TEMEREA DE DUMNEZEU CU ÎNDESTULARE

 “Toate cărările Domnului sunt îndurare şi adevăr pentru cei care păzesc legământul şi mărturiile Lui.”— Psalmul 25:10

A umbla în “toate cărările Domnului” înseamnă a avea o supunere credincioasă faţă de voinţa Sa, înseamnă a avea plăcere de poruncile şi intenţiile Sale. Cine în felul acesta încearcă să-şi aducă viaţa în armonie cu voinţa lui Dumnezeu, acela se va bucura de îndeplinirea promisiunilor Sale bune şi va avea linişte şi pace în viaţa prezentă. Aceasta ne asigură apostolul prin cuvintele următoare: “… evlavia este folositoare în orice privinţă, întrucât ea are promisiunea vieţii de acum şi a celei viitoare.” (1 Timotei 4:8). Dacă întreaga zecime a credinţei şi iubirii este înmagazinată în camera de provizie a inimii, atunci binecuvântările promise se vor îndeplini cu siguranţă. Şi Biblia este plină cu “făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe”, care-şi aşteaptă îndeplinirea în viaţa acelora care zic: “Te voi urma oriunde vei merge”.

Cărările Domnului sunt pentru noi drumul care conduce la glorie, onoare şi nemurire. Umblând pe această cale avem asigurarea deplină, că paşii noştri vor fi supravegheaţi cu îngrijire, pentru că aşa este scris: “Domnul întăreşte paşii omului şi astfel El Îşi găseşte plăcere în calea lui.” (Psalmul 37:23). Dar această promisiune de conducere este limitată numai la pasul următor. În ce priveşte viitorul, noi nu ştim nimic ce va aduce ziua de mâine. Calea noastră poate să ducă printr-un Eden de flori, şi cu fiecare bucurie pe care El ne-o trimite poate veni o surpriză plăcută şi dulce, sau acest drum poate să ne ducă prin încercări şi nenorociri, pe care Dumnezeu le ascunde acum dinaintea ochilor noştri. Dar fie prin bine, fie prin rău El ne conduce pe căile dreptăţii pentru numele Său.

 

Timpurile mele sunt în mâinile Tale

Astfel, cărările Domnului sunt întemeiate pe îndurare şi adevăr şi sunt căi ale credinţei şi încrederii în Dumnezeu. Noi umblăm prin credinţă şi nu prin vedere, şi suntem bucuroşi să continuăm în acest fel, chiar şi acolo unde nu putem înţelege scopul lui Dumnezeu permiţând anumite încercări speciale, pe care noi nu le înţelegem. Marea lecţie pe care noi trebuie s-o învăţăm, este aceea a unei încrederi fără rezerve în conducerea statornică şi negreşită a paşilor noştri, printr-o iubire care niciodată nu încetează — prin iubirea lui Dumnezeu faţă de copiii Săi supuşi şi încrezători.

Numai atunci când putem spune plini de încredere: “Credinţa puternică se poate încrede în El, vie orice” suntem în cea mai favorabilă atitudine a dispoziţiei sufleteşti ca să fim conduşi pas cu pas pe căile Sale. Dacă noi primim încercările cu întrebarea: “Pentru ce?” — cum adeseori se întâmplă — atunci suntem puşi pe cântar pentru a ne dovedi credinţa (care în ochii lui Dumnezeu este mai scumpă decât aurul), numai ca să fim găsiţi prea uşori. Iar când putem să fim mulţumiţi cu orice soartă, şi prin credinţă în Dumnezeul îndurării şi al adevărului putem primi fiecare experienţă ca supravegheată sau permisă de El, atunci suntem plăcuţi în ochii Săi. Numai atunci când vom putea zice despre fiecare încercare: “Domnul este acesta, să facă ce este bun în ochii Săi”, ne vom putea bucura de măsura deplină a conducerii Sale, cât şi de binecuvântările ce rezultă din această conducere.

Foloasele pe care le tragem din aceste experienţe, depind cu totul de supunerea noastră voioasă, atunci când trecem prin ele. “Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după planul Său” şi numai dacă aceştia se supun cu deplină încredere la înţelepciunea lui Dumnezeu, care a permis aceste experienţe. Astfel, numai în măsura în care ne vom arăta supunerea de-a umbla pe căile lui Dumnezeu pentru a ne pregăti caracterul cerut pentru locul special în templul Său spiritual, prevăzut de iubirea Sa pentru noi, numai în acea măsură vom putea gusta mulţumirea sufletească. Cuvintele inimilor de felul acesta vor fi totdeauna următoarele:

“Vorbeşte, Doamne, căci servul Tău ascultă

Vorbeşte pace sufletului meu apăsat

Şi ajută-mă să înţeleg că toate căile mele

Sunt sub controlul Tău înţelept”.

