Din relatarea biblică lipsesc practic amănuntele care ne-ar ajuta să răspundem la mulțimea întrebărilor puse aici, sau care se pot naște în mințile noastre iscoditoare. Apostolul Pavel ar pune, poate, aceste întrebări în categoria “întrebărilor nebune și nefolositoare” 2Tim. 2:23. Fără a avea pretenția că vom da răspunsul pe care prietenul nostru îl așteaptă, vrem totuși să aducem câteva clarificări, care se par necesare din textul întrebării.
De ce a ispitit-o șarpele pe Eva și nu pe Adam? În Primul rând se pare că Eva nu a fost de față când Adam a primit porunca ca să nu mănânce din acel pom. Apoi Petru afirmă ca femeia este un vas mai slab (1Pet.3:7) și este rezonabil să gândim că Satan a atacat unde avea succesul asigurat.
A știut Dumnezeu că în cele din urmă ei o să mănânce din pom? Da, în preștiința Sa (1Pet. 1:2), Dumnezeu a știut, dar asta nu înseamnă că acest lucru a fost o necesitate, cum sugerează întrebarea. Raționând altfel ar însemna că Dumnezeu nu a fost sincer când le-a spus ce să manance și ce să nu mănânce. Sau, ar însemna că Dumnezeu, în toată înțelepciunea Lui n-a putut găsi o cale mai bună ca să-l învețe pe om binele. De rău n-avea nevoie…
A fost într-adevăr necesar ca omul să cunoască răul? Trebuie menționat că în programul lui Dumnezeu n-a fost prevăzut nimic rău pentru om. Răul cauzat de păcat este “binecuvântarea” lui Satan și așa rămâne atâta timp cât el, “dumnezeul veacului acestuia” orbește mințile necredincioase 2Cor. 4:4. Ceea ce putem gândi, totuși, este că Dumnezeu i-a creat practic lui Satan o posibilitate de a-și arăta pe față caracterul rebel și a avut îndelunga răbdare cu el și cei ce i s-au alăturat, până când consecințele ideologiei lui vor fi clar confirmate în fața tuturor creaturilor din univers. Este foarte posibil că lecția cunoștinței răului n-a fost doar pentru om, ci și pentru cei care puteau să-l influențeze.
Trebuia ca omul să se cunoască pe sine? De ce așa? Încercarea la care a fost supus Adam a fost dacă ascultă sau nu ascultă, nu dacă cunoaște sau nu cunoaște. Credem oare că Dumnezeu, în marea lui înțelepciune, n-a putut găsi o altă cale de a-l face pe om să se cunoască pe sine? Să cunoască cât bine poate face, dacă rămânea condus de spiritul lui Dumnezeu și rămânea o oglindire a caracterului Tatălui în tot ceea ce facea? De fapt, putem noi afirma că omul se cunoaște pe sine, din toata această experiență? Ceea ce învață omul, cu privire la sine, este mai degrabă cât de mizerabil se comportă în condiția păcătoasă în care l-a târât Satan, printr-o minciună. Ceea ce trebuia să învețe la început, va învăța numai dupa ce i se va da posibilitatea de a avea din nou chipul și asemănarea lui Dumnezeu, în care a fost creat.
Dacă Satan ar fi făcut o treabă atat de necesară, cum se sugerează în întrebare, Isus n-ar fi atât de dușmănos cu el în Ioan 8:44. Isus este Adevărul, Calea și Viața și nu face nici un compromis cu un “ucigaș” și cu “tatăl minciunii”.
