Paștele Trebueau sa fie Jertfite

“Ziua sărbătorii Azimilor, în care trebuiau jertfite Paştile, a venit.” “… căci Hristos, Paştile nostru, a fost jertfit. De aceea să luăm parte la sărbătoare.” — Luca 22:7; 1 Corinteni 5:7, 8

“Şi sărbătoarea Azimilor, numită Paştile se apropia.” (Luca 22:1). Aceasta este relatarea sfântă care anunţa sărbătătorirea ultimelor Paşti la care Domnul nostru a luat parte. Din nou Paştile s-au apropiat. În anumite privinţe aceasta este cea mai sfântă sărbătoare din an sărbătorită de apostolii lui Cristos ca o comemorare şi sărbătorire a morţii, în sacrificiu, a Învăţătorului şi a împărtăşirii lor cu El în acea moarte, însufleţiţi de speranţa gloriei care va urma.

Întocmirile lui Dumnezeu pentru evreii din vechime au fost, fără îndoială, tipice şi pline de lecţii preţioase pentru cei care constituie, în acest Veac, poporul lui Dumnezeu şi care aparţin Israelului mai important, Israelului spiritual. În acele întocmiri au fost două mari sărbători religioase la poporul lui Dumnezeu, una la începutul anului civil, şi cealaltă la începutul anului religios. Anul religios începea primăvara, socotind de la prima lună nouă cea mai apropiată de echinocţiul de primăvară, cam la 1 aprilie, dar variind datorită diferenţei între timpul lunar şi timpul solar. În legătură cu aceasta, la începutul anului religios, Domnul a stabilit Paştile — înjunghierea şi mâncarea mielului de Paşti în a 14-a zi după care a urmat o săptămână a Paştilor cu azime. La evrei anul civil începea cu şase luni mai târziu, în luna a şaptea cam pe la 1 octombrie; în legătură cu acest an civil, au fost instituite jertfele Zilei de Împăcare cu sărbătoarea Corturilor la care Israeliţii îşi aminteau călătoria lor prin pustie, părăsind Egiptul în drum spre Canaan.

Aceste două mari sărbători religioase, din diferite puncte de vedere, au reprezentat aceeaşi lecţie: cea dintâi a scos în relief mai mult trecerea peste întâii-născuţi, care după aceea au fost reprezentaţi în seminţia lui Levi, în fruntea căreia se găsea preoţimea. Deşi   tipul pare să scoată în evidenţă şi să descrie eliberarea întregului Israel prin această seminţie preoţească, la care aparţinea şi Moise, totuşi în detaliu, în mod special, acest tip reprezintă numai eliberarea, binecuvântarea seminţei preoţeşti, a celor întâi-născuţi. Celălalt tablou din luna a şaptea, arată mai mult ispăşirea păcatelor întregii omeniri, iertarea şi împăcarea întregului neam omenesc, a celor care doresc să fie împăcaţi cu Dumnezeu. Totuşi, în ceea ce priveşte jertfa aceastei Zile a Împăcării, indurarea specială a lui Dumnezeu pentru Biserică este arătată, de asemenea, ca fiind înaintea binecuvântării care vine peste lume; ispăşirea şi împăcarea pentru păcatele Bisericii fiind reprezentate în prima jertfă a Zilei de Împăcare, prin “viţel”, în timp ce jertfa pentru păcatele lumii în general a fost reprezentată în a doua jertfă, prin “Ţapul pentru Domnul”. În îndeplinirea acestei imagini în antitip, clasa “Ţapului pentru Domnul” care este în mod evident Biserica celor întâi-născuţi, are o parte în jertfa sau în lucrarea jertfei pentru păcat, lucrare pentru care i-a fost aplicat sângele preţios al Domnului Isus, viţelul antitipic, calificându-i astfel pentru a fi socotiţi cu marele Răscumpărător ca membre ale Corpului Său, ca în sfârşit să poată fi părtaşi în Noua Creaţie şi să fie asociaţi cu Cristos pentru a dărui omenirii binecuvântările împăcării. De la început şi până la sfârşit, în aranjamentul divin, jertfa Domnului nostru Isus este recunoscută ca una predominantă şi meritorie, deoarece tot meritul şi valoarea preţului de răscumpărare sunt reprezentate în ea, după cum ne este arătat în cuvintele lui Ioan Botezătorul: “Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” — Ioan 1:29.

