“VEGHEAŢI ŞI RUGAŢI-VĂ”

„Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită.” — Matei 26:41

După cum am observat deja, cuvintele de mai sus, ale Domnului nostru, sunt selectate şi propuse ca moto, deviză pentru cititorii noştri, în decursul anului 1932, crezând că examinarea lor cu rugăciune, în timpul prezent, un timp deosebit de stres şi încercare, va aduce putere sporită şi mângâiere celor credincioşi. Acest îndemn al Domnului nostru este un apel, un îndemn de cea mai mare însemnătate şi cu siguranţă unul care a fost vrednic de apreciere serioasă de către poporul lui Dumnezeu de-a lungul întregului Veac. Dar, noi credem că au fost timpuri speciale de stres, perioade de încercări mai aspre când îndemnul de a veghea, a se ruga şi a fi în gardă ca să nu fie luaţi prin surpindere de ispite, a fost înţeles de poporul Domnului cu forţă deosebită.

Momentul în care Domnul a pronunţat, prima dată, aceste cuvinte, scoate în evidenţă unul dintre acele timpuri de mari încercări şi probe atât pentru El cât şi pentru ucenicii Săi; Isus a fost aproape să-Şi termine misiunea pământească. Adunarea în camera de sus, împărtăşirea Cinei simbolice şi plecarea lui Iuda au fost trecute. În drum spre Ghetsimani Isus a încercat să explice ucenicilor că ei se apropie de o mare încercare. El le-a atras atenţia asupra profeţiei: „Voi bate Păstorul şi oile turmei vor fi risipite”. El le-a spus clar că ei toţi vor fi necăjiţi, descurajaţi, uimiţi şi vor găsi o pricină de poticnire în El. Se vor întâmpla lucruri la care nu s-au aşteptat. Apostolul Petru plin de încredere în devotamentul său faţă de Domnul, a negat aceasta şi a zis: „Chiar dacă toţi ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire”. „Chiar dacă ar trebui să mor cu Tine, nicidecum nu mă voi lepăda de Tine”. Dar Domnul l-a atenţionat, din nou, că el se află într-un mare pericol. El s-a încrezut prea mult în carnea sa şi nu a privit la Dumnezeu, ca prin rugăciune şi veghere să se opună ispitei. Bineînţeles, toţi ucenicii s-au exprimat la fel faţă de spusele Domnului. Ei s-au declarat credincioşi şi pregătiţi de a muri pentru El. Cât de puţin au ştiut ei despre încercările deosebite care au venit peste ei.

Isus şi apostolii în Ghetsimani

Ne oprim puţin aici, pentru a observa lecţia pentru toţi urmaşii lui Isus, de astăzi şi de atunci. Este foarte folositor ca noi să fim pe deplin hotărâţi şi să fim credincioşi cauzei Domnului până la cea din urmă suflare, deoarece o astfel de hotărâre este foarte necesară pentru învingere. Greşeala pe care o fac mulţi constă în aceea că ei nu-şi pot închipui pe deplin cât de grele pot fi încercările şi nu-şi dau seama de necesitatea ajutorului ceresc în fiecare timp de nevoie. Apostolul, pe bună dreptate, a scris: „… când sunt slab, atunci sunt tare.” (2 Cor. 12:10). Prin aceasta, cu siguranţă, el a vrut să spună că atunci când este pe deplin credincios Domnului îşi recunoaşte propria slăbiciune şi incapacitate, dar este puternic pentru că atunci se bazează pe ajutorul ceresc — atunci veghează şi se roagă şi este apărat împotriva ispitei.

