OPERA ÎNDURĂRII LUI DUMNEZEU ÎN INIMĂ

„Căci dragostea lui Hristos ne constrânge.” — 2 Corinteni 5:14

Cuvântul „constrânge” conţine două gânduri: „a trage împreună” şi „a ţine împreună”. Apostolul a descris activitatea sa proprie în serviciul Domnului şi a spus că, unora cursul său li s-a părut să indice o minte dezechilibrată. El a explicat că nu a fost aşa; că el a avut o minte mai sănătoasă ca oricând înainte. El s-a simţit legat de Cristos, constrâns de iubirea lui Cristos să-L iubească pe El şi pe toţi care au fost ai Săi, având o inimă curată.

De ce ar constrânge această iubire? Pentru că, dacă noi considerăm că toţi sunt morţi, atunci toţi au nevoie de ajutorul Dătătorului de viaţă; şi dacă Cristos a murit pentru toţi şi noi am ajuns acum prin El la viaţă, nu trebuie să mai trăim conform cărnii. Noi trebuie să renunţăm cu totul la carne şi să trăim o viaţă nouă, pe care am primit-o de la Cristos. Sfântul Pavel a voit să zică, eu nu sunt nebun; dar eu sunt atât de strâns legat de Cristos încât am aceeaşi iubire compătimitoare pentru alţii cum a avut El; cum El Şi-a pus viaţa pentru fraţi, tot astfel voiesc să fac şi eu.

Iubirea Domnului nostru s-a manifestat în mod cu totul deosebit faţă de ucenicii Săi şi în primul rând faţă de cei mai zeloşi şi mai activi — Petru, Iacov şi Ioan, care au avut parte de iubirea specială a Domnului. La fel i s-au dat instrucţiuni Bisericii. Nu este nici un sfat care să ne îndemne să ne dăm viaţa pentru lume, ci să ne-o dăm în mod special pentru cei din casa credinţei. Noi înţelegem că beneficiile jertfei lui Cristos sunt în folosul întregii omeniri, pentru fiecare membru din rasa lui Adam.

Presupunând, însă, că Domnul a ştiut tocmai de la început, cine Îl va trăda şi că atotştiinţa divină i-ar cunoaşte pe toţi care ar merge în a doua moarte, nu ne putem gândi că Domnul ar face ceva în favoarea lor. Cu alte cuvinte, binecuvântarea lui Dumnezeu este numai pentru „adevăraţii israeliţi”. Numai acei care vor ajunge în armonie cu El, vor avea măreaţa binecuvântare şi favoarea Domnului. Ei sunt cuprinşi în opera răscumpărării, nu pentru că au ceva în ei înşişi, ci pentru că iubirea Domnului este destul de largă şi destul de adâncă pentru toţi care o vor primi. Totuşi Dumnezeu nu poate să iubească caracterele stricate. Binecuvântările Sale sunt numai pentru aceia care acum sunt fiii Săi, sau care vor fi fiii Săi sub binecuvântările şi privilegiile pe care El le va acorda mai târziu. Datoria noastră este de a-i binecuvânta pe toţi, în măsura posibilităţii noastre.

 

Lucrul nostru principal — dezvoltarea iubirii

Opera harului pentru Biserică, în timpul acestui Veac Evanghelic, este transformarea caracterelor noastre stricate şi restabilirea lor în asemănarea caracterului divin, în iubire.   Oricine nu reuşeşte să ajungă această transformare, nu reuşeşte să ajungă voinţa lui Dumnezeu cu privire la El şi trebuie, din necesitate, să nu ajungă câştigarea premiului pus înaintea noastră în Evanghelie. La început noi suntem un material foarte slab, din care ne formăm în chipul Fiului iubit al lui Dumnezeu. Noi am fost “copii ai mâniei, ca şi ceilalţi.” (Efeseni 2:3). Asemănarea lui Dumnezeu pe care o avea părintele nostru Adam, înainte de cădere, s-a pierdut în mare măsură în cei şase mii de ani trecuţi. Deci, în loc să fim în asemănarea iubirii divine, aflăm că am fost „născuţi în nelegiuire şi în păcat ne-a conceput mama noastră”, în aşa măsură încât în loc ca iubirea să fie principiul natural, conducător în caracterul nostru, ea este în multe cazuri pierdută aproape în întregime; şi ceea ce mai rămâne este contaminat în mare măsură cu rău, egoism, iubirea de sine şi iubirea carnală — pervertiri care sunt în antagonism direct cu iubirea complet neegoistă, care este esenţa caracterului divin.

„Viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat” — pe Dumnezeu care este iubire (Ioan 17:3). A-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă mai mult decât a şti ceva despre Planul şi caracterul Său iubitor; aceasta înseamnă a cunoaşte pe Dumnezeu în sensul unei cunoaşteri personale şi al unei aprecieri inteligente a caracterului Său; şi nimeni nu poate cunoaşte aceasta, decât acela care are Spiritul lui Dumnezeu, spiritul sfinţeniei, spiritul iubirii. Şi acest spirit al sfinţeniei şi al iubirii nu se poate câştiga într-un moment; aceasta înseamnă o creştere şi dezvoltarea sa este lucrul principal (şi ar trebui să fie lucrul principal) al tuturor acelora care nădăjduiesc să-L cunoască pe Dumnezeu în chip desăvârşit, ceea ce va fi răsplătit cu viaţă veşnică.

Şi deoarece transformarea minţii sau voinţei noastre nu este însoţită de o transformare sau restaurare fizică, înseamnă că atâta vreme cât ne aflăm în carne vom avea de luptat împotriva slăbiciunilor moştenite şi a dispoziţiilor spre egoism şi păcat ale corpului. Dar această luptă aspră şi continuă nu numai selectează o clasă specială, o clasă de învingători, ci mai ajută şi la dezvoltarea caracterului dorit, mai repede decât vor face metodele mai uşoare ale Veacului Milenar. În consecinţă, în timp ce se va cere aproape o mie de ani pentru ca lumea să ajungă perfectă, desăvârşirea în caracter a sfinţilor poate fi îndeplinită în câţiva ani, sub educaţia specială a disciplinei iscusite şi a cursului special al instrucţiei prevăzute pentru „turma mică”. Dar, fie în câţiva ani sau mai mulţi, şi fie prin mai puţină sau mai multă luptă cu împrejurările potrivnice, transformarea şi lustruirea carac-terului trebuie să se îndeplinească. Această iubire care supune voinţa noastră voinţei lui Dumnezeu, este ţinta străduinţelor noastre, dacă voim să terminăm cursul nostru cu bucurie şi cu speranţe bune pentru gloria eternă.

 

Noi trebuie să învăţăm temeinic

lecţia iubirii

Dacă avem iubirea lui Dumnezeu în inimile noastre, ea va îndruma toate afacerile vieţii noastre şi ne va face asemenea lui Dumnezeu în gânduri, cuvinte şi fapte. În şcoala lui Cristos lecţia mare pe care Învăţătorul ne învaţă zi de zi este lecţia iubirii, pe care trebuie s-o învăţăm temeinic dacă voim să ajungem ţinta, „premiul chemării cereşti”.

În şcoala lui Cristos toate învăţăturile Cuvântului divin şi îngrijirile Sale sunt meni-te să transforme inimile noastre şi să ne influen-ţeze comportamentul în armonie cu cerinţele iubirii. În timp ce roadele şi virtuţile — blândeţea, prietenia, răbdarea, etc. — sunt manifestări ale Spiritului, totuşi Spiritul sfânt trebuie să existe înainte ca aceste manifestari să apară cât de cât; şi în timp ce Spiritul trebuie să fie perfect, manifestările sale pot fi imperfecte. Viţa de vie poate fi frumoasă, dar pentru un timp strugurii vor fi necopţi. Aşa este şi cu roadele Spiritului. Ele sunt manifestările exterioare ale condiţiei interioare a inimii, care poate să ajungă desăvârşirea înainte ca aceste virtuţi să fie perfecte. De fapt, se poate ca aceste virtuţi să nu fie niciodată perfecte de această parte de văl.

