Obiceiul și Caracterul

OBICEIUL ŞI CARACTERUL

“Şi gândirea păcatului este moarte, pe când gândirea Duhului este viaţă şi pace.” — Romani 8:6

În textul citat mai sus apostolul arată marea contradicţie dintre carne şi spirit. El face aceas-tă deosebire în toate scrierile sale, pentru că o astfel de deosebire există într-adevăr. Să fim atenţi că deosebirea nu este făcută în ceea ce priveşte trăsăturile morale. Deci nu este vorba de o contradicţie între înclinaţiile mai josnice ale cărnii şi înclinaţiile mai bune ale cărnii, între o moralitate josnică lumească şi alta înaltă lumească; ci deosebirea este între înclinaţia carnală, mintea carnală — chiar cea mai bună — şi înclinaţia sau mintea spirituală.

Cu alte cuvinte, starea prezentă şi firească a cărnii este moarte. Nu este nepotrivit a spune că un om din lume are minte carnală — adică este dispus pentru plăceri trupeşti. Aceasta este starea în care toţi oamenii s-au născut, şi nu este posibil a ajunge în altă stare fără o deplină consacrare Domnului, ceea ce nu toţi o fac în împrejurările de astăzi. Printre cei cu mintea naturală sunt unii care duc o viaţă pe care vecinii lor o dispreţuiesc, deşi în multe privinţe sunt de lăudat.

Noi nu suntem de acord cu acei care vreau să interpreteze acest text în înţelesul că cei ce duc o viaţă vădit imorală sunt destinaţi unui chin veşnic, pe când cei ce duc o viaţă morală, care caută să se ocupe numai de lucruri frumoase, care iau parte la vreo şcoală duminicală sau la servicii religioase, se îndreaptă spre porţile de diamant ale cerului, şi cu cei care cred că acest text este o dovadă sigură că lor le este destinată o viaţă mai bună acum şi fericire şi bucurie în veacurile viitoare. Este de dorit ca lumea să trăiască o viaţă morală cât se poate de înaltă, totuşi nu aceasta este învăţătura din acest text, deoarece el se referă la cei ce s-au despărţit de lume prin consacrarea şi primirea lor de către Dumnezeu, Tatăl. Aceştia sunt puşi la încercare în ceea ce priveşte credinţa lor, dar nu în ceea ce priveşte posibilitatea lor la început.

Pentru aceştia, dacă vor fi necredincioşi îndemnurilor Spiritului, dacă se vor întoarce înapoi şi vor căuta să se obişnuiască şi să iubească lucrurile acestei lumi rele sau această stare de lucruri care acum se descompune, dovedindu-se astfel necredincioşi, înseamnă moartea a doua. Dar dacă au mintea spirituală, îndemnuri pentru lucruri spirituale, şi îşi concentrează gândul asupra lucrurilor din planul lui Dumnezeu şi vorbesc despre gloria Împărăţiei Sale şi despre puterea Lui (Psalmul 145:11), înseamnă viaţă în viitor şi pace în prezent. Aceştia, dacă vor fi credincioşi până la moarte, vor primi cununa vieţii destinată învingătorilor — Apocalipsa 2:10.

Apostolul zice: “… gândirea Duhului este viaţă şi pace”. Ce înseamnă a avea o minte sau gândire? Ce este mintea sau gândirea?

Unii zic: mintea este voinţa. Dar această explicaţie cu greu pare a fi mulţumitoare. Mai degrabă s-ar putea zice că voinţa este factorul care hotărăşte şi controlează mintea. Altul poate zice: mintea este creierul. Totuşi nu-i aşa; şi noi trebuie să spunem că creierul este numai acea parte a organismului care este folosită de minte în mod special — o tăbliţă, ca să zicem aşa — pe care se formează impresiile. Nici una din aceste definiţii nu corespunde întocmai.

Mintea naturală este suma impresiilor care s-au format în creier prin influenţele cu care a venit omul în atingere, înainte şi după naştere.

 

Mintea Creaţiei Noi

Dar care este mintea Creaţiei Noi, mintea cea nouă? Noi răspundem: nu este o deosebire mare între felul de a forma mintea cea nouă şi felul de a forma mintea naturală, numai că mintea cea nouă trebuie să fie formată cu iscusinţă şi cu un scop deosebit şi stăruinţă deosebită, pe când mintea naturală poate fi formată numai dintr-o adunătură de diferite impresii, care n-au nici o utilitate sau însemnă-tate deosebită — o adunătură de diferite lucruri trecătoare şi fără nici o importanţă. Deosebirea nu constă în metoda de a forma, ci mai de grabă în clasa sau categoria impresiilor care se formează în creier. Deci mintea cea nouă — zicem noi — este suma impresiilor care s-au format în creier sub conducerea voinţei prin influenţele prevăzute de Dumnezeu în Cuvântul Său. Creierul este pânza, voinţa este artistul. Dar, la întâmplare nu se poate face un tablou de valoare. Artistul trebuie să aranjeze culorile pe pânză într-un mod inteligent şi exact. Rezultatul va fi o aranjare armonioasă şi plăcută de culori, lumină şi umbră, pe care noi o numim pictură.