Sfânta Scriptură ne spune că atunci când Isus a ajuns în grădina Ghetsimani, pe opt dintre apostoli i-a lăsat lângă intrare şi luând pe Petru, Iacov şi Ioan a mers spre interiorul grădinii. Toţi trebuiau să vegheze, să fie pe pază la ceva ce avea să se întâmple, ceva ce Isus ştia dinainte, dar ucenicilor li se părea puţin probabil. Ei nu au fost în stare să înţeleagă ceea ce se petrecea în sufletul Domnului, deşi compătimeau cu El. Era miezul nopţii, iar ei erau obişnuiţi să se culce devreme. Încordarea din acea seară şi greutatea lecţiilor pe care le-au primit de la Învăţătorul i-a adormit. În loc să fie treji şi să se roage ei au adormit, aceasta întâmplându-se şi cu cei trei ucenici care erau mai aproape de Domnul. Isus însă a dorit să fie singur în comuniunea cu Tatăl, în această oră zguduitoare, şi a mers puţin mai departe în grădină. De câteva ori, în agonia Sa, căuta compătimirea omenească dar îi găsea pe cei mai dragi Lui adormiţi. Acest lucru a fost bine exprimat de către profet, „nici un om dintre popoare nu era cu Mine” (Isaia 63:3). A călcat singur teascul durerii.

În anii de mai târziu, apostolul Pavel ne-a explicat secretul învingerii Domnului nostru în această, cea mai mare criză a tuturor timpurilor spunând: „Acela care în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel care putea să-L scape din moarte” a fost “ascultat din pricina evlaviei Lui”. El a fost ascultat de Tatăl Său deoarece a respectat voinţa Sa. El a fost credincios în adâncul inimii şi în marea Sa încercare a vegheat şi S-a rugat. De aceea El a primit putere, care L-a întărit şi L-a pregătit pentru marea suferinţă

 

Poporul

lui Dumnezeu greu încercat

Apostolul declară că în conducerea multor fii spre glorie, lui Dumnezeu I-a plăcut să-L facă pe Căpitanul mântuirii lor perfect prin suferinţă, prin încercare grea. Prin urmare, în Noul Testament este arătată clar ideea că urmaşii lui Cristos vor fi expuşi la aceleaşi încercări, că trebuie să fie pregătiţi să îndure ispite grele, care vor avea de-a face cu stabilirea stării inimii, cu măsura de credincioşie faţă de Domnul şi voinţa Lui sfântă.

Uitându-ne înapoi, peste întregul Veac, observăm cum istoria ne arată că urmaşii care au declarat a fi ai Domnului au fost aspru încercaţi, au fost confruntaţi cu ispite puternice. Da, mulţi s-au descurajat sau au fost înclinaţi a fi mai puţin zeloşi şi mai puţin credincioşi faţă de Domnul şi faţă de lucrurile spirituale; alţii s-au descurajat datorită influenţelor înşelătoare şi rafinate ale Adversarului şi alţii au obosit în facerea binelui, astfel divulgând faptul că consacrarea lor faţă de Domnul nu a fost suficientă, nu a fost din toată inima, nu au fost suficient de zeloşi în a priveghea şi a se ruga, ca nu cumva să cadă în ispită. Dar, cu toate acestea, au fost unii care au tras foloase din avertizarea Domnului pentru că au rămas cu inimile credincioase în a face voia lui Dumnezeu.

Zilele de sfârşit ale acestui Veac sunt arătate de Domnul nostru, de apostoli şi profeţi ca zile de mare strâmtorare, zile pline de încercări şi de ispite deosebite, în special pentru poporul lui Dumnezeu. Din acest motiv s-ar părea că îndemnul Domnului de a veghea şi a ne ruga, ca nu cumva să intrăm în ispită, ar avea pentru toţi o mai mare valoare, după cum ne dăm seama de semnele care se înmulţesc în jurul nostru arătând că „sfârşitul tuturor lucrurilor”, aparţinând ordinii prezente, se apropie foarte repede.