 

Paştile şi sărbătoarea

Evreii foloseau cuvântul “Paşti” adeseori ca numele unei săptămâni de sărbătoare, care începea cu ziua 15-a a lunii Nisan, numită şi sărbătoarea Paştilor. Dar noi nu trebuie să o confundăm cu Paştile la care se face referire frecvent în Scripturi, când nu este folosit cuvântul sărbătoare, care în general se referă la mielul care era înjunghiat, Paştile. De exemplu, citim: “Şi sărbătoarea Azimilor, numită Paştile se apropia.” (Luca 22:1). “În ziua dintâi a Azimilor, când au înjunghiat Paştile, ucenicii I-au zis: “Unde voieşti să ne ducem să-Ţi pregătim ca să mănânci Paştile?”” (Marcu 14:12). De asemenea citim: “Ucenicii au făcut cum le poruncise Isus şi au pregătit Paştile.” (Mat. 26:19). Când Învăţătorul s-a aşezat la masă cu ucenicii Săi pentru a mânca mielul, El a zis: “Am dorit mult să mănânc Paştile acestea cu voi înainte de a suferi; căci vă spun că de acum încolo nu le voi mai mânca până ce nu se vor împlini în împărăţia lui Dumnezeu.” (Luca 22:15, 16).

În timp ce evreii, în aparenţă, se gândesc încă, mai mult la săptămâna Paştilor decât la mielul de Paşti, israeliţii spirituali, în armonie cu exemplul Domnului nostru şi al apostolilor, dimpotrivă au o consideraţie specială pentru miel care l-a tipificat pe “Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”, şi prin sângele Căruia, noi care credem acum adică “Biserica celor întâi-născuţi” (Evrei 12:23) suntem trecuţi peste sau puşi deoparte, înaintea lumii.

 

Marea întrebare

a împăcării şi răscumpărării

Când ne adunăm la masa Domnului ne vine, din nou, în minte marea întrebare a împăcării, a răscumpărării şi a eliberării. Mielul de Paşti, în primul rând ne arată metoda divină în ce priveşte păcatul, mulţumirea cerinţelor dreptăţii faţă de neamul omenesc. “Tipic” spune cineva, scriind despre acest subiect: “aceasta a fost marea întrebare în seara zilei a 14-a din luna întâi, adică, cum poate Dumnezeu să scutească de judecată şi să primească în favoarea Sa pe cel pe care sfinţenia Sa îl condamnă? La această întrebare, cea mai solemnă, a fost numai un răspuns care a putut mulţumi cerinţele sfinţeniei lui Dumnezeu, şi acesta a fost sângele Mielului pe care Însuşi Dumnezeu l-a prevăzut. “Eu voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi”. Acesta mulţumeşte pe deplin această întrebare importantă. Aceasta a fost una a vieţii (eliberării) sau a morţii. Stâlpii stropiţi cu sânge au fost un răspuns perfect la toate cerinţele sfinţeniei şi pentru toate trebuinţele comunităţii. Dumnezeu a fost slăvit, păcatul judecat şi înlăturat şi Israel mântuit prin sângele Mielului.