Atunci zicem: acest om are o minte admirabilă; şi nu înseamnă numai că el are o voinţă admirabilă sau că celulele creierului au o structură deosebită, ci înţelegem că impresiile care se află în creierul său se exteriorizează într-un mod foarte plăcut.

Unul din elementele importante în procesul de formare al unei minţi naturale sau spirituale este obişnuinţa sau deprinderea. Deprinderea este acea obişnuinţă a minţii care conduce, care dirijează o acţiune după regulile fixate mai dinainte. Cu toţii recunoaştem faptul că obişnuinţa a avut şi are un mare rol în viaţa omenească; dar, poate că nu toţi am apreciat destul valoarea ei ca ajutor pentru Noua Creaţie şi puterea ei atât pentru bine cât şi pentru rău.

Capacitatea fizică a felului de a fi sau a obişnuinţei depinde de calitatea creierului care se numeşte plasticitate. Creierul este plastic. Luaţi următorul exemplu: o bucată de hârtie netedă, dacă vrei s-o îndoieşti opune o oarecare rezistenţă. Se cere o mică putere pentru a fi îndoită, dar odată îndoită, ea rămâne aşa. Dacă îndoim hârtia pentru a doua oră, în acelaşi loc, vom constata că este uşor de făcut. Este mai greu de îndoit în altă parte.

 

Creierul este plastic şi impresionabil

Creierul omenesc este plastic: el opune o oarecare rezistenţă la început, când i se dă forma, dar odată transformat, el rămâne în acea formă. Învăţaţii ne spun că fiecare celulă din creier este o fibră formată din şapte părţi: prima, fiind atinsă de o impresie oricât de mică şi trecătoare, se schimbă într-o culoare închisă, celelalte sunt atinse numai de impresii mai adânci şi puternice, pe când a şaptea este atinsă numai de lucrurile învăţate cu mare greutate şi putere emoţională. Dacă această explicaţie este corectă sau nu, din punctul de vedera al fiziologiei, noi nu putem şti, dar ea se potriveşte cu toate faptele cunoscute. Nu este uşor a face ca creierul nostru să primească o impresie cu totul nouă, pentru că celula din creier rezistă la reorganizarea chimică necesară pentru a primi o idee nouă. Noi toţi ştim cât este de greu a medita asupra unui adevăr nou. E ca şi cum am ara printre cioate. Aici şi dincolo ne lovim de un nod care prezintă o rezistenţă mai mare. A aprecia un lucru sau o situaţie oarecare fără o cercetare prealabilă se numeşte prejudecată. Prejudecata este adeseori un alt nume pentru indolenţă sau nepăsare; iar uneori aceasta este datorită mândriei, precum şi unei informaţii neclare. Ne aducem aminte de prejudecata lui Natanael despre Nazaret şi cum Filip n-a făcut comentarii, ci i-a zis: “Vino şi vezi” (Ioan 1:46). Şi când a venit a văzut. Deşi avea prejudecată, aceasta n-a fost atât de puternică pentru a-i stăpâni mintea pe deplin. A venit şi a fost destul de cinstit ca să accepte mărturia sentimentelor sale şi astfel a primit marea binecuvântare, prin credinţa în Isus.

Dar cineva ar putea întreba: poate Noua Creaţie să aibă obiceiuri rele? O, Biblia confirmă experienţa noastră, că noi suntem tot atât de înclinaţi spre agitaţie “după cum scânteia … ca să zboare” (Iov 5:7). Noi trebuie să recunoaştem ca un fapt, de la sine înţeles, că dacă nu ne ocupăm de dezvoltarea unor obiceiuri noi şi binefăcătoare, ne vom însuşi altele rele în mod automat. De aceea ar trebui să transformăm majoritatea datorinţelor noastre zilnice în obişnuinţe care ne pot fi folositoare, pentru ca forţa de rezervă a minţii să poată fi angajată contra puterilor care zi de zi se ridică împotriva noastră.

