BIRUINŢA IUBIRII ASUPRA FRICII

“În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica.” — 1 Ioan 4:18

Textul nostru pare să ne spună că iubirea şi frica sunt contrare una alteia; că este imposibil ca într-o măsură oarecare una să o stăpânească pe cealaltă. Noi nu ne putem imagina că printre în-geri este vreo frică de Atotputernicul sau că ei să se teamă unul de altul. Ei sunt perfecţi. Relaţia lor cu Dumnezeu este perfectă. Conform pregă-tirilor divine, unde este iubire desăvârşită nu este frică, în sensul în care este folosit acest cuvînt în textul nostru.

Când păcatul şi sentinţa divină, moartea, au intrat în lume, lucrul acesta a fost înţeles bine. Pedeapsa a putut să cauzeze frică, dar nu o frică anormală, deoarece pedeapsa lui Dumnezeu a fost dreaptă şi rezonabilă, şi chiar pronunţarea acelei pedepse era însoţită de o aluzie a unei eliberări în cele din urmă. Totuşi, vedem că marele adver-sar al lui Dumnezeu şi al omului s-a folosit mult de ignoranţa omenirii şi a plantat în mintea oamenilor o temere greşită, în special de atotpu-ternicul Dumnezeu. Scripturile vorbesc despre această frică spunând: “… frica pe care o are îpoporulş de Mine nu este decât o poruncă a oamenilor învăţaţi.” (Isaia 29:13). Aceste datini ale oamenilor, care prezintă în mod denaturat caracterul, atitudinea minţii şi intenţia divină au fost în mare măsură rezultatul învăţăturilor false care, după cum declară Biblia, au venit de la adversar. Apostolul Pavel spune: “… unii se vor îndepărta de credinţă îcredinţa adevăratăş, dându-şi mintea unor duhuri înşelătoare îspirite releş şi unor învăţături ale demonilor.” (1 Tim. 4:1) Aceste doctrine au ajuns până la noi, în crezurile formulate în timpul veacurilor întunecate; şi din cauza influenţelor lor, toată lumea are mai multă sau mai puţină frică.

 

Temerea care aduce înţelepciune

Aceeaşi frică anormală de Creatorul nostru se manifestă printre păgâni, unde a apărut prin aceleaşi spirite rele. Păgânii au mai multă sau mai puţină groază faţă de viitor şi faţă de orice, ce ei cred că are putere asupra lor. Mulţi dintre păgâni se pare că-şi dau seama că demonii au mare putere; de aceea le aduc jertfe ca să îmbuneze aceste fiinţe rele. Sfântul Pavel sugerează că acesta era cazul şi în timpul său, spunând că “… păgânii jertfesc demonilor, şi nu lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 10:20). Astfel, prin amăgirea minţii oamenilor adversarul a împins toată lumea într-o stare unde frica este puterea stăpânitoare. Într-adevăr, în unele părţi, aceasta a fost adevărat în trecut; în altele aceasta este adevărat, într-o măsură conside-rabilă, acum; şi în viitorul apropiat poate fi adevărat că puterea civilă va susţine că orice religie care nu învaţă ceva despre chinul în viitor, să fie o religie periculoasă pentru popor.

Este însă un fel de frică, cu totul diferită, care este foarte potrivită şi scripturală. După ce intrăm în familia lui Dumnezeu şi creştem în dar şi cunoştinţă, noi începem să ne concentrăm atenţia asupra caracterului şi planului Tatălui. Din Scripturi învăţăm că “Frica de Domnul este începutul înţelepciunii” (Psalmul 111:10; Iov 28:28). Noi nu înţelegem că aceasta înseamnă o frică nepotrivită, o frică înrobitoare care să aducă chin, ci mai degrabă este o frică care este chiar de la Domnul şi care este arătată în Cuvântul Său. Frica potrivită sau reverenţa ne învaţă înţelepciunea adevărată. Atunci începem să vedem lucrurile în lumina lor adevărată, să înţelegem de fapt ce a spus şi ce nu a spus Dumnezeu; şi cum ajungem să învăţăm despre dreptatea, mila şi iubirea lui Dumnezeu şi despre prevederile pe care le-a făcut pentru mântuirea omului, inimile noastre se umplu de o iubire tot mai adâncă.