O, adevăr binecuvântat! Israel a fost acum împăcat cu Dumnezeu şi la adăpostul Său, mântuit şi fericit, deşi el se afla încă în Egipt, în pământul morţii şi al condamnării. Dumnezeu promisese acum să-l elibereze pe Israel — tip minunat al asigurării desăvârşite a tuturor acelora care se încred în sângele lui Cristos! Ei au mâncat mielul fript în siguranţă şi pace deplină, când: “la miezul nopţii, Domnul a lovit pe toţi întâii-născuţi din ţara Egiptului, de la întâiul-născut al lui faraon care stătea pe scaunul lui de domnie, până la întâiul-născut al celui închis în temniţă şi până la toţi întâii-născuţi ai vitelor. Şi faraon s-a sculat noaptea, el şi toţi slujitorii lui şi toţi egiptenii; şi au fost mari ţipete în Egipt, căci nu era casă unde să nu fie un mort.”” (Exodul 12:29, 30). “Dar, împotriva fiilor lui Israel, de la oameni până la animale, nici măcar un câine nu va chelălăi cu limba lui, ca să ştiţi ce deosebire face Domnul între egipteni şi Israel.”” (Exodul 11:7).

Izbăvirea de la moarte fiind acum îndeplinită şi Israel pregătit divin, ei şi-au început călătoria. Dar să observăm cum şi-au început călătoria. Înainte de a face un pas, fiecare problemă între conştiinţa lor şi Dumnezeu a fost rezolvată divin. În ochii lui Dumnezeu ei erau acum iertaţi, îndreptăţiţi şi primiţi. Şi astfel aflăm scris: “Când Israel era un copil, îl iubeam şi am chemat pe fiul Meu din Egipt.” (Osea 11:1). Binecuvântat tip al condiţiei adevărate în care fiecare credincios adevărat îşi începe alergarea creştină! Este posibil ca creştinul să nu poată vedea acest adevăr binecuvântat, sau se poate ca el să aibă numai o înţelegere foarte slabă despre el, întocmai ca Israel, dar aceasta nu schimbă cu nimic acest fapt. Dumnezeu acţionează conform cunoştinţei Sale de rudenie şi afecţiune care îl leagă de acesta. Noi vedem aceasta în eliberarea măreaţă a poporului Său iubit la Marea Roşie, în dăruirea manei cereşti, în dăruirea apei din stâncă, şi în “stâlpul” prezenţei Sale care i-a însoţit în tot timpul peregrinajului lor. Dumnezeu acţionează întotdeauna în conformitate cu planul Său de iubire şi cu valoarea sângelui lui Isus”.

 

“Hristos, Paştile nostru”

Este o forţă specială pentru Biserică în cuvintele apostoului: “Hristos, Paştile nostru, a fost jertfit”. Mântuitorul nostru nu este Paştile pentru lume, ci pentru Biserică. Tot Israelul a prefigurat sau a reprezentat familia umană, adică pe toată omenirea sub sclavia păcatului şi a morţii; marele stăpân în tip fiind faraon, iar în antitip Satan. Eliberarea este dorită şi plănuită pentru toţi oamenii, şi hotărârea divină este ca în cele din urmă să-i elibereze pe toţi. Şi aşa explică apostolul când scrie: “că însăşi creaţia va fi eliberată din robia stricăciunii, ca să se bucure de libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu.” (Romani 8:21).

Apostolul însă împarte creaţia gemândă în două clase spunând: “Căci ştim că până în ziua de azi, toată creaţia suspină şi suferă durerile naşterii” şi “creaţia aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu.” (Romani 8:22, 19). Aici, evident se face referire la neamul omenesc, în general, a cărui eliberare din sclavia lui Satan şi din puterea păcatului şi a morţii va veni numai prin manifestarea Bisericii glorificate, Cristosul în glorie şi putere, în calitate de Împărăţia lui Dumnezeu, conducând lumea. Apostolul menţionează, de asemenea, Biserica întâilor-născuţi în condiţia sa prezentă spunând: “… dar şi noi care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, aşteptând înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru” (versetul 23). Amândouă clasele suspină; amândouă clasele aşteaptă eliberarea, dar ele aşteaptă lucruri diferite. Urmaşii lui Cristos, care formează Biserica întâilor-născuţi, aşteaptă eliberarea ca, “Trupul lui Hristos”, participanţi în întâia înviere. În conformitate cu promisiunea divină, clasa amintită întâi, lumea, aşteaptă până când Cristos va fi complet, glorificat, îmbrăcat cu putere şi strălucind ca soarele în gloria Împărăţiei pentru a binecuvânta omenirea, pentru a-i ridica pe toţi care doresc favoarea divină în condiţiile stabilite înainte de Dumnezeu.