 

Obişnuinţa şi precizia

S-a zis de multe ori că omul care face ceva din obişnuinţă este acela care nu poate face nimic original (nou), dar aceasta este o afirmaţie neîntemeiată, pentru că, examinând mai amănunţit, putem vedea că o capacitate pentru un lucru sau pentru altul depinde de obişnuinţele sau deprinderile bine stabilite. Şi pentru ce este aşa? Pentru că munca făcută în mare parte sau cu totul din obişnuinţă, este făcută în mod automat şi lasă voinţa liberă pentru a se angaja în altă activitate. Un mecanic de locomotivă când merge prima dată pe o cale ferată nouă, stă tot timpul concentrat. El trebuie să fie atent în permanenţă la orice semn şi la orice semnal luminos, iar la sfârşitul cursei el este istovit de puteri. Dar după ce “cunoaşte drumul”, când ştie unde trebuie dat fiecare semnal şi unde se găsesc locurile periculoase, deşi munca lui este încă grea, el se obişnuieşte cu ea din ce în ce mai mult; puterea lui devine mai mare, iar mintea lui se obişnuieşte mai mult cu situaţiile care se pot ivi.

Luaţi ca exemplu un recrut din armată. Când  intră pentru prima dată în armată, este un om stângaci la exerciţii. Este atât de stângaci încât nu-i este permis să meargă cu un grup mai mare de soldaţi, ci doar împreună cu un grup de camarazi; el este dat în supravegherea unui ofiţer special care se străduieşte să-l obişnuiască cu diferitele comenzi şi mişcări. Când recrutul aude pentru prima dată comanda, aceasta n-are nici o însemnătate pentru urechile sale. El trebuie să se oprească şi să analizeze ceea ce aude înainte de a răspunde, şi răspunsul nu vine. El foloseşte pentru aceasta toate puterile de care dispune, în aşa fel încât după un exerciţiu de două sau trei ore este istovit de puteri. La fel de greu este şi pentru ofiţer, care trebuie să observe cu precizie orice stare tensionată şi mişcare falsă a elevului său. Mai uşor ar face exerciţiu în fiecare zi cu o mie de soldaţi instruiţi, decât trei ore cu puţini recruţi. Dar când aceştia, în urma unui exerciţiu continuu, se familiarizează cu fiecare comandă, ei pot răspunde nu numai precis dar şi imediat la ceea ce au auzit, pentru că acum nu mai au nevoie să analizeze întreaga chestiune. Aceasta a intrat în obişnuinţa lor şi un anumit sunet pune în mişcare mai multe răspunsuri automate; şi aceasta se face fără o concentrare specială a voinţei sau atenţiei. Astfel se micşorează consumul nervos, şi, ceea ce-i mai important, soldatul va asculta fie de frică, fie că este încurajat de împrejurări.

Măsura în care obişnuinţa poate deveni automatism se vede din istoria unei tinere fete care acompania şi cânta o bucată muzicală foarte grea. Membrii familiei au observat că a cântat fără greşeală şi că tot timpul cât a cântat a fost într-o stare de mare enervare. Când a terminat de cântat a izbucnit în plâns; şi apoi au înţeles că tot timpul cât a cântat, atenţia ei a fost îndreptată la durerile de moarte ale iubitului ei canar. Ea uitase cu totul de cunoştinţele sau de arta muzicală. Obişnuinţa sau deprinderea o făcuse să cânte fără greşeală, deşi atenţia ei era în altă parte.

 

Veacul nostru este nervos

Noi trăim într-un veac al nervozităţii. Se observă o stare de tensiune şi suprasolicitare. Metodele uşoare de comunicare aduc idealuri noi, atât stăpânului cât şi slujitorului, atât patronului cât şi muncitorului, şi se aşteaptă mai mult într-un timp dat. Dacă angajatul nu găseşte metode mai uşoare pentru îndeplinirea sarcinii sale de serviciu, el este silit să-şi folosească rezerva de energie nervoasă pentru a face ceea ce nu era obişnuit să facă. Cu timpul, această stare de tensiune maximă devine obişnuinţă chiar dacă nu-i este folositoare, aşa încât muncitorului i se pare că nu lucrează dacă nu lucrează cu un efort deosebit. Şi cu toate că lucrează într-o stare de tensiune maximă, dacă este conştiincios va observa că nu îndeplineşte cât ar trebui. Apoi, această folosire dublă a energiei sale nervoase aduce slăbirea puterilor nervoase şi pe urmă distrugerea, dacă nu se intervine pentru schimbarea situaţiei.

Greutatea adeseori constă în aceea că în loc de a stăpâni toate amănuntele activităţii sale, pe care le repetă continuu, este obligat să le dea aceeaşi atenţie ca şi la început. El nu observă că nu numai cu amănuntele unui lucru vechi te poţi obişnui, ci şi cu metode noi, deci cu o nouă obligaţie. Graba este întotdeauna un lucru de dorit, dar pripeala niciodată. Ne putem grăbi în măsura în care stăpânim lucrurile pe care le facem, altfel nu.

