o carte de aducere aminte” a celor care sunt chemaţi.

Amintirile tuturor oamenilor sunt păstrate şi la înviere li se vor reda, altfel ar fi ca nou-născuţii, fără nici o informaţie, şi n-ar înţelege experienţele permisiunii păcatului şi răului.

Aceasta este mărturia biblică. Lucrul important aici este că pentru amintiri nu se cere un suflet nemuritor.

Repetăm: O persoană nu trebuie să aibă un suflet nemuritor pentru a avea amintiri şi gânduri cu esenţa şi vitalitatea lor. Nu. Fiindcă un Tată ceresc atotştiutor şi atotiubitor poate păstra şi poate reda amintirile unei persoane într-un mod în care altfel n-ar fi posibil. 

Suntem siguri de înviere?

În trecut au fost făcute multe învieri din morţi miraculoase. Ilie a făcut învieri miraculoase; Domnul nostru Isus a înviat pe Lazăr; Dumnezeu L-a înviat pe Domnul Isus şi ucenicii au înviat pe unii din morţi. Acestea, cu excepţia Domnului Isus, au fost doar treziri din moarte, care au demonstrat posibilitatea şi intenţia învierii. 

Categoric, învierea este soluţia, fiindcă, dacă n-o înţelegem, nu există nici o speranţă. Şi tocmai aceasta ni se spune în 1 Corinteni 15:12-19. Ap. Pavel prezintă un raţionament logic atunci când vorbeşte despre învierea morţilor şi că aceasta este esenţială: „Dacă se vorbeşte că Hristos a înviat dintre cei morţi, cum zic unii dintre voi că nu este o înviere a morţilor?” Şi în ziele lui Pavel erau unii care ziceau: ei bine, nu credeţi în chestia asta cu învierea. „Dar dacă Hristos n-a înviat, atunci într-adevăr este zadarnică propovăduirea noastră şi este zadarnică şi credinţa voastră.”   

În continuare el zice: „Căci dacă morţii nu înviază, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre. Dacă numai în viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai de plâns dintre oameni”. Astfel el susţine că temelia credinţei creştine este credinţa în înviere, şi dacă nu credem, suntem cei mai de plâns, nu avem o înţelegere clară cum va aduce Dumnezeu înapoi omenirea, toate sufletele care au murit şi au mers în mormânt. Acesta este mecanismul pe care El l-a ilustrat prin cele câteva treziri temporare din moarte; şi în mod clar şi special l-a arătat prin învierea lui Cristos. Dacă nu credem în învierea lui Cristos, n-avem nici o temelie pentru credinţă, Punct. Atunci suntem cei mai de plâns dintre oameni.   

Mai departe suntem asiguraţi de înviere în 1 Corinteni 15:20-22: „Dar acum, Hristos a înviat dintre cei morţi, pârga celor adormiţi. Căci dacă moartea a venit prin om, prin om a venit şi învierea morţilor. Şi după cum în Adam toţi mor, tot aşa, în Hristos, toţi vor fi făcuţi vii”. Deci, prima întrebare ar fi: credem în înviere? Apoi, prin deducţie, am putea pune a doua întrebare: credem că toţi vor fi înviaţi? Fiindcă apostolul zice că dacă credem că Cristos a fost înviat, atunci, drept rezultat, toţi vor fi făcuţi vii. Care este deci temelia credinţei noastre? El ne dă aici indicii foarte puternice cu privire la temelia credinţei noastre.   

Cum putem fi siguri de înviere? Învierea lui Isus trebuie să ne dovedească în mod absolut şi concret că acest mecanism nu numai că există, dar şi funcţionează. Când Isus a fost înviat, chiar dacă Şi-a luat diferite corpuri naturale în apariţiile Sale, El avea toate capacităţile de dinainte: Îşi amintea totul, până acolo încât să poată fi recunoscut şi după inflexiunile vocii, chiar dacă arăta ca un străin.

Aceasta este o dovadă concretă că Cristos a fost înviat şi că procesul învierii funcţionează. Aceasta este puterea învierii, care este amplificată de starea morţii sufletului. Sufletul moare, piere, gândurile dispar, şi numai Dumnezeu poate da o restabilire a lor la înviere. Numai Dumnezeu poate repune într-un corp nou mintea, gândurile, personalitatea care a fost, esenţa.