Considerând ilustraţia trebuie să observăm că nu tot Israelul a fost în pericol de a fi omorâţi de înger, ci numai cei întâi-născuţi. Numai întâii-născuţi egipteni au fost omorâţi. De aceea numai întâii-născuţi din Israel au fost cruţaţi, sau s-a trecut peste ei. Despre aceşti întâi-născuţi, protejaţi prin sângele mielului, Domnul a spus că sunt în mod special ai Săi, un popor deosebit pentru a-i pune deoparte şi a-i păzi în mod special. Întâii-născuţi din toate seminţiile au fost schimbaţi de Domnul prin seminţia lui Levi, care în tip reprezintă casa credinţei. Din această casă a credinţei a fost aleasă o familie preoţească, care a reprezentat pe Cristos, Marele nostru Preot şi pe Biserică, corpul Său, Preoţimea Împărătească. Acei care înţeleg clar acest punct, văd că Paştile au de-a face numai cu casa credinţei. Aceasta este în deplină armonie cu aceea că Cina Domnului, care este un antitip al mâncării Mielului, nu este oferită lumii necredincioase, ci este o întocmire specială numai pentru casa credinţei.

De aceea să luăm parte la sărbătoare

Observând ilustraţia Mielului înjunghiat, sângelui său stropit pe stâlpii uşii şi pe pragul de sus al casei şi carnea mâncată cu ierburi amare, aplicăm aceasta în antitip şi vedem pe Cristos ca Mielul adevărat, vedem că sângele Său stropit pe inimile noastre ne curăţeşte de orice păcat şi ne dă asigurarea că s-a trecut peste fiinţa noastră, peste fiinţa noastră cruţată, peste fiinţa noastră considerată vie prin sângele Său. Această stropire reprezintă îndreptăţirea noastră prin credinţă; şi mâncarea Mielului după aceea cu ierburile amare, corespunde în antitip consacrării noastre şi experienţelor amare şi încercărilor pe care Domnul le-a pregătit pentru noi, şi care ne ajută să ne debarasăm de iubirea pentru lucrurile pământeşti şi să ne crească pofta şi curajul să ne împărtăşim mai mult şi mai mult din Miel. Toţi care cred această mărturie şi au încredere în sângele preţios vor fi cruţaţi de moarte; ba încă mai mult, ei aşteaptă o măreaţă eliberare a întregului popor, a tuturor acelora care-L iubesc pe Dumnezeu, care doresc să-L respecte şi să-I servească. Cei care cred aceasta îşi dau seama că sunt peregrini şi străini în condiţiile prezente căutând o patrie mai bună, chiar Canaanul ceresc. Toate acestea au fost reprezentate în Israelul tipic, deoarece pe când mâncau Mielul în noaptea Paştilor ei au stat cu toiagul în mână, încinşi, pregătiţi pentru călătorie. Tot astfel credincioşii Domnului, astăzi, trebuie să-şi dea seama că sunt peregrini şi străini, care n-au aici “cetate care rămâne”, ci îşi îndreaptă afecţiunea spre lucrurile de sus — spre cetatea cerească, Noul Ierusalim, Împărăţia lui Dumnezeu.

