Christos sau Mamona

“Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne pentru viaţa veşnică şi pe care v-o va da Fiul Omului; căci Tatăl, adică Dumnezeu, pe El L-a pecetluit.” — Ioan 6:27

Învăţătorul nostru a numit-o potrivit calea ce duce la moştenire împreună cu El, calea ce duce la natura divină şi nemurire, o cale “îngustă”; El a declarat că aceasta nu este numai o cale care are o poartă pe care se intră greu, ci că această cale va fi recunoscută ca o cale îngustă de către aceia care au intrat şi continuă pe ea. Cuvântul “îngust” exprimă exact gândul propriu-zis. Aceasta înseamnă că este un drum sau o cale care are restricţii. Cei ce intră pe această cale acceptă ei înşişi să se pună sub aceste restricţii, să renunţe la multe libertăţi obligându-se la un anumit fel de conduită în viaţă. Noi înţelegem acest gând mai bine dacă ne gândim la o potecă îngustă, pe care se află multe pietre, capcane acoperite şi anumite obstacole, care produc multe greutăţi umblării pe ea. Pe această potecă nu este mult loc liber unde te poţi îndepărta. Persoana este îndemnată să privească numai înainte şi să se grăbească, eliberându-se de toate dorinţele şi poftele sale, dorind mult să ajungă la sfârşitul acestui drum îngust. Se poate observa un mare contrast între acest drum şi un drum principal, o şosea. Ea este atât de lată încât cineva cu greu ar putea să-şi dea seama că are vreo limitare. Acolo sunt diferite lucruri atractive şi care prezintă interes şi omul aleargă pe ea în deplină libertate, având îndreptată atenţia asupra unui scop oarecare, umblând după plăcerea sa. O astfel de viaţă este o viaţă de mulţumire a eului — viaţa omului natural. Aceasta este numită de Domnul ca o cale lată “care duce la pieire”; aceasta este calea care duce la stricăciune şi moarte şi atâta vreme cât omul rămâne pe această cale, el merge în direcţie opusă drumului care se numeşte calea vieţii.

Examinarea poporului lui Dumnezeu

Calea îngustă, al cărei sfârşit este viaţa veşnică, dimpotrivă, este o cale a tăgăduirii de sine care înseamnă a renunţa la libertăţile şi privilegiile omului natural. Aceasta este o viaţă a purtării crucii. Acestea sunt încercările care se pun asupra acelora care au să fie părtaşi ai naturii divine şi ai Împărăţiei cerului. Lumea nu a cunoscut viaţa sfinţilor, fiindcă ea n-a fost în stare să cunoască punctul de vedere divin al credinţei. De aceea lumea are în general dispreţ şi sfidare pentru adevăraţii urmaşi ai lui Cristos. “Nu vă miraţi”, a zis Isus, “dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră”. Această stare continuă până în zilele noastre.

Încercarea care este pusă asupra popo-rului lui Dumnezeu în toate felurile, a fost o încercare aspră şi întotdeauna a trebuit ca ei să-şi menţină statornicia deciziei de a urma şi a persevera prin reputaţie rea sau bună în mijlocul unui neam strâmb şi sucit printre care trebuie să strălucească ca o lumină în lume.

Deşi, faţă de trecut noi trăim într-un timp de mare progres, în care influenţa luminătoare şi civilizaţia au produs multe schimbări, totuşi spiritul lumii nu s-a schimbat. Întunecimea spirituală nu este înlăturată din lume, iar condiţiile de a fi primit de Dumnezeu sunt tot acelea ca şi atunci când au fost vestite de Isus şi de apostolii Săi. Este aceeaşi cale îngustă pe care se poartă crucea şi “semnele Domnului Isus”. (Gal. 6:17).

 

Primejdii în zilele din urmă

În timp ce în unele privinţe cursul creştinului se pare mai uşor decât mai înainte, totuşi dacă privim împrejurările, vedem că greutăţile nu sunt mai puţine. Mai degrabă observăm că credincioşii de astăzi sunt expuşi la anumite pericole şi primejdii cu care sfinţii din timpurile vechi nu s-au confruntat. Creşterea mare în cunoştinţă în toate domeniile, realizările omului, invenţiile zilelor noastre, toate acestea servesc cu mult mai mult la întreţinerea spiritului omenesc pentru a-i dărui distracţie, putere şi plăcere, decât a fost vreodată posibil la generaţiile dinainte. Şi aşa cum cunoştinţa lumii despre Dumnezeu şi credinţa ei în Dumnezeu nu sunt mai mari ca în trecut, aceasta înseamnă că spiritul lumesc, spiritul pentru câştig, spiritul mândriei, al plăcerii şi al străduinţiei după desfătări, a crescut nespus de mult. În continuu observăm cursul lacom în toate părţile pentru a ajunge aceste noi plăceri în toate direcţiile. Omenirea se osteneşte după “mâncarea pieritoare”. Toate aceste împrejurări stau în legătură cu zilele din urmă ale acestui Veac, când Biserica îşi termină cursul ei; într-un timp, în care Domnul a văzut de bine să îngăduie o confuzie generală şi multe doctrine ciudate şi contradictorii, învăţături şi idei care se lăţesc în poporul Său mărturisit. Într-adevăr, acestea sunt timpuri primejdioase, după cum au fost prezise pentru zilele din urmă.