În momentul consacrării noastre, înainte de a produce ceva roade ale Spiritului, noi încă nu am ajuns la ţinta iubirii desăvârşite. Noi am fost consacraţi şi am avut spiritul bun în măsura cunoştinţei. Dar noi nu am avut destulă cunoştinţă ca să recunoaştem ce s-ar fi aşteptat de la noi. Pentru aceasta am avut nevoie de o anumită dezvoltare, de anumite instrucţiuni în şcoala lui Cristos. Cunoştinţa despre ceea ce ne va costa ca să-L urmăm pe Cristos ne-a venit treptat. Dacă voinţa a fost susţinută de cunoştinţă, atunci vom ajunge la semnul iubirii desăvârşite în inimă. Manifestările virtuţilor caracterului, pe care această condiţie a inimii le produce, nu pot fi niciodată perfecte în viaţa prezentă, ci numai atunci când vom avea corpuri perfecte. Inima, care va fi ajuns această stare va fi în deplină armonie cu stările care se vor obţine dincolo de văl.

Noi trebuie să ne recunoaştem unii pe alţii în baza bunei mărturisiri pe care o facem unii altora şi în baza dovezilor acestor mărturisiri care sunt evidente. Aşa cum un grădinar trebuie să meargă la via sa şi să studieze ramurile în ce priveşte roadele, tot aşa şi Domnul cunoaşte dacă inima este într-o stare potrivită pentru a aduce roadă. Dintre acei care au mărturisit public că au făcut o consacrare Domnului, toţi a căror vieţi nu contrazic mărturisirea lor şi care umblă nu potrivit cărnii ci potrivit Spiritului, trebuie să fie cunoscuţi şi recunoscuţi de noi în acelaşi fel în care ei ne vor recunoaşte pe noi. „Îi veţi cunoaşte după roadele lor” — după supunerea lor, care se poate observa pe dinafară, însă nu prin dezvoltarea completă a rodului. Deci, noi ne ştim unul pe altul nu prin deplina dezvoltare a roadelor, ci după gradul nostru de supunere şi străduinţa de a asculta de Domnul.

După ce Iubirea a dat pe Mielul lui Dumnezeu (preţul răscumpărării pentru întreaga omenire, depus de El) şi după atribuirea meritului Său Bisericii, toţi paşii pentru eliberarea noastră din păcat sunt în privinţa dezvoltării noastre în caracterul de iubire, caracterul lui Dumnezeu, singurul care, potrivit standardului divin, ne va face acceptabili înaintea Tatălui şi ne va aduce harul Său de viaţă veşnică. Cât de important este deci, ca noi să fim „învăţaţi de Dumnezeu” şi să dezvoltăm caracterul Său!

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 15. 06. 1922

mic de credincioşi adunaţi “în camera mare de sus”, în oraşul Ierusalim. Toţi aceştia sunt oameni umiliţi şi simpli. Spiritul rugăciunii le umple inima. Ei doresc serios să păstreze, permanent în minte, tot ce le-a spus Învăţătorul lor, şi ultimele Sale cuvinte au fost: “… rămâneţi în cetate îIerusalimş până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus.” (Luca 24:49). De aceea ei au petrecut zece zile în comuniune spirituală; acesta a fost un timp lung de laudă, rugăciune şi mărturisire şi ei au rămas împreună într-o armonie minunată. Apoi zilele de aşteptare s-au sfârşit şi a sosit ziua Cincizecimii. Ei au văzut puterea promisă din cer, care le-a adus o iluminare admirabilă, pace şi bucurie. Astfel vedem biserica model în toată curăţenia ei originală în ziua Cincizecimii. Noi întrebăm, care a fost secretul farmecului şi al învingerii acestei prime biserici, care a rămas până în ziua de azi, cea mai mare dintre toate bisericile în ce priveşte puterea şi roadele spirituale? Răspunsul dat de cineva la această întrebare este interesant:

“Acesta nu a fost numărul, deoarece ea avea numai o sută douzeci de membri. Ea nu avea strană cu perniţe de culoare stacojie şi vitralii; de fapt nu avea nici un fel de clădire bisericească; această biserică nu avea bani în visterie, nici casier; ea nu avea cor, nici orgă şi nici preot numit sau pastor permanent. Ea nu avea bătrâni, diaconi, îngrijitori, nici şcoală duminicală sau societăţi misionare şi nici un fel de organizaţii oficiale sau neoficiale. Acolo nu exista aproape nimic din ceea ce noi am numi o biserică.