Înţelegerea sufletului este cheia, altfel nu înţelegem clar ce este iadul şi moartea. Nu înţelgem clar răscumpărarea, învierea. Aici am ajuns cu discuţia la cele două mântuiri, la împărăţia lui Dumnezeu şi care este scopul ei, la împărăţia lui Dumnezeu pe pământ aşa cum este în cer, şi care este scopul veacurilor viitoare. În cele din urmă vedem caracterul glorios al lui Dumnezeu, că Dumnezeul nostru este capabil să facă ceea ce a promis, că toţi vor fi înviaţi din mormânt.

În Eclesiastul 9:5 şi 6 citim: „Cei vii ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu nimic şi nu mai au nici o răsplată, fiindcă până şi amintirea li se uită”. Să ne oprim aici un moment. Ce auzim noi aproape la fiecare înmormântare? –Nu te vom uita niciodată– dar aceasta este făgăduinţa şi nechibzuinţa oamenilor, fiindcă, putem oare spune aceast lucru despre mulţi oameni din anii 1700 sau 1800, sau din alte perioade? Ceea ce constatăm este că pe măsură ce trec generaţiile, amintirea, amintirea lor colectivă intră şi ea în mormânt şi ei sunt uitaţi.

„Şi dragostea lor, şi ura lor, şi invidia lor, de mult au şi pierit” – morţii nu ştiu nimic – „şi ei niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare”. Dispar, nu mai au nici o influenţă, se prefac în elementele din care au fost făcuţi. 

Care este baza speranţei noastre? Citim în Eclesiastul 9:10: „Căci în Locuinţa Morţilor în care mergi nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune”. Este moarte, nu există esenţă. Totuşi, Cristos a promis şi Tatăl ceresc a promis.

În Psalmul 49:15: „Dumnezeu îmi va răscumpăra sufletul din mâna Locuinţei Morţilor”. O făgăduinţă plină de forţă. Zice că le va răscumpăra sufletele; sufletele nu mai sunt, dar Tatăl nostru ceresc are putere, El este singurul care are puterea să le răscumpere din mormânt. Acesta este miracolul învierii, nu numai să le dea corpuri noi, ci şi să pună înapoi în acel corp mintea avută, şi numai Tatăl ceresc poate face aceasta.    

Credem noi în realitatea învierii? Ne amintim ce a zis apostolul Pavel? Dacă nu credem, suntem cei mai de plâns dintre oameni, dacă nu înţelegem cum se încadrează învierea în planul şi scopul general al lui Dumnezeu. 

Ce aşteaptă Dumnezeu de la sufletele noastre? În Romani 13:1 ne spune: „Orice suflet să fie supus autorităţilor care sunt mai presus de el.” El zice de fapt: „Ascultaţi”, investigaţi, înţelegeţi cuvântul Meu. „Căci nu este autoritate decât de la Dumnezeu.” Tatăl ceresc este puterea supremă şi singura putere care poate restabili omenirea la împăcare cu Sine prin Cristos, şi să aibă ocazie de viaţă veşnică. Este un singur mod în care aceasta se poate face, şi anume, prin înviere.

În Matei 22:37 citim: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată gândirea ta”. Aceasta ni se spune să facem; acesta este lucrul important în mersul nostru creştin, să continuăm să-L iubim pe El şi ca urmare să studiem Cuvântul Său şi să cercetăm planurile şi scopurile Sale. 

În Evrei 10:38 citim: „Cel drept va trăi prin credinţă, dar dacă cineva dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el”. Aici Tatăl ceresc ne spune foarte clar că trebuie să trăim prin credinţă. Avem noi credinţă în ceea ce se întâmplă când murim, când sufletul moare? Avem noi credinţă că Cristos a fost înviat din morţi? Avem noi credinţă că va fi o înviere a tuturor? Aşa ne învaţă Scripturile.