 

“Cei care vor să se îmbogăţească”

Isus a zis: “Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona”. Probabil că nici o altă perioadă din istoria lumii n-a avut aşa de mare nevoie de sfatul acestui cuvânt ca timpul nostru. Spiritul timpului nostru se pare că conduce direct la serviciul lui Mamona — la bogăţie, la avantaje şi comodităţi pământeşti. Ajungerea răsplăţii lui Mamona se pare a fi scopul principal al vieţii, căreia toate alte interese îi servesc în măsura în care creştinătatea este molipsită de acesta. Dacă ne uităm în Estul îndepărtat, vedem că acolo nu este aşa mult din acest spirit. Milioanele din India şi China manifestă cu mult mai multă mulţumire în ignoranţa lor, decât milioanele creştinătăţii cu marea lor cunoştinţă. Cunoştinţa evident nu aduce pace, fericire şi mulţumire. “Evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig.”

Ceea ce este cunoscut ca progresul civilizaţiei, în multe privinţe este bun şi minunat, dar acest progres are o mulţime de motive rele. Motivul progresului modern este egoismul, serviciul lui Mamona şi anume într-o măsură crescândă. Nu ne putem închipui că lumea civilizată, care spiritual este trezită, dar neregenerată în inimă (adică nu are Spiritul lui Dumnezeu, Spiritul sfânt, spiritul iubirii), în condiţia ei prezentă ar putea fi condusă de un alt spirit decât de acela de care este stăpânită acuma — spiritul egoismului, spiritul lui Mamona. De aceea noi nu suntem surprinşi când, în tot locul, vedem un curs şi o străduinţă lacomă după bogăţie şi onoare, care aduce cu sine adeseori bogăţii financiare. Spiritul egoismului îl provoacă pe milionar la activitate şi la întrebuinţarea ocaziilor sale de a strânge, nu pentru că el are nevoie de mai mult, ci pentru că este plin de spiritul lăcomiei, de spiritul lui Mamona; de acelaşi spirit de care este plin şi meseriaşul care se osteneşte ca din venitul său modest să-şi aranjaze pentru el şi familia sa o casă mică şi strictul necesar. Mulţi din aceştia aspiră la bogăţie şi prin experienţe află adevărul cuvintelor apostolului: “Cei care vor să se îmbogăţească îfie că-şi ajung scopul străduinţelor sau nu, dacă au voinţa, spiritul lui Mamonaş, dimpotrivă, cad în ispită, în cursă şi în multe pofte nebune şi periculoase îdorinţe şi obiceiuriş, care cufundă pe oameni în ruină şi în distrugere. Căci iubirea de bani îspiritul lui Mamonaş este o rădăcină a tot felul de rele şi unii care au umblat după ea au rătăcit de la credinţă îfiindcă astfel au oprit spiritul iubirii şi al înţelepciunii de sus, şi au pierdut spiritul adevărului cât şi cuvântul adevărului şi al credinţeiş şi s-au străpuns singuri cu multe dureri.” — 1 Timotei 6:9, 10.

 

În ce constă deosebirea?

Este imposibil să ne citim unii altora inimile şi unii să ştim sigur cauza principală a activităţilor altora, şi de aceea poporul Domnului este probabil rău înţeles de lume. Copilului lui Dumnezeu îi este poruncit “în activitate să nu fie leneş; în duh să fie fierbinte, slujind Domnului”. Lui îi mai este poruncit să se îngrijească de lucrurile necesare pentru cei care depind de el; astfel cerându-i-se să lucreze pentru pâinea de toate zilele, el intră în relaţii cu alţii care nu sunt concepuţi de Spiritul sfânt şi pentru care cauza principală a activităţii lor este iubirea de bani, Mamona. Este posibil ca din punctul de vedere al lumii să fie greu a recunoaşte deosebirea în spirit a acestor două clase, deoarece amândouă sunt active, energice, răbdătoare şi perseverente, şi amândouă sunt plătite la sfârşitul săptămânii cu acelaşi salar. Astfel amândouă pot fi văzute din partea lumii ca servitoare ale Mamonei. În ce constă, deci, deosebirea? Care sunt servii lui Dumnezeu? Şi cum îi putem noi cunoaşte?