Domnul nostru Isus identificat tocmai cu Mielul de Paşti, în noaptea când a fost trădat şi chiar înainte de răstignire S-a adunat cu ucenicii Săi în camera de sus. Ca evrei, ei trebuiau să sărbătorească chiar în acea noapte Paştile — eliberarea întâilor-născuţi tipici de sub “stăpânitorul” tipic al “lumii acesteia”. Însă după ce, cerinţele tipului au fost îndeplinite, Domnul nostru a instituit o nouă sărbătoare de amintire, pe baza celei vechi: “să faceţi lucrul acesta îsă sărbătoriţi amintirea Paştelor — anualş în amintirea Mea.” (1 Corinteni 11:24, 25). Semenii voştri evrei, a căror ochi ai înţelegerii nu sunt încă deschişi, nu vor aprecia acest lucru în înţelesul adevărat al antitipului, dar voi care mă recunoaşteţi ca Mielul lui Dumnezeu, care conform voinţei lui Dumnezeu a fost înjunghiat de la întemeierea lumii — voi care recunoaşteţi că Eu nu peste mult o să-Mi dau viaţa ca preţ de răscumpărare pentru întreaga omenire — voi veţi da atenţie acestei ocazii a Paştilor pe măsura semnificaţiei sale speciale şi sfinte pe care nimeni altul nu o poate aprecia. De acum înainte nu veţi mai sărbători tipul, ci antitipul, deoarece Eu nu peste mult voi muri ca Mielul lui Dumnezeu şi astfel voi dărui sângele stropirii pentru Biserica întâilor-născuţi şi trupul pentru binele întregii case a credinţei.

 

Pâinea şi paharul

Aluatul înseamnă corupţie, este un element al decăderii, deci este un tip al păcatului, al stricăciunii şi al morţii, care acţionează în neamul omenesc. Acest simbol ne arată că Domnul nostru Isus a fost liber de păcat, un Miel fără pată sau cusur, “sfânt, nevinovat, fără pată”. Dacă El ar fi fost urmaş al lui Adam, dacă El Şi-ar fi primit viaţa, în mod obişnuit, de la un tată pământesc, desigur şi El ar fi fost contaminat cu păcatul lui Adam aşa cum sunt toţi ceilalţi oameni; dar viaţa Lui a fost nepătată, fiindcă a venit de la o natură mai înaltă, cerească, schimbată pentru condiţii pământeşti, şi de aceea El se numeşte “Pâinea care S-a coborât din cer.” (Ioan 6:41). Să preţuim această pâine curată, nedospită pregătită de Dumnezeu şi să mâncăm din El, mâncând şi asimilând adevărul şi în special adevărul Său — însuşindu-ne prin credinţă dreptatea Sa; şi să-L recunoaştem pe El fiind Calea şi Viaţa.

Apostolul, prin descoperire divină, ne arată însemnătatea mai adâncă a acestei Cine de Amintire. El ne arată că pâinea nu reprezintă numai pe Domnul nostru personal, ci că noi, după ce ne-am împărtăşit, astfel, din El (după ce am fost îndreptăţiţi însuşindu-ne dreptatea Sa), prin consacrare devenim asociaţi cu El, ca o parte la acea singură pâine frântă — hrană pentru lume. Aceasta ne sugerează gândul privilegiului nostru ca credincioşi îndreptăţiţi de a avea parte, acum, în suferinţele şi moartea lui Cristos, condiţia pe care putem deveni împreună moştenitori cu El în gloria viitoare şi astfel asociaţi în marea operă de a binecuvânta şi a dărui viaţă tuturor familiilor de pe pământ.

Acelaşi gând este exprimat de apostol de mai multe ori în diferite ilustraţii, dar nici una nu este mai puternică decât aceasta, că Biserica (care este trupul lui Cristos, vezi Coloseni 1:24) cu Capul ei este “o pâine”, fiind frântă în timpul Veacului Evanghelic. Aceasta este o ilustraţie uimitoare a unirii şi comuniunii noastre cu Capul nostru. “Pentru că este o Pâine, noi cei mulţi îmulte persoaneş suntem un trup; pentru că noi toţi luăm parte la acea singură pâine.” “Pâinea pe care o frângem — nu este ea o împărtăşire a trupului Celui, unul Uns?” (1 Corint. 10:17, 16; traducerea Diaglott — n. t.).