Pe măsură ce iubirea creşte, ea alungă din inimă acest fel de frică rea. Atunci, cu timpul, oricine a ajuns condiţia iubirii perfecte pentru Dumnezeu, iubirea completă, va avea o înţelegere sau o apreciere completă a adevăratului caracter al Tatălui, şi nu va avea nici o urmă a acelei frici nepotrivite sau însclăvitoare care caracterizează lumea în starea ei decăzută. De aceea, orice măsură a acestui fel rău al fricii rămase în copilul lui Dumnezeu, este un semn că iubirea încă nu şi-a terminat lucrarea.

 

Un fel de frică folositoare

Într-un loc apostolul Pavel vorbeşte de lupte dinafară şi temeri dinnăuntru (2 Corinteni 7:5). Ce a vrut să spună? Ce frică avea el? Nu trebuie să înţelegem că marele apostol se lupta cu pumnii cu cineva, nici că se lupta cu ceva arme pământeşti. Nu; el se lupta ca “un bun ostaş al lui Hristos Isus” (2 Timotei 2:3; 4:7), luptându-se nu cu armele “firii” (2 Cor. 10:3-5), ci cu “sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6:17). El se lupta cu cei care se împotriveau adevărului şi cauzei lui Dum-nezeu. El a găsit din belşug din aceia care i se opuneau în mod deschis, şi chiar în mintea sa avea mai mult sau mai puţin de luptat cu temeri.

Sfântul Pavel nu specifică ce fel de temeri erau acestea. Ele puteau fi temeri să-i întâlnească pe împotrivitorii săi, temeri că el, poate nu-i credincios sau temeri că nu este aprobat de Dumnezeu. Întrucât el nu-şi specifică natura temerilor sale, suntem liberi să presupunem. El a putut într-adevăr să aibă toate aceste trei feluri de temeri. El nu era desăvârşit în carne, aşa că a putut fi, pe dinafară, mai mult sau mai puţin timid în prezenţa adversarului, deşi el a arătat mare curaj cu multe ocazii. Poate să fi avut temeri în legătură cu succesul său şi dacă nu cumva ar putea să piardă premiul, aşa cum ne-a sugerat când a scris: “Să ne temem deci ca nu cumva, fiind făcută o făgăduinţă pentru intrarea în odihna Lui, nici unul dintre voi să nu pară că a rămas în urmă”. El se referă aici la o frică, sau grijă atentă în legătură cu un eşec în a obţine lucrurile promise.

Felul acesta de temere este deosebit de temerea naturală ce o avem ca fiinţe omeneşti. Aceasta este o frică potrivită, de a nu pierde măreţele noastre privilegii. Deci sigur, temerea apostolului nu era o spaimă de un Dumnezeu răzbunător şi lipsit de iubire, o temere care să însemne o lipsă de încredere iubitoare în Tatăl ceresc, deoarece credinţa sfântului Pavel în Dumnezeu era puternică şi neclintită.

 

Iubirea triumfătoare asupra fricii

Domnul nostru a avut o experienţă cu frica. Apostolul spune că atunci când Învăţătorul a fost pe pământ “a adus rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel care putea să-L scape din moarte, şi fiind ascultat din pricina evlaviei Lui”. (Evrei 5:7) Noi credem că aceasta este o referinţă la experienţa Domnului nostru Isus în Grădina Ghetsimani, în noaptea în care a fost trădat. Se pare că s-a temut, că nu a îndeplinit în mod deplin cerinţele votului Său de consacrare, că i-ar fi lipsit ceva în îndeplinirea voinţei Tatălui referitor la El. El a aşteptat o oarecare asigurare a aprobării divine; şi când a primit-o a fost fericit.