 

Ap. Pavel ne spune în 1 Tesaloniceni 5:23: „Dumnezeul păcii să vă sfinţească El Însuşi pe deplin, şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie găsite întregi, fără vină”. El zice să fim fără vină în orice facem. Care este voia lui Dumnezeu pentru noi? Sfinţirea noastră. Să fim făcuţi sfinţi. Este răspunderea noastră să încercăm să ne sfinţim pentru El, ca să putem fi conformaţi – nu după chipul lumii – ci după chipul Fiului Său. Aceasta este datoria fiecărui copil consacrat al lui Dumnezeu.

Dacă putem face acest lucru, dacă ne putem sfinţi, dacă putem studia pentru a ne curăţi, pentru a ne dezvolta mintea, a creşte în duh, atunci vom putea să facem ceea ce scrie în Psalmul 103:1: „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul, şi tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt!” Aceasta este dorinţa noastră: ca acţiunile, cuvintele, gândurile, faptele, motivele noastre să poată fi curate; şi atunci, ca rezultat, vom putea binecuvânta pe Tatăl ceresc.  Aşa doreşte El, şi făcând voia Lui, putem fi o binecuvântare pentru Iehova Dumnezeu.     

Ce spune deci Biblia despre suflet? Mai întâi, sufletul este fiinţa vie, nu este o parte separată. Ea spune că sufletul moare. La moarte, sufletul moare, nu mai există. Dumnezeu dă suflarea de viaţă, forţa de viaţă însufleţitoare.

La moarte dreptul de viaţă se întoarce la Dumnezeu. El dă dreptul la viaţă, şi la moarte acest drept se întoarce la El, dar El are plăcerea să-l dea înapoi în împărăţia Sa, când va fi o înviere a tuturor. 

Şi animalele sunt suflete vii.

Dumnezeu are în memoria Sa pe toţi oamenii. El cunoaşte toate detaliile, cunoaşte esenţa minţii fiecăruia, şi o va pune înapoi într-un corp nou. 

Învierea este soluţia pentru înţelegerea ce este sufletul, altfel suntem fără speranţă; dar prin înviere şi cu puterea lui Dumnezeu, putem vedea ce frumos se pot realiza toate.

Înţelegerea noţiunii de suflet este o ancoră a credinţei noastre, este cheia înţelegerii păcatului, a morţii, a mormântului sau iadului, a învierii şi în cele din urmă a revenirii la viaţă veşnică perfectă. Dacă nu avem o înţelegere clară a acestora, potrivit Scripturilor, atunci suntem în confuzie întocmai ca filosofii din antichitate, putem crede orice. Dar există numai un adevăr. Adevărul se află în Scripturi, şi dacă le citim, ne rugăm, studiem şi cerem o măsură mai mare de duh sfânt, atunci şi noi putem înţelege acest adevăr elementar, care este o cheie pentru înţelegerea planurilor şi scopurilor lui Dumnezeu. 

Întrebarea este: noi ce credem? Credem lucruri imaginare? Credem literatura contemporană? Credem ce învaţă cele peste patru mii de religii, fiecare cu ideile ei? Sau credem ce are de spus Biblia?

Psalmul 34:22: „Domnul răscumpără sufletul slujitorilor Săi şi nici unul din cei care se încred în El nu va fi condamnat”. Şi aceasta este o promisiune pentru clasa servitorilor care nu vor fi lăsaţi în părăsire, ci vor fi chemaţi la învierea glorioasă, pentru a putea sluji toată eternitatea şi a binecuvânta toată omenirea. Credem aceasta? Slăvit lucru, slăvită scriptură. 

Psalmul 102:12: „Dar Tu, Doamne, Tu rămâi pe vecie şi aducerea aminte de Tine ţine din generaţie în generaţie”.  Aşadar, toate generaţiile vor fi chemate înapoi la înviere şi vor avea ocazie de viaţă veşnică. Ce plan minunat are Tatăl nostru ceresc! Ce mecanism frumos, şi un mecanism care s-a dovedit că funcţionează.  El a demonstrat cu învierea Domnului nostru Isus Cristos că învierea este o realitate. 

Ferice de ochii voştri că văd aceste lucruri şi de urechile voastre că aud aceste lucruri.

Căci de la El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile. Lui Dumnezeu să-I fie slava în veci de veci. Amin.