“Rodul viţei” reprezintă viaţa jertfită, dată de Domnul nostru, “acesta este sângele Meu, îsimbolul vieţii date în moarteş al legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor”. — “Beţi toţi din el” (Matei 26:28, 27).

 

Comuniunea

în trupul şi sângele lui Cristos

Prin oferirea vieţii Sale ca răscumpărare pentru viaţa rasei lui Adam, care din cauza păcatului a pierdut dreptul la viaţă, acel drept la viaţă poate reveni oamenilor sub Noul Legământ, prin credinţă şi supunere (vezi Romani 5:18, 19). Sângele vărsat a fost “răscumpărare îpreţul răscumpărăriiş pentru toţi” şi acesta a fost dat de Mântuitorul nostru Însuşi; dar întinderea paharului ucenicilor Săi şi invitaţia ca ei să bea din el, a însemnat o invitaţie ca ei să se împărtăşească de suferinţele Sale, sau cum spune sfântul Pavel, “împlinesc ce lipseşte necazurilor lui Hristos” (Coloseni 1:24). Ni s-a oferit din partea lui Dumnezeu să devenim membrii corpului lui Cristos cât şi părtaşi la suferinţele lui Isus, dacă după ce am fost îndreptăţiţi prin credinţă, de bună voie ne împărtăşim de suferinţele lui Cristos, făcând cauza Sa cauza noastră. (2 Timotei 2:12; Fapte. 9:15) “Paharul binecuvântării, pentru care noi binecuvântăm pe Dumnezeu, — nu este el o impărtăşire a sângelui îa sângelui vărsat — moarteaş Celui Uns?” (1 Corinteni 10:16; traducerea Diaglott — n. t.). Noi toţi trebuie să recunoaştem valoarea “paharului” şi să preamărim pe Dumnezeu pentru ocazia de a ne împărtăşi cu Cristos la “paharul” suferinţelor şi ruşinii! Toţi aceştia pot fi siguri că ei vor fi glorificaţi cu El. — Romani 8:17.

Domnul nostru, de asemenea, a atribuit această semnificaţie paharului arătând că acesta înseamnă participarea noastră la ruşinea Sa, partea noastră la jertfa Sa — moartea umanităţii noastre. De exemplu, când doi dintre ucenicii Săi L-au întrebat despre o promisiune a gloriei viitoare pe tronul Său, El le-a răspuns: “Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu”? Şi după dorinţa inimii lor, El le-a zis: “Este adevărat că veţi bea paharul Meu”. (Matei 20:22, 23) Mustul strugurilor vorbeşte nu numai de zdrobirea boabelor, până curge sângele, ci acesta ne vorbeşte, de asemenea, despre o înviorare mai târziu; şi astfel noi, care ne împărtăşim acum de “suferinţele lui Hristos” nu peste mult vom avea parte de gloria, onoarea şi nemurirea Sa când vom bea noul vin cu El în Împărăţie.

 

O ocazie pentru examinarea de sine

Să urmăm deci, cu gândul, pe Răscumpărătorul în Grădina Ghetsimani şi să observăm cum a strigat şi a plâns rugându-Se către Acela care putea să-L scape de moarte — arătând prin aceasta frica Sa de moarte, în caz că în ceva punct ar fi greşit în îndeplinirea planului Tatălui, şi astfel să fie nevrednic de înviere.