Textul din urmă este în armonie cu cel dinaintea lui, pentru că amândouă se referă la acelaşi fel de frică — aceea de a supăra pe Dumnezeu sau a nu face ce este cel mai bine. Însă la creştinul adevărat trebuie ca iubirea să cucerească frica. În cazul Învăţătorului nostru drag vedem că iubirea Sa desăvârşită faţă de Tatăl şi încrederea Sa neclintită în Dumnezeu au avut drept rezultat primirea binecuvântării şi zâmbetului Tatălui, cât şi eliberarea din temerea că El nu a fost cu totul bine primit.

Această frică din partea Domnului nu a fost păcătoasă. Era o frică pe care noi toţi, care ne străduim să umblăm în urmele Sale, trebuie s-o avem ca nu cumva să pierdem preţioasele făgăduinţe făcute nouă în baza condiţiilor adevărate şi sigure. Aceasta era o frică, nu concepută de îndoială cu privire la abilitatea şi bunăvoinţa Tatălui de a-Şi împlini toate făgă-duinţele Sale, ci a unei cunoştinţe a principiilor dreptăţii, care trebuie să stăpânească condu-cerea Tatălui în toate împrejurările, o cunoştinţă de legea neschimbătoare care în mod drept a hotărât răsplata vieţii veşnice şi a gloriei Domnului nostru pentru îndeplinirea legămân-tului Său de jertfă. În acelaşi timp Învăţătorul a început să înţeleagă, că fiind o fiinţă umană, cu toate că era desăvârşit, inima Sa şi trupul Său ar fi slăbit, dacă nu era întărit de îndurarea divină. Psalmistul arată această frică de Iehova, cât şi izvorul de unde-i vine ajutorul, când zice: “Carnea mea şi inima mea mi se prăpăesc; dar Dumnezeu este pururea stânca inimii mele şi partea mea.” (Ps. 73:26).

Înainte ca fiinţa Sa să devină carne, dovezile de supunere a Domnului nostru la voinţa lui Dumnezeu au fost faptele Sale în legătură cu serviciul încântător în cooperare cu Tatăl la lucrarea creaţiei şi a tuturor lucrurilor care aparţin acesteia. Umilirea Sa până la stările omeneşti şi-a îndeplinit-o cu bucurie. Apoi au urmat încercările vieţii Sale pământeşti; iar în cele din urmă încercarea aspră din Ghetsi-mani şi de la Calvar. Aici a fost o probă a credincioşiei Sale faţă de Dumnezeu, care L-ar fi costat tot ce a avut. Mai mult decât atât El nu a putut spera nimic, decât prin mila şi iubirea lui Dumnezeu în grija Căruia Şi-a dat spiritul Său. (Luca 23:46) Aceasta a fost, într-adevăr o încercare decisivă; şi cu toate că în momentul acela El nu putea vedea necesi-tatea fiecărui aspect al acestei experienţe, totuşi El ştia că iubirea lui Dumnezeu este prea mare să permită dureri nefolositoare asupra iubitului Său Fiu; şi de aceea S-a putut încrede în Tatăl, chiar atunci când nu a putut urmări căile de nepătruns ale providenţei divine.

O serioasă pierdere pentru sfinţi

Deşi este adevărat că “dragostea desăvârşită izgoneşte frica”, este adevărat, de asemenea, că dragostea desăvârşită este un lucru foarte rar pe pământ, chiar printre poporul Domnului. Frica pe care noi trebuie să o pierdem cu desăvârşire este “frica de oameni îcareş este o cursă”. Oricine pierde frica de Dumnezeu şi frica de eşecul de a obţine marele premiu pe care Dumnezeu L-a pus înaintea noastră, se află într-o stare foarte periculoasă. El este aproape de a fi mulţumit cu sine şi pregătit să cadă într-o stare de a nu crede nici în dreapta sentinţă împotriva păcătoşilor — moartea a doua; şi el este fără grijă în ce priveşte atenţia la cuvinte, gânduri şi fapte pentru a fi în strictă unire cu principiile aşezate în Cuvântul Domnului. Pierzând această frică de Dumnezeu, el pierde repede şi grija în ce priveşte purtarea sa faţă de cerinţele Scripturii, şi astfel devine din ce în ce mai înclinat să se bazeze pe înţelegerea sa proprie devenind orb faţă de greşelile şi slăbiciunile sale.