 

Luaţi ca exemplu cântatul la pian sau scrisul la maşină

Cineva poate să memoreze bucăţi din opere sau opere întregi până va îmbătrâni, dar aceasta nu-l va ajuta niciodată să se familiarizeze cu claviatura. Singurul lucru care trebuie făcut pentru a fi sigur pe claviatură este să acorde timp şi atenţie pentru exerciţiile care nu au alt scop decât să-l familiarizeze cu claviatura. Claviatura trebuie să devină o obişnuinţă; ea trebuie să devină, ca să zicem aşa, o destindere. Numai atunci poate fi întrebuinţat instrumentul pentru un avantaj real şi atenţia să fie lăsată liberă pentru ritm, fraze etc.

Când copilul învaţă să umble, învăţarea se face foarte atent. El trebuie să-şi îndrepte întreaga atenţie asupra acestui lucru. Dar cu cât trec anii umblând, aceasta devine obişnuinţă, încât pentru cei sănătoşi devine aproape un lucru inconştient. Şi că această umblare automată cere mai puţină energie decât dacă s-ar face fiecare pas cu atenţie, se poate vedea din faptul că dacă mergem mai mulţi kilometri numărând fiecare pas, ne vom obosi.

 

Obişnuinţa şi faptele personale

Obiceiul se manifestă în mod special în comportamentul personal, în felul de a te îmbrăca, în tonul şi accentul vocii, etc. Aşa zice poetul: “Obişnuinţa îl trădează adeseori pe om”. Accentul corect al unei limbi străine rareori se poate obţine după vârsta de 20 de ani, pentru că fiecare s-a obişnuit cu sunetul limbii materne, pe când altele îi sunt străine şi necunoscute. Tot aşa obiceiul de a te îmbrăca murdar e greu de schimbat după vârsta de 20 de ani, pentru că nepăsarea, prejudecata, opun rezistenţă îndemnurilor făcute de îmbrăcămintea mai curată a altora. Dacă cineva este murdar în tinereţe în ce priveşte îmbrăcămintea şi purtarea, poate fi sigur că va fi murdar şi mai târziu, pentru că obişnuinţa produce o plăcere pentru faptele săvârşite.

Referitor la partea pozitivă a acestui subiect, Scripturile ne spun: “Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze şi, când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea.” (Proverbe 22:6). El nu se va abate de la această cale, fiindcă ea cere mai puţină muncă şi de aceea e mai de dorit. În legătură cu aceasta credem potrivit să cităm un pasaj dintr-o revistă seculară, unde cineva ocupându-se de chestiunea minţii, scrie:

“Deci lucrul principal în toată educaţia este de a face din sistemul nostru nervos un aliat al nostru şi nicidecum un duşman. Trebuie să obţinem profit din cunoştinţele noastre şi să trăim confortabil din profit. În scopul acesta trebuie să lucrăm în mod automat şi să ne deprindem cu îndeplinirea lucrurilor manuale cât se poate de repede şi să ne păzim, ca de o boală, a merge pe căile care ne pot fi păgubitoare. Cu cât reuşim să facem, în mod automat, mai multe lucruri mărunte din viaţa de toate zilele, cu atât mai mult vor fi scutite de muncă puterile superioare ale minţii noastre şi vor fi libere pentru ocupaţii mai importante. Nu este fiinţă mai de compătimit, decât aceea la care nimic nu este obişnuit şi la care totul este nehotărât, şi pentru care … faptul de a bea un pahar de apă, de a se scula de pe scaun şi a merge la culcare în fiecare zi, precum şi pentru a începe un lucru oricât de mic, îi cere concentrarea minţii. Jumătate din timpul disponibil al unui astfel de om se pierde cu hotărâri, cu regrete sau cu lucruri care ar trebui să fie atât de înrădăcinate în el, încât practic să nu mai trebuiască să se gândească la ele”.

Pentru obişnuinţele rele, Scripturile pun întrebarea: “Poate un etiopian să-şi schimbe pielea sau un leopard petele? Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele, voi, care sunteţi deprinşi să faceţi răul?” (Ieremia 13:23). Pielea etiopianului precum şi petele leopardului se pot schimba cu ajutorul unei soluţii chimice puternice, dar va fi foarte greu pentru etiopian şi leopard. Desigur aceştia sunt numai tipuri de imperfecţiuni înnăscute. Omul nu poate îndepărta imperfecţiunile sale prin a le ascunde sau prin vreun sistem de perfecţionare proprie. Totuşi la timpul Său, Dumnezeu va şterge toate petele murdare ale păcatului moştenit, dacă omul îşi va întoarce faţa de la păcat şi se va folosi de privilegiile Împărăţiei lui Mesia.