Ne amintim că, chiar şi unii dintre cei mai credincioşi şi curajoşi apostoli L-au părăsit şi au fugit, şi că unul dintre ei datorită timidităţii sale şi-a tăgăduit Învăţătorul! Ce ocazie este aceasta pentru a ne examina inimile cu privire la gradul credinţei, curajului şi zelului de a suferi împreună cu El, care ne-a răscumpărat! Ce ocazie ni s-a oferit de-a ne întări mintea cu noi hotărâri că prin mila Sa, în nici o împrejurare, nu vom tăgădui pe Învăţătorul nostru — că Îl vom mărturisi nu numai cu buzele dar şi cu comportamentul nostru.

Dar nimeni să nu gândească, că din cauza nedesăvârşirilor cărnii sale, să nu se împărtăşească de această Cină de amintire. Pentru mulţi aceasta este o mare piedică. Atâta timp cât suntem în carne sunt posibile imperfecţiunea cuvântului, faptei şi gândului — chiar inevitabile. Sfântul Pavel spune că noi nu putem face ceea ce vrem. Toţi a căror păcate au fost iertate, şi care au fost primiţi în comuniune cu Cristos sunt încurajaţi să vină în rugăciune la tronul îndurării cereşti pentru că au nevoie de îndurarea divină să le ierte greşelile zilnice, neintenţionate. Apostolul zice: “Să ne apropiem, deci, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să aflăm har, ca să avem ajutor la momentul potrivit.” (Evrei 4:16). Din cauza lipsurilor noastre a deschis Dumnezeu calea şi a făcut acest aranjament pentru noi.

Toţi creştinii ar trebui să-şi ţină socoteala corectă cu Domnul. Dacă le lipseşte ceva să nu piardă timp ci să-şi facă socoteala, obţinând iertarea prin meritul jertfei Mântuitorului. Această socoteală cu Domnul ar trebui să fie rezolvată imediat, după apariţia evenimentelor, sau nu mai târziu decât ziua apariţiei lor. Nu ar trebui să lase evenimentele să fie mai multe, deoarece ele se vor ridica, ca un zid între suflet şi Tatăl ceresc. Oricum ar fi fost condiţia din trecut, timpul Cinei Domnului, înainte de toate, este timpul pentru a fi siguri că nu există nici un nor între Domnul şi noi, şi care să ne ascundă de privirea Sa. Astfel iertaţi, astfel fiind curăţate toate petele murdare de pe haina noastră, să ţinem sărbătoare — Amintirea morţii Domnului.

Cu dimineaţa glorioasă a Noii Dispensaţii va începe marea operă de eliberare a lumii din legăturile păcatului şi morţii — marea operă a restatornicirii. Apostolul Petru numeşte acest mare Veac, “timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime.” (Fapte. 3:21) Gândul celor care participă la această comemorare trebuie să fie cel exprimat în cuvintele apostolului: “dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi slăviţi împreună cu El”. “… dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El”. “Eu socotesc că suferinţele din timpul de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care va fi descoperită faţă de noi.” (Romani 8:17,18; 6:8; 2 Timotei 2:11, 12).

Cu aceste gânduri în ce priveşte trecerea peste păcatele celor întâi-născuţi prin meritul sângelui scump al Domnului nostru, într-adevăr putem ţine sărbătoarea Paştilor cu bucurie, în ciuda încercărilor şi a necazurilor. Făcând aşa şi continuând credincioşi, ca urmaşi ai lui Isus, foarte curând vom avea marele privilegiu de a conduce oştile Domnului — pe toţi, care în cele din urmă, vor auzi, vor şti şi se vor supune marelui Rege — din păcat şi moarte, din Egipt spre Canaan. Da, preaiubiţilor, aşa cum se exprimă apostolul: “Hristos, Paştile nostru, a fost jertfit. De aceea să luăm parte la sărbătoare”. — 1 Corinteni 5:7, 8.