Sunt multe îndemnurile Scripturii care se referă la frica potrivită. Dumnezeu spune prin profet, că cei ce se tem de numele Său sunt aceia care vorbesc adesea împreună şi despre care se scrie o carte de aducere aminte. Iarăşi, El pro-mite: “Dar pentru voi, care vă temeţi de Numele Meu, va răsări Soarele dreptăţii, şi vindecarea va fi sub aripile Lui”. (Maleahi 3:16; 4:2). Învăţătura din aceste diferite referiri la frică, este că a pierde frica de Dumnezeu, în sensul de a pierde frica de a-I fi neplăcuţi sau frica de a nu ajunge la marile posibilităţi pe care El aşa de îndurător le-a pus la îndemâna noastră, ar fi o pierdere foarte mare; deoarece probabil ne-ar costa existenţa veşnică. Acei care au pierdut această frică sunt ca şi maşinile cu aburi care şi-au pierdut cârmuitorii, şi sunt în stare să alerge cu prea mare libertate ajungând nepotriviţi pentru serviciu şi la propria lor distrugere. Deci, aşa cum spune apostolul, din nou, peregrinilor care caută o patrie cerească: “Dacă chemaţi ca Tată pe Cel care judecă fără părtinire pe fiecare după faptele lui, purtaţi-vă cu frică în timpul pribegiei voastre ;” (1 Petru 1:17), nu în nestatornicie, nici în senzualitate, nici în frivolităţi lumeşti nici în acaparare de pământ, nici chiar în neglijenţă şi trândăvie, ci în o veghere serioasă asupra fiecărui cuvânt şi faptă pentru a plăcea Domnului, a copia caracterul Său, şi astfel să vă faceţi sigură chemarea şi alegerea voastră pentru un loc în Împărăţia Sa, când ea va fi stabilită în putere şi glorie mare — 2 Petru 1:4-11.

 

Adevărata libertate în Cristos

Frica, ignoranţa şi superstiţia trebuie să dispară dinaintea luminii adevărului. Ce fericire este a fi astfel eliberat! Milioane de oameni sunt încă sub distrugătorul jug al fricii, “frica de oameni este o cursă”. Sub amăgirile acestei frici, oamenii se tem şi venerează pe unele din cele mai infame unelte ale lui Satan din pricina opresiunii şi degradării lor; deoarece asupritorii lor ipocriţi pretind că au fost numiţi în acea funcţie de Dumnezeu. Încă mai mult, omenirea, în general, a fost îndrumată să se teamă de Dumnezeu ca de un tiran furios, care a încredinţat vasta majoritate a creaturilor sale chinului veşnic. Mulţumită lui Dumnezeu, că noi care am primit adevărul, am scăpat de acel oribil coşmar şi sclavia lui Satan este ruptă.

Noi suntem, de asemenea, eliberaţi de temerea care vedem că vine peste lumea întreagă prin zguduirea marilor sisteme civile şi eclesiastice care au dominat aşa mult timp. Toţi oamenii cugetători sunt cuprinşi de groază în ce priveşte consecinţa posibilă a viitorului apropiat; iar această panică va creşte pe măsură ce ne apropiem de criza îngrozitoare către care ne îndreptăm rapid şi astfel pericolul devine din ce în ce mai vizibil. Totuşi, în mijlocul tuturor acestora şi cu deplină încredere în Cuvântul negreşit al lui Dumnezeu, că în viitorul apropiat lumea va trece printr-un “timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele”, adevăraţii urmaşi ai lui Cristos nu se tem. Din contră ei se bucură, deoarece ştiu că scopul lui Dumnezeu îngăduind furtuna, este să limpezească atmosfera morală a lumii; şi după ce va trece furtuna, prin providenţa divină, va veni o pace statornică. Instruiţi în adevărul lui Dumnezeu, ei înţeleg necesitatea acestei situaţii, şi au încredere în puterea divină, care poate face ca însăşi mânia omului să-L luade.

Turnul de Veghere din 01. 03. 1919

[6399]