“După roadele lor îi veţi recunoaşte”, a zis Învăţătorul nostru. După ceea ce se va întâmpla cu salarul câştigat din lucrul făcut; avem singura dovadă exterioară pentru a putea cunoaşte motivul muncitorului. Dacă, câştigul muncii se îngrămădeşte numai în proprietăţi sau în bănci, sau în provizii, sau dacă se foloseşte mai mult decât nevoile vieţii pentru mulţumirea cărnii cu băuturi şi cu mâncări sau cu altfel de mulţumiri de sine, sau în scopuri rele, atunci singura concluzie înţeleaptă va fi aceea, că această persoană a fost condusă în activitatea sa de spiritul egoismului, şi că ea este o slugă a Mamonei. Iar pe de altă parte, dacă câştigul după lucrul făcut se întrebuinţează, după ce s-a reţinut ceea ce este necesar pentru nevoile vieţii, în mod binevoitor în serviciul Domnului, în serviciul poporului Domnului în distribuindu-l pentru “nevoile sfinţilor” temporale sau spirituale, sau pentru nevoile “creaturii gemânde”; dacă prisosul banului se foloseşte în felul acesta, atunci deducţia rezonabilă este că muncitorul nu a fost condus de spiritul lui Mamona, de spiritul egoismului, ci de Spiritul Domnului, de spiritul iubirii, fiindcă întrebuinţarea banilor săi în serviciul Domnului este o dovadă pentru motivul şi intenţia sa.

 

Viclenia spiritului lui Mamona

Această simplă regulă (cu care toţi ne putem examina pe noi înşine, chiar dacă nu putem măsura, prea corect, pe alţii prin aceasta) pare să ne arate că majoritatea oamenilor sunt servii egoismului, servii lui Mamona, şi nu servii lui Dumnezeu, al căror scop principal în viaţă, după ce şi-au procurat lucrurile decente şi oneste pentru ei şi acei ce depind de ei, sigur va fi să folosească lucrurile avute pentru glorificarea lui Dumnezeu şi binecuvântarea tovarăşilor lor. Fiecare dintre noi, care cheamă numele Domnului, să se judece foarte atent în această privinţă: să-şi examineze obiectivele şi metodele, şi conform acestor învăţături să hotărască al cui servitor este — servitor al egoismului şi al lui Satan, sau servitor al iubirii şi al lui Dumnezeu.

Cuvintele precedente nu dau de înţeles că pentru cineva, din poporul Domnului, ar fi nedrept să aibă casa sa, sau să se bucure de confortul vieţii, sau să se îngrijească în mod înţelept pentru ziua viitoare, cu intenţia de a se îngriji de cele necesare familiei, după cum el vede că ar fi voia Domnului în ceea ce-l priveşte pe el şi mijloacele încredinţate lui (vezi 2 Corinteni 8:21). Dar ar fi o mare greşeală pentru copilul lui Dumnezeu, când ar judeca că el nu poate întrebuinţa nici un ban în serviciul Domnului şi al semenilor săi, până când nu va ajunge o anumită bunăstare în viaţă. Oricine acceptă această eroare şi acest plan, aproape sigur cu timpul va recunoaşte, ajungând la bunăstarea dorită, că el este cucerit de spiritul lui Mamona, şi că este mai puţin mulţumit decât oricând şi că a pierdut aşa de mult din Spiritul Domnului, spiritul iubirii şi al generozităţii, că el are puţină dispoziţie de a-şi consacra puterea pentru ceva ce nu va servi comodităţii şi mulţumirii sale personale şi scopurilor sale egoiste. Şi dacă acela, care câştigă pe an 1.000 $ va avea spiritul de sacrificiu, desigur că el va fi binecuvântat în activitatea sa. Aceasta este adevărat şi pentru cei ce câştigă numai 100 $ pe an şi ar avea greutăţi în obţinerea celor necesare vieţii; el va fi binecuvântat în inimă, în starea sufletească, în minte, dacă se tăgăduieşte pe sine şi jertfeşte ceva din îndestularea şi comoditatea sa pământească, pentru a aduce Domnului o jertfă de mulţumire.