 

“Ca să încerce pe cei

care locuiesc pe pământ”

Domnul a spus bisericii din Filadelfia: „Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării care va veni peste toată lumea, ca să încerce pe cei care locuiesc pe pământ” (Apocalipsa 3:10), ceea ce sugerează clar că această zi a Domnului care venea în timpul bisericii din Laodicea, în timpul bisericii din ultima perioadă, a adus cu ea ispite şi încercări care au fost prevăzute în mesajul Domnului. Astăzi, vedem în strângerea şi adunarea diferitelor forţe sociale, religioase, politice şi eclesiastice, care îşi fac partea lor la încheierea dramei acestui Veac, că încercări grele şi severe sunt iminente pentru întreaga omenire. Speranţele omenirii, că ea poate fi capabilă să susţină şi să ţină stabilă ordinea prezentă a lucrurilor şi să păstreze pacea în mijlocul lor, sunt pe cale de a fi spulberate. Ar fi greu de estimat intensitatea şi gravitatea descurajării şi disperării care va pune stăpânire pe inimile oamenilor încât aceştia îşi vor da seama, în cele din urmă,de însemnătatea deplină a Zilei lui Iehova.

Dar încercările şi ispitele care sunt extreme, sunt acelea care au de-a face cu poporul lui Dumnezeu, care sunt pentru ucenicii lui Cristos ca şi Noi Creaturi în El. Promisiunea divină este că harul şi puterea vor fi date acelora care sunt angajaţi aşa de deplin Domnului încât vor fi număraţi printre „cei aleşi”. Cu privire la ei a spus Domnul nostru că vor fi consideraţi vrednici să nu ia parte la acele lucruri care vor veni peste pământ; ei vor scăpa de ele în sensul că vor fi ţinuţi şi protejaţi aşa încât nici un rău sau nici o stricăciune nu va veni peste ei ca şi Noi Creaturi. Şi cu toate că pentru un timp poate fi permis să ia parte cu lumea, la tulburările şi atacurile din afară, totuşi datorită credinţei lor puternice şi a încrederii fără rezerve în Dumnezeu, ei îşi vor da seama că sunt “păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în timpul de la urmă”. Dar învingerea lor va fi în menţinerea atitudinii şi dispoziţiei de veghere şi rugăciune pentru a nu intra în ispită, pentru a nu ceda ispitei.

 

Importanţa inimii vigilente

şi plină de rugăciune

O altă scriere care vorbeşte despre acest îndemn al Domnului şi aplicarea lui urmaşilor Săi a spus: „Cuvântul care este tradus prin veghere înseamnă literal a te abţine de la somn, a fi treaz, a te apăra de pericol. Aici se pare că înseamnă a fi alături de El în căutarea ajutorului divin şi a se pregăti ei înşişi pentru pericolul ce se apropie”. Tendinţa de a adormi în cele spirituale vine iar şi iar, de a ceda la influenţele din prezent care ne înconjoară; ei sunt ca şi cum ar avea simţurile spirituale amorţite şi aceasta cauzează individului o atitudine spirituală somnolentă sau nepăsătoare, situaţie în care el ar fi predispus la puterea ispitei Adversarului şi ar cădea pradă acesteia. Tocmai pentru aceasta a spus Domnul, descriind starea urmaşilor Lui, că la sfârşitul acestui veac “din cauza înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci”.

Fără îndoială, că starea trează şi de rugăciune are mult de-a face cu pregătirea fiinţei noastre pentru a putea întâmpina ispita. Inima vigilentă şi care se roagă este una care va trăi mai aproape de Domnul, conştientă de prezenţa Sa sfântă; o asemenea apropiere de Domnul îl va întări pe unul ca acesta împotriva puterii ispitei şi îl va pune în poziţia de a fi pregătit să trateze înţelept şi curajos toate problemele şi consecinţele ca test al sincerităţii şi integrităţii fiinţei şi credincioşiei sale faţă de voinţa lui Dumnezeu.