 

Durere cauzată de iubire

Spre mângâierea tuturor celor ce îşi pun încrederea în Domnul a fost scris în mod profetic: “Voi duce pe orbi pe un drum necunoscut de ei, pe cărări neştiute de ei; voi preface întunericul în lumină înaintea lor şi locurile strâmbe în locuri netede: iată ce voi face, şi nu-i voi părăsi”. Şi în decursul acestei conduceri El promite mai departe: “Când vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine; vei trece şi prin râuri, şi nu te vor îneca; când vei merge prin foc, nu vei fi ars şi flacăra nu te va aprinde.” (Isaia 42:16; 43:2). Iar apostolul ne asigură în acelaşi fel, că există o iubire care ne cauzează durere pentru curăţirea şi înaintarea noastră: “Căci Domnul disciplinează pe cine-l iubeşte şi biciuieşte pe orice fiu pe care-l primeşte. Suferiţi disciplinarea! Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l disciplinează tatăl? … Orice disciplinare, deocamdată pare o pricină de întristare şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce, celor încercaţi prin ea, roada dătătoare de pace a dreptăţii.” (Evrei 12:6, 7, 11).

Oamenii de regulă pedepsesc pe nesupuşi şi pe răufăcători. Dar în timpul prezent, Dumnezeu adeseori pedepseşte şi disciplinează tocmai pe cei mai supuşi şi pe cei care aduc roade. Isus arată acest lucru în lecţia cu via şi coardele ei. Două ramuri cresc împreună, dintre care una nu aduce rod, iar cealaltă aduce mai puţin rod decât ar putea să aducă. Cea dintâi va fi tăiată din vie; dar cealaltă va fi supusă unei curăţiri şi tăieri radicale, căci “pe orice mlădiţă care aduce roadă, o curăţeşte, ca să aducă şi mai multă roadă”.Tocmai aceasta ne arată profetul şi apostolul în textele citate mai sus. Dumnezeu tratează cu noi ca şi cu fii, şi după cum un tată pământesc, educându-şi copilul îl disciplinează şi-i ajută să se dezvolte având în vedere vârsta copilului său, tot aşa Dumnezeu în iubirea Sa, privind eternităţile noastre viitoare, ne lasă să trecem prin tot felul de suferinţe şi greutăţi, pe care iubirea Sa le vede necesare pentru pregătirea noastră. Desigur, Dumnezeu tocmai celui mai promiţător fiu al Său îi dă lecţii aspre şi grele. De aceea scrie, din nou, apostolul: “Fiul meu, nu dispreţui disciplinarea Domnului şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El.” (Evrei 12:5).

 

Făcuţi desăvârşiţi

după ce vor suferi puţin timp

Dumnezeu nu se bucură de suferinţele şi durerile noastre. El n-a avut bucurie de chinurile iubitului Său Fiu când El, cel drept a suferit pentru cei nedrepţi, deşi este scris: “Dar a fost voia Domnului să-L zdrobească” (Isaia 53:10). Nu, Dumnezeu se bucură numai de ceea ce se poate ajunge prin suferinţe. Rezultatele mari şi glorioase, pe care le-a ajuns Isus şi pe care le va ajunge şi omenirea, au fost lucrurile care L-au bucurat pe Dumnezeu şi pentru care a pregătit El Planul de Răscumpărare, care a cerut moartea unei fiinţe atât de iubite, cum a fost Fiul Său.

Tot aşa se întâmplă şi cu creşterea noastră, care ne-o dă Dumnezeu: nu de mâhnirile şi durerile noastre are El plăcere. Supunerea noastră voioasă faţă de voinţa Sa este ceea ce îi produce bucurie inimii Sale. El se bucură de bucuria şi plăcerea noastră continuă, pentru că prin aceasta vede voia Sa îndeplinită în noi. Când noi putem spune împreună cu Isus: “Tată preamăreşte Numele Tău!”, coste-mă ce m-ar costa, fiindcă de aceea am venit în lume şi cu totul m-am predat Ţie, atunci Dumnezeu se bucură de supunerea şi mulţumirea noastră în toate prevederile Sale faţă de noi.

“Nu prin căutarea unor regiuni mai productive unde munca este mai uşoară — împrejurările mai fericite, fără complicaţii dificile şi oameni supărători — ci prin îndreptarea curajului tare al unui suflet cu principii şi scop clare asupra a ceea ce ni s-a dat, aşa vom face să strălucească lumina noastră interioară, vom duce o viaţă adevărată şi vom introduce Împărăţia lui Dumnezeu în mijlocul vieţii noastre pământeşti. Dacă nu putem face voia lui Dumnezeu acolo unde ne-a pus El, atunci de ce ne-a pus acolo?”