Ce preot ar dori să accepte o numire să slujească o astfel de biserică? Ce avea ea? Ea avea armonie; ea avea o sută douăzeci de persoane care erau unite în acelaşi gând şi într-o dragoste puternică; era doar un canal deschis fără obstacole umane, prin care Spiritul lui Dumnezeu putea curge în mod deplin, şi o astfel de biserică a fost şi va fi întotdeauna udată şi inundată cu puterea din ziua Cincizecimii.”

Venirea puterii divine asupra ucenicilor, care aşteptau ziua Cincizecimii şi turnarea peste aceşti credincioşi a unei energii de la Dumnezeu denumită Spiritul sfănt, “puterea de sus”, fără îndoială a făcut distinctă această ceată de ucenici, făcând-o superioară tuturor celorlalte din tot timpul Veacului Evanghelic şi a fost primul act al îngrijirii divine, ca rezultat al morţii şi învierii Domnului Isus Cristos.

A fost cu totul potrivit ca acei care au fost chemaţi pentru un astfel de oficiu înalt şi distins, ca regi şi preoţi ai lui Dumnezeu, pentru a fi instrumentele Sale care să aducă lumii eliberarea, să aibă o astfel de ungere. La fel a fost în timpurile trecute, când Dumnezeu trata cu Israel ca popor al Său sfânt şi special, şi când El îi trata ca Împărăţia Sa, ungând pe regii lor cu uleiul sfânt ca simbol al numirii şi autorizării divine. Tot astfel a fost cazul şi cu acei pe care i-a aşezat în oficiu ca înalţi preoţi. Uleiul sfânt a fost turnat pe capul preoţilor lui Israel, simbolizând astfel numirea lor în slujbă. Regii şi preoţii lui Israel, din trecut, au fost un tip al regalităţii şi al preoţimii, care în timpul acestui Veac sunt în proces de dezvoltare şi care sunt numiţi altfel, “Creaţii Noi” — 1 Petru 2:9.

 

“Voi veţi primi putere”

În ultima noapte a vieţii Sale pământeşti, Mântuitorul a spus multe lucruri apostolilor, care au făcut o impresie adâncă nu numai asupra lor, ci şi asupra acelora care aveau să citească, mai târziu, relatarea sfântă şi să creadă în El prin cuvântul lor. El a spus apostolilor, deschis, că trebuie să plece de la ei şi că ei acum, nu pot merge cu El. Misiunea Sa pe pământ a fost aproape sfârşită; El a plecat, dar misiunea lor atunci începea. El a vorbit despre casa Tatălui cu multe locuinţe şi că plecarea Lui nu va însemna o despărţire pentru totdeauna, ci că după un timp va veni iarăşi şi-i va lua la Sine; că în timpul absenţei Sale, le va pregăti un loc, ca în cele din urmă să poată fi şi ei acolo unde este El.

Mântuitorul le-a spus, mai departe, că în timpul absenţei Sale, urmaşii Săi nu vor rămâne nemângâiaţi; El nu-i va părăsi şi nu i-a părăsit, nici măcar un moment: “Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Mângâietor, care să fie cu voi pentru totdeauna, Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi va fi în voi. Nu vă voi lăsa orfani, voi veni la voi.” (Ioan 14:16-18).

Şi nu a fost aceasta, oare, acea putere de sus despre care Isus a vorbit după învierea Sa când i-a condus pe ucenicii Săi “până spre Betania” şi cu mâinile ridicate a rostit asupra lor binecuvântarea despărţirii Sale: “Ci voi veţi primi putere, când va veni Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului.” (Fapte. 1:8).