Într-un alt pasaj, luat dintr-un număr mai vechi al Turnului de Veghere, citim:

“Cititorule, ai grijă de obicei! Obiceiul este un cuvânt important în dicţionarul englezesc. Cereţi-i unui pictor să scrie cuvântul obicei cu litere aurii şi atârnaţi-l pe peretele camerei voastre de dormit pentru ca atunci când vă culcaţi şi când vă sculaţi să vă atragă privirea şi odată cu răsăritul soarelui să vă salute. Uitaţi-vă la el până când este adânc săpat în sanctuarul sufletului vostru, unde lampa vieţii poate arunca asupră-i lumina. Obişnuinţa va fi blestemul sau binecuvântarea voastră; o veţi cuceri sau vă va cuceri. Astăzi, ea vă poate transforma într-un sicofant (trădător, calomniator) sau într-un principe al libertăţii. Astăzi, sau îţi încingi sufletul cu lanţuri de grijă, sau îţi faci un car care te va duce în paradis. Obişnuinţele bune pot produce emancipare, precum cele rele sclavie şi mizerie. Cineva poate să-şi formeze obişnuinţe de cinste, curăţenie, credinţă de cel mai înalt grad şi în cele din urmă el poate deveni un expert şi maestru printr-un exerciţiu permanent.”

“Puterea obişnuinţei, desigur, este mare fie pentru bine, fie pentru rău, dar să nu uităm că voinţa omenească, fie ea oricât de tare, poate ajunge la punctul cel mai înalt şi la rezultatele cele mai bune numai dacă este pusă sub disciplina lui Cristos pentru a fi învăţată de Dumnezeu”.

 

Avantajul obişnuinţei pentru Noua Creaţie

Cineva totuşi ar putea întreba: ce legătură are aceasta cu Noua Creaţie? Răspunsul este că aceasta este de o însemnătate vitală pentru omul cel nou. Mai întâi, obişnuinţa poate fi aplicată la îndeplinirea datoriilor noastre zilnice, care trebuie făcute ca pentru Domnul (1 Corinteni 10:32; Coloseni 3:23), iar în al doilea rând, noi o putem aplica felului nostru de a gândi, care este de o însemnătate foarte mare la pregătirea sau nepregătirea noastră pentru locuinţa cerească. — Filipeni 4:8.

La începutul vieţii noastre creştineşti avem anumite obiceiuri, din care cea mai mare parte sunt rele, sau cel puţin nefolositoare, needificatoare. Unele din ele pot să pară bune înaintea lumii, dar sunt mizerabile şi urâte în lumina bunătăţii glorioase a lui Dumnezeu care străluceşte pe faţa lui Isus Cristos. Ca administratori ai influenţelor şi puterilor noastre generale, este datoria noastră să câştigăm mila lui Dumnezeu, care să ne ajute să observăm obişnuinţele rele ale spiritului şi ale corpului şi să putem înlocui obişnuinţele rele cu obişnuinţe bune. Deoarece nu suntem puşi la încercare numai în ce priveşte dezvoltarea caracterului, ci şi în ce priveşte devotamentul nostru, de aceea credinţa se va arăta nu numai în a voi ci şi a face lucruri plăcute lui Dumnezeu. — Filipeni 2:13.

Câştigul, influenţa şi talentele noastre, în general, pot fi astfel îmbunătăţite. Dacă ne simţim stăpâniţi de o aplecare generală spre îndoială, noi putem şi trebuie să cultivăm încrederea. Şi nu numai o credinţă care la cel mai mic lucru trebuie obligată, ci o credinţă care învinge deznădejdea şi care “se încrede în El”, vie ori şi ce. Putem oare presupune că fiinţele perfecte din cer sunt stăpânite de un sentiment de neîncredere? Oare stau ele şi-L admiră în fiecare zi pe Dumnezeu întrebân-du-se dacă este aşa de bun ca şi Cuvântul Său? Desigur că nu. Credinţa care câştigă victoria este acea care-L roagă pe Tatăl să ne dea mai mult din Spiritul Său sfânt şi din înţelepciunea Sa cerească, şi să ne pregătească pentru locul pe care El îl crede mai bun, şi care poate crede că Dumnezeu va duce la capăt lucrarea începută, “până în ziua lui Isus Hristos”. — Filipeni 1:6.

