“ADUCEŢI TRUPURILE VOASTRE CA O JERTFĂ VIE”
Oricine nu vede că Biserica, în calitate de “mădulare” ale lui Cristos, suferă cu El ca jertfă (după ce a fost “îndreptăţită prin credinţă” în sângele Său), va fi obligat în mod logic să interpreteze jertfa şi suferinţele în alt mod. Adversarii noştri fac deja aceasta. Ei spun că noi suferim numai ca “jertfă de mulţumire” (Psalmul 116:17), “jertfă de laudă” lui Dum-nezeu (Evrei 13:15).
Este adevărat, răspundem noi, cuvântul jertfă este folosit în acel sens larg, chiar dacă a lăuda pe Dumnezeu este mai degrabă o bucurie decât o jertfă, după cum este folosit acum cuvântul jertfă. Această jertfă sub Lege era reprezentată prin “jertfa de pace” şi “jertfa de mulţumire”. Dar sfântul apostol Pavel ne îndeamnă de asemenea: “Aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12:1). Atât el cât şi Învăţătorul dau de înţeles că ne stă în faţă o jertfă mai grea decât jertfa de laudă, când părăsim toate şi luăm crucea pentru a-L urma pe Domnul pe calea îngustă. Sfântul Pavel ne îndeamnă: “Să ieşim deci afară din tabără, la El, purtând batjocorirea Lui”. El identifică aceste cuvinte cu jertfa pentru păcat, arătând că sângele viţelului şi al ţapului de jertfă pentru păcat era luat de preot dincolo de perdeaua a doua, în Sfânta Sfintelor. El le mai identifică prin referirea la arderea acestora “afară din tabără”. Compară Evrei 13:11-13 cu Leveticul 16:27. Dacă odată aţi văzut frumuseţea acestei aplicări a “jertfelor mai bune” şi acuma nu o vedeţi, mărturisiţi orbirea care a venit peste voi şi căutaţi alifia preţioasă pentru ochi din provizia divină.
Departe ca “suferinţele lui Hristos”, pe care le avem, să fie suferinţe pentru păcate, contrariul este adevărat. Nici chiar “marea mulţime” nu suferă pentru păcatele ei proprii, ci suferă “nimicirea cărnii” sale îndreptăţite (ca “ţapul izgonit”), deoarece ea nu reuşeşte să o jertfească.
Acesta este acel aspect deosebit şi distructiv al chemării evanghelice din acest Veac Evanghelic, care îl deosebeşte de Veacul anterior şi de cel următor! Unii din trecut, de la Enoh până la Ioan, au avut spiritul jertfirii şi şi-au depus vieţile în serviciul Domnului şi al dreptăţii, dar Dumnezeu nu i-a acceptat ca jertfe. Întâi a fost necesară marea jertfă a Domnului nostru pentru îndreptăţirea noastră reală în faţa lui Dumnezeu. De atunci există ocazia pentru credincioşii care au acelaşi spirit de jertfire — “Aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu”. “Acum este timpul potrivit” — “anul de îndurare al Domnului” — timpul în care Dumnezeu acceptă jertfele voastre, pentru că El vă acceptă ca “mădulare” ale corpului lui Cristos, marele Preot, marele Mijlocitor al Noului Legământ. Isaia 61:2; Luca 4:19; 2 Corinteni 6:2; 1 Petru 2:5; Efeseni 1:6; Romani 12:1.
În veacul viitor, “timpul potrivit” va fi trecut — ziua împăcării antitipice va fi sfârşită. Satan va fi legat şi nimeni nu va mai suferi pentru dreptate.
Să observăm acum importanţa acestui lucru. Vrednicii din vechime vor primi binecuvântările restatornicirii ca parte din lume. “Fiii tăi vor lua locul părinţilor tăi; îi vei pune prinţi în toată ţara.” (Psalmul 45:16). Ei vor fi copiii întâi-născuţi ai “Părintelui veşniciei”. Sub noua ordine de lucruri, vor deveni agenţii sau reprezentanţii pământeşti ai Împărăţiei. Şi lumea, de asemenea, va primi binecuvântările restatornicirii sub Noul Legă-mânt, dacă se va supune marelui Mijlocitor. Dar de ce? Este Dumnezeu părtinitor, ca din toată omenirea numai nouă, celor din Veacul Evanghelic, să ni se ofere o moştenire spirituală sau cerească?
Nu, răspundem noi! Darul în fiecare caz este acelaşi, adică restituirea drepturilor pământeşti asigurate prin sacrificarea de către Domnul nostru a drepturilor Sale pământeşti. Toată deosebirea este aceea, că noi trăim în “anul de îndurare al Domnului”, şi de bună voie ne folosim de privilegiul oferit. Acest privilegiu este restrâns la aceia care au urechea credinţei şi aud acuma “veştile bune”, şi fugind de păcat devin servitori ai dreptăţii şi “aduc trupurile lor ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu”. Noi primim de la Mântuitorul nostru, prin credinţă, drepturile la restabilire pământească şi acestea le jertfim împreună cu toate avantajele pământeşti. Toţi aceştia au fost acceptaţi ca “mădulare” ale Cristosului, sub Mântuitorul, Profetul, Preotul, Mijlocitorul şi Regele lumii.
Oricine vede aceasta, vede “taina ţinută ascunsă din veacuri şi din generaţii, dar arătată acum sfinţilor Săi … Hristos în voi îşi anume, că voi sunteţi “mădularele” Sale, şi că acest fapt este singura bază pentruş, nădejdea slavei”. Oricine ajută la orbirea acelora care odată au văzut această mare “taină a Domnului” (Psalmul 25:14 — traducerea K. J.; n. t.), acela îi ademeneşte de la premiu (2 Corinteni 11:3), fie că ştie ce face, fie că nu. Oricine pierde din vedere acest fapt, încetează a mai lupta pentru premiu. Şi faptul că Domnul ne-a condus în lumina “adevărului prezent” (2 Petru 1:12 — traducerea K. J.; n. t.) şi ne-a arătat “taina”, dă de înţeles că El nu ne va lăsa să fim smulşi din mâna Sa şi să fim abătuţi de la conducerea Sa, numai în cazul când inima este greşită.
Nu este necesar să condamnăm, în mod special, inimile acelora care pierd acum înţelegerea lucrurilor pe care odată au pretins că le văd la fel de clar ca noi. Unii dintre ei pot fi numai orbiţi de praf şi îşi pot reveni; şi îşi găsesc încercarea principală pe linia umilinţei prin recunoaşterea greşelii lor. Să nu facem şi să nu spunem nimic ce să le facă întoarcerea mai grea. Să aplicăm mai degrabă principiul la noi. Să aflăm mângâiere, pace şi bucurie, precum şi precauţie în asigurarea că, dacă inimile noastre sunt loiale, Dumnezeu, prin nenumăratele Sale mijloace, poate şi voieşte să păzească minţile noastre sărmane!
Turnul de Veghere din 15. 12. 1909