Aceste cuvinte ale Mântuitorului, în mod raţional, nu puteau fi înţelese că ar însemna trimiterea unei persoane separate şi diferite de El şi de Tatăl; mai degrabă, faptul că a spus: “… iată, Eu sunt cu voi în toate zilele”, dau de înţeles că Mângâietorul promis sau Spiritul sfânt va fi o putere, care provine de la El Însuşi şi de la Tatăl; o energie sfântă, o influenţă care de fapt va fi exercitată de o persoană — puterea sau influenţa lui Dumnezeu exercitată — în şi asupra noilor copii adoptaţi. Această energie puternică, venită de sus, a trebuit să reprezinte o ungere de la Cel Sfânt; ea trebuia să reprezinte ungerea lor sau împuternicirea să intre în marea însărcinare ca martori ai lui Dumnezeu pentru adevărul Evangheliei, pentru toţi aceia care vor avea urechi de auzit. Fără această ungere sfântă ei nu ar fi putut face nimic; ei ar fi fost fără ajutor şi fără putere, dacă această putere luminătoare nu le-ar fi deschis mintea şi nu le-ar fi dat putere şi curaj pentru a îndeplini voinţa divină. De aceea Isus a învăţat pe ucenicii Săi în timp ce era încă cu ei, spunându-le: “Rămâneţi în cetate îIerusalimş, până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus”, pentru că această putere este cu totul indispensabilă. Aceasta este atât de necesară, că fără ea voi veţi fi cu totul incapabili să duceţi ceva la îndeplinire.

 

Descoperirea admirabilă a Spiritului

Noi trebuie numai să observăm acele schimbări admirabile ce au venit cu binecuvântarea din ziua Cincizecimii, pentru a fi convinşi că Spiritul sfânt venit peste Biserica timpurie însemna pentru ei tot ce Isus le-a promis. El a fost într-adevăr un mângâietor; acesta sigur le-a adus înţelegere şi iluminare; el desigur le-a dăruit putere, tărie şi curaj şi de fapt a schimbat cu totul punctul lor de vedere, căci cu câteva zile mai înainte, cu ocazia morţii Învăţătorului lor, au fost atât de fricoşi şi tulburaţi în sufletele lor, lipsindu-le credinţa şi înţelegerea. Aşa s-a întâmplat cu apostolii şi cu Biserica timpurie, cum s-a întâmplat cu Isus la botezul Său în Iordan; citim că I s-au deschis cerurile — I s-a dăruit în chip deosebit înţelepciune cerească, cunoştinţă spirituală şi înţelegere. Ei au înţeles adânc însemnătatea multor lucruri pe care Isus le-a spus când era încă cu ei; ei au recunoscut acum, de ce nu a încercat El, când era încă în trup, să stabilească o împărăţie pământească; ei au recunoscut nevoia suferinţelor şi a jertfei Sale şi au înţeles însemnătatea chemării lor la ucenicie, a urma în urmele lui Cristos şi a purta crucea în urma Sa, pentru că Spiritul i-a învăţat că aceasta este calea lui Dumnezeu care îi pregăteşte pentru a ajunge părtaşi cu Răscumpărătorul lor în Împărăţia spirituală viitoare. Într-adevăr, partea Noului Testament care ne arată desfăşurarea evenimentelor care au urmat după ziua Cincizecimii, ne descoperă lucrarea Spiritului şi îndeplinirea promisiunii lui Isus: „… iată, Eu sunt cu voi în toate zilele”. Şi dacă urmărim istoria poporului lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor întunecate, de persecuţie şi suferinţă, care au început din zilele apostolilor, fără îndoială vedem că promisiunea Învăţăto-rului pentru cei credincioşi a continuat să se îndeplinească.

 

Se neglijează „aşteptarea în Ierusalim”

Cât de evident este că orice eşec a fost în Biserică, orice aşa-zisă înfrângere, orice lipsă de statornicie, orice cădere de la credinţă a creştinilor mărturisiţi în timpul celor nouăsprezece secole trecute, toate au fost datorită neglijenţei de a veni sub ungerea de sus.   Orice încurcătură, îndoială sau ignoranţă a existat printre poporul recunoscut al lui Dumnezeu, orice controversă, luptă şi sectarism au fost, ele au fost din cauza neglijenţei multora de a se aduce pe ei înşişi într-o atitudine a relaţiei cu Cristos ca să poată fi îndeplinită în ei promisiunea de a fi umpluţi de Spiritul Său promis. Cu alte cuvinte, cei mai mulţi au greşit în ce priveşte „aşteptarea în Ierusalim” în rugăciune serioasă şi cereri şi să aştepte până când să fie îmbrăcaţi cu putere de sus.