 

Ascultare, statornicie, dragoste

Dacă avem un obicei natural de neascultare, trebuie să cultivăm ascultarea. Dacă simţim îndemnul de a ne ridica împotriva lucrurilor care mai înainte le-am recunoscut de origine divină şi spre binele nostru, atunci trebuie să luptăm contra acestui îndemn până ne vom obişnui a fi ascultători. La început aceasta poate cere multă stăruinţă şi atenţie, dar va fi cu atât mai uşor mai târziu; întocmai cum se cere o putere mai mare pentru a porni o maşină de pe loc decât atunci când este în mişcare. Dacă împrejurarea cere să ne pierdem unele drepturi ale noastre pentru a putea exercita ascultarea, aceasta va fi de o valoare cu mult mai mare decât lucrul pe care l-am pierdut.

Dacă din obişnuinţă suntem înclinaţi spre descurajare, atunci trebuie să cerem ajutorul Domnului pentru a cultiva statornicia. Descurajarea este una din cele mai puternice arme ale marelui duşman. Dacă poporul Domnului este în continuă descurajare, poate fi sigur că duşmanul îşi va ajunge scopul.

Dacă simţim răceală sau ură, atunci trebuie să ne obişnuim cu căldura şi iubirea. La început ne vom simţi neîndemânatici, după cum se simte tânărul recrut, dar dacă ne vom strădui să dobândim mintea lui Cristos, atunci în curând vom deveni maeştri în această chestiune, încât în loc de a ne concentra prin eforturi mari, în diferite ocazii, aceasta va fi o obişnuinţă evidentă a minţii. Iubirea noastră nu va fi atunci din obligaţie sau numai pentru unii, ci va fi generoasă, cuprinzându-i pe toţi. În această privinţă nimic nu putem face de la noi, dar putem totul prin Cristos care ne întăreşte. — Filipeni 4:13.

 

Simpatie, recunoştinţă, bucurie

Dacă suntem insensibili, atunci trebuie să forţăm simpatia să curgă prin venele noastre. La început nu ni se va părea uşor şi ni se va părea nepotrivit, dacă ne-am obişnuit să privim totul prin prisma raţiunii sau să dispreţuim tot ceea ce alţii consideră important. O peniţă înmuiată în cerneală neagră şi apoi înmuiată în cerneală roşie la început va scrie, desigur, semne de culoare neagră, dar în cele din urmă va scrie litere de culoare roşie. Deşi mintea noastră a fost cândva lipsită de simpatie, totuşi ea poate deveni caldă şi vibrantă de cea mai gingaşă simpatie, dacă vedem idealul nostru în Domnul Isus şi dacă prin ajutorul Său ne silim să fim asemenea Lui.

Nu avem recunoştinţă? Să cultivăm recunoştinţa! Lumea întreagă, datorită în mare parte ignoranţei, este nerecunoscătoare. Ungerea ochilor noştri cu uleiul adevărului ne descopere adevărata noastră stare, şi atunci devenim “pierduţi în admiraţie, dragoste şi apreciere”, exclamând: “eu sunt o minune a harului Său!”. Nerecunoştinţa ucide şi măduva din oase. Recunoştinţa măreşte iubirea şi plăcerea de a trăi oriunde. Sunt îngerii nemulţumiţi pentru că nu sunt arhangheli? Nicidecum. De aceea “fiţi recunoscători.” — Coloseni 3:15, Psalmul 10:4.

Suntem noi încăpăţânaţi şi dezgustători? Atunci avem nevoie să avem bunătate pe faţă, bunătate în ton, în accent şi în voce. Unii sunt pe dinafară plăcuţi şi amabili; ei s-au obişnuit să o aibă numai de formă. Pe de altă parte, sunt unii care au un interior plin de dar, la care exteriorul ascunde sentimentele adevărate. Unii, înainte de a veni în atingere cu Domnul, au avut un glas grosolan şi neplăcut, şi nu observă cum glasul acesta, întrebuinţat acum, le răpeşte cel mai preţios talent — influenţa lor personală.

 

Generozitate, îndestulare, milă

Dacă suntem egoişti, atunci trebuie să ne silim a fi darnici, până când ne obişnuim cu generozitatea. Noi trebuie să fim generoşi nu numai cu bunurile pe care le avem, ci şi cu timpul şi puterile noastre; cu “un cuvânt … la timpul potrivit” (Proverbe 15:23). Este posibil ca la început dărnicia să ne provoace neplăcere, dar când ne aducem aminte de marea iubire a Tatălui din cer, cu care ne-a iubit atunci când eram afundaţi în mocirla păcatului, când n-am meritat nici cea mai mică parte din această iubire, atunci trebuie să recunoaştem că nu putem fi zgârciţi. Solomon zice: “Unul care dă cu mână largă ajunge mai bogat; şi altul, care reţine mai mult decât trebuie, nu face decât să sărăcească.” (Proverbe 11:24). Un filozof păgân a zis: “Numai lucrurile pe care le-ai dat vor rămâne cu tine”.