 

Paharul bucuriei în Împărăţie

Cu ocazia instituirii sărbătorii comemorative a morţii Sale, Învăţătorul în conversaţia Sa cu apostolii a zis: “Vă spun că de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi, nou, în împărăţia Tatălui Meu.” (Matei 26:29). Domnul nostru a pus aici în contrast două Zile mari: Ziua suferinţelor şi Ziua slavei. Acest Veac al Evangheliei a fost Ziua suferinţelor, iar Veacul Milenar va fi ziua slavei şi este special numită “Ziua Domnului”.

Rodul viţei, paharul literal, prezintă două gânduri. Paharul plin de vin rezultă din nimicirea boabelor. Strugurii îşi pierd individualitatea lor. Mustul se stoarce, şi astfel fructul viţei este pregătit pentru întrebuin-ţare. Paharul cu vin — mustul strugurilor — reprezintă nu numai zdrobirea boabelor, ci şi bucuria care urmează după consumare. Aşa este când bem vinul literal. Pentru noi el simbolizează suferinţele şi moartea Mântui-torului nostru, şi împărtăşirea noastră cu El în aceste suferinţe. Dar vinul, de asemenea, reprezintă bucurie, fericire şi aşa este întrebuinţat şi în Sfânta Scriptură (vezi Psalmul 104:15). Aşa, în sensul în care Domnul a întrebuinţat cuvintele “rodul viţei”, în textul citat mai sus, acesta reprezintă bucuria Împărăţiei.

Tatăl a trasat pentru Domnul nostru Isus o anumită cale specifică în experienţele Sale pământeşti. Această cale a format paharul suferinţelor şi morţii Sale. Dar Tatăl I-a promis că, după ce va fi băut acest pahar cu credincioşie, El Îi va da un alt pahar, o altă experienţă — glorie, onoare şi nemurire. Şi Mântuitorul a fost împuternicit de Tatăl să facă aceeaşi propunere acelora care ar dori să devină urmaşii Săi — că dacă vor suferi împreună cu El, dacă vor bea paharul morţii Sale cu El, se vor împărtăşi cu El în viitor de paharul bucuriei.

“Oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde”. Noi toţi trebuie să trecem prin experienţele apăsătoare care sunt reprezen-tate prin teasc. Noi trebuie să ne punem vieţile în serviciul lui Dumnezeu. Noi trebuie să ne supunem la experienţele zdrobitoare şi astfel dispărând ca oameni să devenim Creaţii Noi. “Dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi slăviţi împreună cu El” — nu altfel. Astfel primim invitaţia, plini de bucurie, de a bea din paharul Său. Numai după ce paharul a fost golit până la fund primim celălalt pahar — paharul bucuriei în Împărăţie. Deşi Domnul nostru a avut o mare binecuvântare în supunerea Sa faţă de Tatăl, totuşi a fost un timp greu pentru El până în ultimul moment, când a strigat: “S-a sfârşit!” Tot aşa se întâmplă şi cu urmaşii Săi. Ei trebuie să bea tot din pahar. Ei trebuie să îndure toate experienţele.

Toate suferinţele lui Cristos vor fi terminate atunci când Corpul lui Cristos îşi va fi terminat cursul. Paharul nou al bucuriei a fost dat Domnului nostru când a fost ridicat în glorie. Atunci I s-au închinat toţi îngerii lui Dumnezeu. În curând ne va fi dat paharul bucuriei. Desigur acesta va fi un timp de bucurie, când toţi sfinţii vor primi răsplata şi vor primi paharul binecuvântării! Fără îndoială, în curând toţi credincioşii se vor împărtăşi de această bucurie. Noi credem că plinătatea bucuriei se va ajunge numai atunci, când toţi membrii lui Cristos vor fi dincolo de văl cu El. Atunci vom fi noi părtaşi la tronul Său şi ne vom împărtăşi de gloria Sa. Atunci vom bea noi, împreună cu iubitul nostru Domn, noul vin în Împărăţie; căci făgăduinţa este pentru toţi sfinţii Săi credincioşi.

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 15. 03. 1928