„Fiecare om va fi sărat cu foc”. O expresie interesantă foloseşte Domnul nostru aici. Dacă luăm lucrurile literal, focul nu sărează, ci arde. Dar simbolic putem înţelege că în general fiecare om trebuie să treacă prin focul încercărilor şi experienţelor pentru a învăţa lecţia amară a păcatului. Apoi, curăţirea şi purificarea ar fi, aşa cum arată versetele anterioare, tăierea mâinii, a piciorului, scoaterea ochiului (vers. 43, 45, 47), o „sărare cu foc”, o operaţiune dureroasă dar necesară, de separare de păcat şi înclinaţii naturale, la care numai puţini se supun în timpul de acum. Apoi jertfa trebuie „sărată cu sare”; sarea fiind elementul care dă gust mâncării şi are efect păstrător. În sacrificiile pe care le aduceau evreii era un anumit sacrificiu care trebuia să fie sărat cu sare – darurile de mâncare (Levitic 2:13). Aceasta înseamnă că sacrificiul trebuie să aibă gust, să fie adus de bunăvoie, cu bucurie, ca să fie bine primit înaintea Domnului (Romani 12:1). Fiecare să ne aşteptăm la experienţe de încercare, pe care Domnul le permite pentru a ne curăţi tot mai amănunţit de înclinaţiile noastre naturale spre păcat, de influenţele negative ale mediului în care trăim, precum şi de influenţele marelui înşelător Satan cu agenţii lui văzuţi şi nevăzuţi. Odată ce am ajuns să aducem o jertfă sărată prin Marele nostru Preot, „să ne apropiem cu o inimă curată, cu o deplină siguranţă a credinţei, cu inimile stropite şi curăţite … să nu părăsim încrederea noastră” căci, „dacă cineva dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el”, zice Domnul (Evr. 10:22, 35, 38). Şi în Marcu 9:50 citim că odată ce sarea îşi pierde gustul, jertfa va fi nesărată, predispusă stricării, neplăcută lui Dumnezeu. „Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi spre pierzare, ci din aceia care au credinţă pentru păstrarea sufletului.” (Evr. 10:39). Darul nostru de mâncare să fie deci cu multă sare, să avem sare în noi înşine, cum ne îndeamnă Domnul nostru.