 

Nu acceptă gândurile îngrijorătoare

Argumentul mare, pe care adversarul îl foloseşte, ca să recruteze servii lui Mamona şi să-i determine pe servii lui Dumnezeu să servească lui Dumnezeu şi lui Mamona, este frica: frica de cele necesare vieţii, frica de nenorocire. Deci în lecţia pe care Isus a dat-o în Matei 6:25-34, El se ocupă de această primă trăsătură, îndemnându-i pe ucenicii Săi, nu aşa cum versetul 34 ar părea să înfăţişeze chestiunea, să fie nepăsători, indiferenţi şi fără nici o grijă cu privire la mâncare şi îmbrăcăminte, ci să fie liniştiţi — nu neliniştiţi şi plini de teamă şi necăjiţi cu privire la ziua de mâine şi afacerile ei. Plugarul când ară pământul şi semănătorul când împrăştie sămânţa, se îngrijesc pentru ziua de mâine într-un mod corect şi normal, care este aprobat de Dumnezeu; dacă ei sunt copiii lui Dumnezeu trebuie să are şi să semene cu nădejde şi să aştepte recolta cu nădejde; şi să se încreadă că, dacă Domnul ar îngădui vreo insectă dăunătoare sau secetă să facă munca lor zadarnică, El totuşi nu-i va lăsa săraci, ci se va îngriji de ei pe o altă cale. Şi ei să exercite încrederea în bunătatea Sa şi să aştepte fiindcă toate lecţiile vieţii servesc la pregătirea lor pentru viaţa veşnică, dacă vor fi instruiţi cum se cuvine.

Cuvintele Învăţătorului, prin care încura-jează la încredere şi credinţă în Tatăl ceresc, nu sunt adresate omenirii în general — “copiilor mâniei”, ci celor care au devenit “fii ai lui Dumnezeu”, conform condiţiilor legământului Său. Este foarte necesar, ca aceia care niciodată n-au făcut un legământ cu Domnul, să ştie că făgăduinţele şi binecuvântările Cuvântului divin nu le aparţin lor, şi nici nu le vor aparţine, până când vor veni la Dumnezeu pe calea hotărâtă de El şi vor primi legământul pregătit de El. Toate făgăduinţele Sale sunt da şi amin pentru aceia care sunt în Cristos Isus.

Această clasă, în timp ce este aşa de ocupată, aşa de activă şi aşa de zeloasă, ca şi unul din lume, totuşi ea nu are agitaţia şi neliniştea acelora, fiindcă atotputernicul Dumnezeu a încheiat cu ei un legământ, conform căruia va face pentru ei tot ce va duce la cea mai înaltă bunăstare a lor, după cum arată înţelepciunea de sus. De aceea ei se pot bucura “în orice situaţie: în boală, în sănătate, în mizerie sau în prisosul bogăţiei”.

 

Caută mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu

Poporul Domnului în timp ce este activ în afacerile vieţii, el nu lucrează pentru lucrurile acestei vieţi, ci caută Împărăţia lui Dumnezeu; acesta este primul lucru, lucrul principal al vieţii şi străduinţei lor. Dumnezeu a promis poporului Său o parte în o Împărăţie eternă care va binecuvânta întreaga lume, şi aceste făgăduinţe nespus de mari şi scumpe le umplu mintea şi inima şi constituie, împreună cu iubirea şi speranţa, cauza principală a fiecărei probleme în viaţă. Şi căutând Împărăţia, ei de asemenea caută dreptatea lui Dumnezeu, deoarece nici unul care iubeşte nedreptatea, nu va iubi Împărăţia lui Dumnezeu, care va fi duşmana oricărei nedreptăţi şi oricărui păcat. Şi numai aceia care iubesc dreptatea şi care se străduiesc după dreptate sunt, în mod adevărat, cei care caută Împărăţia lui Dumnezeu şi domnia Sa. Un creştin zelos, vânzător într-un magazin, călătorind, a fost odată întrebat: “Care este ocupaţia dumnea-voastră?” El a răspuns: “Eu propovăduiesc pe Domnul Isus Cristos şi vând obiecte de metal la firma … pentru a-mi plăti cheltuielile”. Aceasta este legătura dintre poporul lui Dumnezeu şi ocupaţiile lor pământeşti care trebuie să fie recunoscute şi respectate de toţi care voiesc să câştige premiul.

Domnul nostru ne asigură că, dacă grija noastră principală este serviciul Său şi înaintarea dreptăţii şi obţinerea Împărăţiei, pe care Dumnezeu a făgăduit-o acelora care-L iubesc, atunci nu trebuie să avem griji nelinişti-toare în ce priveşte viitorul. Ca ucenici ai Săi vom avea încercări şi suferinţe în fiecare zi şi vom avea nevoie zilnic să ne rezemăm pe braţul Mirelui nostru (Cânt. Cânt. 8:5) străduindu-ne să umblăm pe calea îngustă. Fiecărei zile îi va fi suficientă răutatea ei, şi de aceea mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru că, de asemenea, avem făgăduinţa că îndurarea Sa ne va fi de ajuns.

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 01. 12. 1927