Lucrul cel mai important pentru toţi aceia care s-au consacrat şi s-au predat lui Cristos — a adevăraţilor ucenici, este lucrarea Spiritului sfânt în inima fiecăruia. Priviţi schimbarea în cei care au aşteptat “în camera mare de sus” în ziua Cincizecimii! Toată perspectiva lor de viitor a fost schimbată; ei au recunoscut necesitatea sfinţirii intelectului, a curăţirii şi renaşterii lor prin Spirit; transfor-marea lor în conformitate cu caracterul lui Cristos prin spirit şi pregătirea lor finală pentru a fi părtaşi cu Învăţătorul lor la prima înviere.

Această învăţătură importantă despre misiunea şi lucrarea Spiritului în Biserică, se poate vedea clar în Tabernacolul din pustiu şi după aceea în Templul lui Solomon. Sfeşnicele de aur aşezate aici după îndrumarea Domnului, nu au fost şapte, ci unul cu şapte braţe reprezentând întreaga Biserică — Biserica completă în decursul acestui Veac al Evangheliei. În Apocalipsa, de asemenea, este adus în atenţia noastră acelaşi sfeşnic, dar părţile sale sunt despărţite; unirea, legătura între ele este făcută de către Răscumpărătorul nostru, Marele Preot anititipic. Sfeşnicul reprezintă pe poporul Domnului mărturisit în decursul acestui Veac Evanghelic. Uleiul reprezintă Spiritul sfânt şi lumina reprezintă iluminarea acelui Spirit. Astfel Biserica face să strălucească lumina vieţii, lumina care luminează în întuneric şi care după îndru-marea Domnului trebuie să lumineze înaintea oamenilor pentru ca ei să poată vedea faptele bune şi să onoreze pe Tatăl care este în ceruri.

 

Lumina, mărturia Spiritului

Cu privire la sfeşnicele de aur, care au fost o parte din mobilierul din Tabernacolul din pustiu, citim: „Şi Domnul a vorbit lui Moise spunând: “Vorbeşte-i lui Aaron şi spune-i: “Când vei aşeza candelele în sfeşnic, cele şapte candele vor trebui să lumineze în partea dinainte a sfeşnicului”“.” (Numeri 8:1, 2). Observaţiile aduse, de cineva, în legătură cu aceasta par vrednice de atenţie: „Cele “şapte candele” reprezintă lumina Spiritului de mărturie. Ele au fost legate de piciorul sfeşnicului care-L reprezintă pe Cristos, care în persoana şi lucrarea Sa este temelia lucrării Spiritului în Biserică. Toate depind de Cristos. Fiecare rază de lumină în Biserică, în credinciosul individual sau în Israel, provin   din Cristos. … Dar aceasta nu este tot ce învăţăm din acest simbol. Cele şapte candele vor trebui să lumineze tocmai înaintea sfeşnicului. Punând această ilustraţie în limbajul Noului Testament, trebuie să cităm cuvintele Domnului nostru când ne spune: “Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre drepte şi să preamărească pe Tatăl   vostru care este în ceruri.” (Matei 5:16). Oriunde luceşte lumina adevărată a Spiritului, acesta întotdeauna va da o mărturie clară despre Cristos. Acesta va îndrepta atenţia, nu asupra sa însuşi, ci asupra Domnului; şi aceasta este calea pentru a-L slăvi pe Dumnezeu. “Cele şapte candele vor trebui să lumineze în partea dinainte a sfeşnicului”.

Să ne gândim la toate acestea profund, ele să fie obiectul gândirii noastre, pentru ca aşa să ne retragem de la orice ar fi în legătură cu, sau ar duce la înălţarea omului — a eului — a faptelor, cuvintelor şi gândirii noastre. Să căutam tot mai mult, cu seriozitate cărarea liniştită, umbroasă, umilă, unde Spiritul blândului şi umilului Isus ne va conduce întotdeauna să umblăm şi să servim. Într-un cuvânt, aşa să rămânem în Cristos şi aşa să primim de la El zi de zi şi clipă de clipă uleiul curat, pentru ca lumina noastră să poată străluci în mod automat spre lauda Sa, prin care avem toate şi fără de care nu putem face absolut nimic.”