Dacă suntem nemilostivi, abuzând de cunoştinţele sau experienţa noastră mai mare, sau de poziţia noastră socială pentru a asupri pe alţii, atunci avem nevoie de balsamul gingaş al milei. Mila nu se manifestă bine când este forţată, dar când devine obişnuinţă, “atunci picură ca roua căzută din cer”. De fapt mila nu poate fi adevărată dacă nu vine de la sine.

Dacă suntem stăpâniţi de încetineală, avem nevoie să dezvoltăm graba. “Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta.” (Eclesiastul 9:10). Dacă suntem obişnuiţi să neglijăm datorinţele noastre, aceasta nu numai că ne face să pierdem multe ocazii de serviciu, dar ne va ofili şi conştiinţa. Putem sta la îndoială că Dumnezeu nu ne va ajuta în privinţa aceasta, dacă-L rugăm cu credinţă şi facem tot posibilul ca să conlucrăm cu El?

 

Sinceritate, cumpătare, chibzuinţă

Dacă vedem că faptele noastre nu sunt sincere, avem nevoie de sinceritate … Poate trebuie să ne convingem mai întâi dacă purtarea noastră este reală şi corectă. Nu pentru că noi, în calitate de Creaţii Noi, am fi lipsiţi de hotărârea de a face voia lui Dumnezeu, ci pentru că hotărârea noastră poate să părăsească calea cea dreaptă şi purtarea să ne fie rece, până când din neglijenţă ajungem să mărturisim un lucru şi să facem altul. Făţărnicia a înşelat pe mulţi, deşi nu întotdeauna cu totul! Cei făţarnici nu se înşeală numai în ce priveşte comiterea de nedreptăţi, ci sunt adeseori înşelaţi de sofismele care îi fac să creadă că făcând rău pentru scopuri folositoare, este un lucru permis. Dovadă sunt puternicii din zilele lui Isus. Noi ştim că ei făceau aceasta, şi de aceea erau făţarnici. — Matei 23:13-33; Luca 11:37-54.

Pe de altă parte, risipa trebuie să fie înlocuită cu cumpătarea, mai ales cu privire la bunurile personale. Deşi Isus a fost darnic, El nu a fost risipitor. În privinţa aceasta El a urmat pe Iehova, care împrăştie lumina Soarelui în mod darnic, dar nimic nu risipeşte. Oricât de zgârciţi am fi de la natură, Spiritul sfânt care locuieşte în noi desigur ne va face darnici.

Dacă suntem robi ai neglijenţei trebuie să cultivăm precauţia. Felul de a lucra numai din întâmplare poate fi plăcut cărnii, dar dacă aceasta se face de către un creştin, atunci înseamnă că nu va ajunge la poziţia la care a fost chemat. Lucrurile pe care le facem, cu toate puterile noastre şi cu cel mai mare zel şi îngrijire, sunt încă foarte neînsemnate şi puţine, şi de aceea este nevoie de o precauţie cu atât mai mare. Precauţia ne poate fi străină de la natură şi în mod special atunci când este întrebuinţată cu privire la influenţa personală, dar ea poate fi practicată tot mai mult dacă cerem ajutorul Domnului.

 

Plăcere, răbdare, precizie

Dacă din lipsă de educaţie sau din cauza influenţelor înşelătoare din zilele noastre suntem obraznici, avem mai multă nevoie de “ungerea din partea Celui Sfânt” (1 Ioan 2:20). Obrăznicia este o atitudine caracteristică a timpului nostru. Oricine este huiduit, batjocorit şi ironizat. Nimic nu se respectă, nici chiar persoana proprie. A vorbi rău de autorităţi (2 Petru 2:10; Iuda 8) este la ordinea zilei. Din cauza acestor influenţe rele dinafară, fiii lui Dumnezeu trebuie să fie foarte atenţi la regula de aur. — Tit 3:2.

Avem nevoie de răbdare atunci când suntem nerăbdători. La început va fi greu, dar cu o stăruinţă permanentă şi cu mult Spirit sfânt, ea va deveni obişnuinţă.

Dacă nu suntem corecţi în afaceri, trebuie să cultivăm corectitudinea. Incorectitudinea este la baza multor greutăţi de azi în industrie. Ea produce mărfuri slabe şi face să scadă producţia pe toate liniile. Totuşi, în ce priveşte lucrarea lui Dumnezeu, noi trebuie să fim cât se poate de corecţi.

Dacă avem obiceiul să lucrăm încet, trebuie să ne grăbim în ceea ce facem. Dar după cum am observat, graba se poate dobândi numai prin stăpânirea deprinderilor mici şi potrivite. Dacă, de obicei suferim de o pripire nervoasă şi observăm că ne grăbim din pricina nervozităţii, trebuie să cultivăm judecata. Să ne aducem aminte că Dumnezeu nu e pripit şi că a întrebuinţat secole întregi pentru un lucru pe care noi l-am fi crezut gata într-o zi.