 

Privind înapoi, vom lăuda calea

Când căile lui Dumnezeu ne conduc prin ape adânci, atunci ne dă El ocazie să ne dovedim adevăratul caracter. Nici o altă împrejurare nu ne-ar putea face un serviciu mai bun decât acesta, pentru cele mai înalte interese ale noastre. Dar cât de înceţi suntem noi a aprecia iubirea şi înţelepciunea Sa, care a cumpănit fiecare încercare şi a verificat fiecare experienţă a noastră, încă înainte de a ne trece prin ea! O, cât de mare este iubirea care apasă asupra noastră, care ne susţine în probele şi încercările care ne curăţă şi înnobilează, până când putem reflecta chipul Său! Cât de răbdătoare este iubirea care ne învaţă, că un caracter întărit în temerea de Dumnezeu este foarte de dorit şi că întreaga noastră fiinţă este condusă pas cu pas la o mulţumire binecuvântată cu metodele folosite! Ce bucurie mare este pentru Tatăl ceresc când noi, în sfârşit, putem spune din convingere: “Facă-se voia Ta”. Acesta este triumful credinţei. “Ferice de cine rabdă ispita! Căci după ce va fi găsit bun, va primi cununa vieţii pe care El a promis-o celor care Îl iubesc.” (Iacov 1:12).

Când vom ajunge la sfârşitul acestei vieţi şi vom fi privilegiaţi să privim înapoi asupra căilor de îndurare şi adevăr, pe care am fost conduşi, nu ne vom uimi oare de înţelepciunea lui Dumnezeu, care deja înainte a văzut necesitatea fiecărei experienţe? În lumina mai limpede, din acea zi fericită, fiecare încercare reuşită din trecut va fi glorificată în memoria noastră pentru totdeauna. Ce fel de sentimente vom avea despre experienţele noastre nereuşite repetate, aceasta nu o putem şti acum, dar aceasta ştim, că atunci când, prin îndurarea lui Dumnezeu, vom ajunge la învingerea din urmă, bucuria noastră va fi fără margini. Deci, iubiţi urmaşi peregrini, nu ar fi potrivit ca faţă de experienţele prezente să arătăm uneori o mai mare supunere, şi înainte de toate o mai mare bucurie şi recunoştinţă faţă de bunătatea Tatălui ceresc? Tocmai ceea ce ni s-a părut ca cea mai mare piedică, adeseori se poate dovedi ca cea mai mare binecuvântare. Cea mai grea încercare a noastră poate fi ocazia lui Dumnezeu, ca El să se glorifice prin noi, şi o ocazie în viaţa noastră, care are ca scop să ne încurajeze la stăruinţă şi răbdare până la sfârşitul căii noastre.

 

Răsturnarea pietrei

Aşa a fost aceasta demult, cu prietenii devotaţi ai lui Isus. Calea care conducea la serviciul pe care ei cu bucurie l-ar fi îndeplinit, a fost închisă. O mare piatră a fost răsturnată înaintea uşii, pe care ei cu bucurie ar fi deschis-o. Dar cât de preţios este a ne aminti de admiraţia lor plină de bucurie! “Şi iată, a fost un mare cutremur de pământ; căci un înger al Domnului s-a coborât din cer, a venit şi a prăvălit piatra de la uşa mormântului şi a stat pe ea.” (Matei 28:2). Că el a răsturnat piatra de pe mormânt a fost un lucru minunat, o mare faptă de iubire, dar că el după aceea a şezut pe piatră aceasta desigur a fost un lucru de foarte mică importanţă! Noi am fi aşteptat să citim că îngerul, după ce a înlăturat piedica, să se înalţe imediat la cer. Dar nu a fost destul, ca numai să se găsească o cale de scăpare, ci a trebuit ca după aceea să fie o binecuvântare vorbind despre pace.

Da, “nu este destul, ca piatra necazului meu să fie răsturnată din cale; acest fapt trebuie să-şi primească recunoştinţa cuvenită. În necazul care mă apăsa, eu trebuie să văd un înger. Piatra, care se părea că îmi nimiceşte speranţele mele preţioase, trebuie să se dovedească ca o binecuvântare în experienţele mele, ca un înger al biruinţei şi ca bunuri mai înalte”. Atunci voi cânta eu:

“Durerea să-şi îndeplinească opera asupra mea.

Suferinţa să mă umilească!

Îngerul, trimisul Tău, să-mi fie bine venit, ca să mă înveţe a cânta:

Mai multă iubire faţă de tine, Doamne!

Mai multă iubire faţă de tine!

Mai multă iubire faţă de tine!”

 

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 01.02.1931