Când sfântul Pavel s-a rugat pentru ca Biserica timpurie să poată creşte şi să se dezvolte în cunoştinţa spirituală, să poată înţelege lungimea, lăţimea, adâncimea şi înălţimea înţelepciunii cereşti, desigur el a exprimat dorinţa adâncă a inimii sale, ca Biserica să se poată bucura de deplina moştenire care este a sa, pe bună dreptate, ca rezultat al acceptării invitaţiei binevoitoare de a trăi şi umbla cu Cristos în această lume; ca să poată fi socotită demnă să fie împreună moştenitoare cu El şi ca Mireasa Sa în stare cerească. Şi, într-adevăr, ce mare este grija pe care o are pentru construcţia, întărirea şi supravegherea Bisericii Sale pe calea cea dreaptă, în timpul peregrinajului ei pământesc!

 

Pentru cine este Cristos astfel prezent?

„Cu totul pregătit pentru orice lucrare bună” este felul în care apostolul exprimă ideea grijii şi prevederii divine faţă de poporul lui Dumnezeu; şi acesta este numai un alt mod de a arăta puterea prezenţei lui Cristos cu urmaşii Săi, de-a lungul veacului. Ce gând plin de binecuvântare şi mângâiere! Cristos prin Spiritul Său locuieşte împreună cu aceia care i-au fost daţi de către Tatăl. Cristos care are cea mai desăvârşită înţelegere afectuoasă pentru noi şi cea mai adâncă simpatie şi iubire, care este îmbrăcat cu toată puterea în cer şi pe pământ pentru a face cu mult “mai mult” pentru noi “decât cerem sau gândim”. Dar cui îi este promisă conducerea Spiritului în felul acesta? Cu cine rămâne Cristos într-o astfel de comuniune continuă, pe drumul vieţii? Nu cu acela care este zdrobit şi cu căinţă din inimă, care “trăieşte pentru Domnul”, care îşi dă seama de prezenţa constantă a Tatălui şi a Fiului? S-ar putea ca un creştin, care trăieşte într-o astfel de comuniune, ca aceasta, să nu guste bucuria în Domnul? Nu, dacă el primeşte făgăduinţa cu credinţă şi o păstrează, atunci îndeplinirea bucuriei în Domnul va urma sigur; şi cu cât credinţa sa se sprijină mai mult pe făgăduinţă, cu atât mai mult va observa îndeplinirea ei, iar bucuria sa va fi peste măsură de mare, pentru că în prezenţa Domnului este plinătatea bucuriei, în orice situaţii şi împrejurări ar trăi cineva.

Dintr-o astfel de experienţă binecuvântată şi cu siguranţa credinţei, care este dată în mijlocul tuturor ostenelilor, sfântul Pavel a exclamat: „Cine va ridica vreo acuzaţie împotriva aleşilor lui Dumnezeu? … Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necaz, sau strâmtorare, sau prigonire, sau foamete, sau lipsă de îmbrăcăminte, sau primejdie, sau sabie? … Totuşi, în toate acestea, noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngeri, nici stăpâniri, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici puteri, nici înălţime, nici adâncime, nici o altă creatură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru”. Cel mai evident s-au îndeplinit promisiunile Domnului în viaţa marelui apostol în prezenţa constantă a Tatălui şi a Fiului în toate împrejurările. Şi aşa va fi cu toţi acei care se încred puternic în Domnul. Care suflet nu poate să se bucure chiar şi în mijlocul tulburărilor şi a necazurilor în cunoştinţa binecuvântată a promisiunii Învăţătorului: “Eu sunt cu voi în toate zilele” prin prezenţa constantă a Spiritului sfânt şi cu credinţa care se bazează pe făgăduinţele nespus de mari şi scumpe ale lui Dumnezeu? Iubiţilor, să nu fim mulţumiţi să trăim mai jos decât privilegiile noastre … Să apreciem favoarea lui Dumnezeu aşa încât să o căutăm din toată inima, amintindu-ne îndemnul: „Căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide”.

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 01. 05. 1934