 

Omorârea faptelor trupeşti

Dacă suntem stăpâniţi de senzualitate, într-o formă obişnuită sau mai fină, apostolul ne sfătuieşte următoarele: “Gândiţi-vă la cele de sus” (Coloseni 3:2). Gândurile nu trebuie să plutească precum un balon în aer, ci trebuie înălţate cu stăruinţă şi grijă deosebită, prin forţarea voinţei şi cu multă rugăciune. Ele iar vor coborî, dar trebuie înălţate din nou către lucrurile cereşti, până când, în cele din urmă, prin obişnuinţă vom căpăta mintea spirituală. Aceasta înseamnă că noi într-adevăr dorim şi ne place să ne gândim la lucrurile spirituale şi cereşti şi că nu ne simţim bine când ne depărtăm de comuniunea cu Domnul.

Noi ne gândim la cele trupeşti, după ce ne-am împărtăşit din Spiritul sfânt, atunci când îngăduim ca înclinaţiile noastre naturale să stăpânească şi să hotărască drumul nostru, şi atunci suntem pe calea care duce la moarte. Dar suntem cu o minte spirituală dacă întrebuinţăm în mod potrivit mintea şi spiritul nostru în exercitarea însuşirilor nobile ale Spiritului sfânt, aşa cum sunt arătate în Cuvântul lui Dumnezeu: “dacă trăiţi potrivit firii păcătoase, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi.” — Romani 8:13.

 

Trebuie putere ca să-ţi creşti

Pentru serviciul modern, ai tăi creieri strămoşeşti;

Să laşi greutăţi de nenumăraţi ani,

Metode, idei şi obiceiuri ale altor oameni;

De a reţine cu o mână şi cu cealaltă de a sprijini

Slabii paşi la orice voieşti a şti.

Trebuie putere să duci o viaţă dreaptă

Şi învăţătura pe care ai primit-o s-o păstrezi intactă;

Rezistând inerţiei care te trage înapoi

De la încercări noi, la calea vechiului obicei.

Este aşa de uşor a pluti înapoi — a cădea,

Aşa de greu de a trăi cum ai vrea!

Trebuie atâta putere să trăieşti unde aparţii,

Când alţii cred că tu drept nu poţi să fii.

Iubiţi pe cei ce vă iubesc şi de la care

O aprobare vă este o plăcere.

A suferi această greutate şi a continua întruna,

A trăi în credinţa voastră bine ori greu, e de dorit,

Numai, curaj! Dar ce înseamnă a fi inimos,

De n-ai putere a te apăra de un rău odios?

Este curaj a continua o viaţă întreagă,

A te opune unui creier, fără vreo idée măreaţă.

E un lucru riscant a merge singur şi în libertate,

Pe drumul uşor, obişnuit şi departe.

Şi e dureros a lovi în acei ce te iubesc,

Când iubirea află adevărul, şi adevărul se ridică-n înaltul ceresc.

 

Dar cel mai mare curaj ce omul a arătat,

Este îndrăzneala de a lucra şi a gândi neinfluenţat.

Întunecoase sunt comorile neluminate ale spaţiului clar,

Unde lumina nu află feţe să reflecte şi se întoarce în zadar;

Lumina mare a soarelui nostru şi albastrul cerului senin,

Le datorăm ceţii şi pulberii ce plutesc prin aerul lin.

Şi înţelepciunea bogată pe care noi o acumulăm,

Luceşte de la o mie de lucruri pe care nu le cunoaştem.

Dar pentru un cuget nou, trebuie curaj îngrozitor,

Precum a pus Columbus pe a lumii răzor.

Pentru a cugeta şi pentru a păşi trebuie curaj,

Încearcă, se cere toată puterea ce o poţi dobândi.

Se cere o mare dragoste pentru un suflet omenesc,

Să trăiască aparte de ceilalţi, unde alţii nu vieţuiesc.

O dragoste ce nu-i uşoară şi nici mică,

Ce nu-i pentru unul sau doi, ci este pentru toţi;

E una ce iubirea o poate răni

Pentru ca un scop mai înalt să poată slăvi,

O iubire care poate iubire lăsa,

Chiar dacă-n suflet mâhnire ar avea.

Iubire ce poate pierde iubire, familie, amici,

Şi constant să trăiască, iubind mereu, în veci.

O iubire care nu cere răspuns, şi care poate trăi,

Mişcată de o forţă arzătoare şi care e nemuritoare.

Iubire, putere şi curaj; curaj, putere şi iubire;

Eroii sunt eroi, când se bazează pe a lor preamărire.