 

El nicicând nu ne va părăsi

Din nou, Cuvântul lui Dumnezeu spune că copilul lui Dumnezeu trebuie să fie stăruitor în rugăciune, să „vegheze la aceasta cu toată stăruinţa şi cu rugăciune pentru toţi sfinţii”. (Efeseni 6:18) Poate un motiv pentru care Domnul nu ne răspunde imediat la rugăciunile noastre este acela, că El doreşte să învăţăm să veghem pentru răspunsul Său şi prin aceasta să ne provoace aprecierea şi recunoştinţa faţă de El, înţelegând că ne-a dat ce am cerut. De aceea noi trebuie să ne rugăm cu stăruinţă şi să fim treji la îngrijirea şi conducerea Sa providenţială. Domnul ar putea considera fie să amâne răspunsul cererilor noastre, fie să încerce credinţa sau să ne mărească seriozitatea şi să ne conducă într-o stare mai bună pentru a putea primi binecuvântarea. Trebuie timp pentru a ne goli de noi înşine, a fi pregătiţi şi a primi hotărârea lui Cristos.

Cu toţii recunoaştem, din când în când, neputinţa chiar a celor mai iubiţi ai noştri, de a se împărtăşi în mod deplin cu necazurile şi lipsurile noastre; ei nu pot compătimi pe deplin cu luptele şi încercările noastre. Aceasta ar trebui să ne trimită, la fel cum l-a trimis pe Domnul nostru drag, mai des la tronul de har unde suntem siguri că întotdeauna vom afla o ureche a Unuia care ne înţelege pe deplin şi care ne ia în considerare slăbiciunile, care cunoaşte hotarul puterilor noastre de a face şi de a fi în carnea noastră nedesăvârşită şi care ne poate înţelege deplin, cum nimeni altul nu poate. El aude şi ia în considerare strigătul copiilor Săi, chiar dacă din pricina unui scop înţelept, din iubire, întârzâie pentru un timp să răspundă vizibil rugăciunii noastre.

 

Iacov ca exemplu

Rugăciunea lui Iacov, în timpul în care aştepta întâlnirea cu Esau, la întorcerea sa din Padan-Aram poate fi considerată una dintre cele mai minunate exemple de seriozitate, de perseverenţă în rugăciune găsită în Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta este plină de încredere în Dumnezeu. Ea aminteşte de făgăduinţa Lui făcută bunicului său Avraam şi fiului său Isaac şi reînnoirea acestei făgăduinţe lui Iacov. El menţionează Domnului, de asemenea, şi făgăduinţa Sa de a-l aduce din nou acasă. Umilinţa lui este arătată în cuvintele: „Eu sunt prea mic pentru toate îndurările şi pentru toată credincioşia pe care ai arătat-o faţă de robul Tău; căci am trecut Iordanul acesta îcând am fugit de acasăş numai cu toiagul meu, şi iată că acum fac două tabere.” (Geneza 32:10). Iacov îi spune Domnului că îi este frică de Esau arătând, totuşi, că această frică este contrabalansată de încrederea lui în Cel Atotputernic. În acest timp, şi fără îndoială ca răspuns la această rugăciune, un înger al Domnului s-a arătat lui Iacov şi el a fost atât de plin de credinţă în puterea lui Dumnezeu şi în făgăduinţa Lui, că îl va proteja şi va face din el un popor mare, încât s-a aruncat asupra îngerului şi a declarat: „Nu Te voi lăsa să pleci, până nu mă vei binecuvânta”. Aici îngerul a apărut ca om; dar Iacov l-a recunoscut ca fiind reprezentantul Domnului, trimis pentru a-l întâlni.

Noi n-am putea presupune că îngerul n-a fost destul de puternic pentru a se elibera din strânsoarea lui Iacov, ci mai degrabă că lui Dumnezeu i-a plăcut să-l binecuvânte şi că aceste împrejurări au avut ca scop să scoată în evidenţă dorinţa fierbinte a lui Iacov pentru această binecuvântare a Domnului, să demonstreze profunzimea şi intensitatea dorinţei lui. Când aceasta a fost demonstrată, când el şi-a manifestat aprecierea adâncă a binecuvântării pe care singur Dumnezeu a putut s-o dea şi dorinţa fierbinte de a fi în armonie cu El, atunci a venit binecuvântarea — victoria lui Iacov. Dumnezeu a fost bucuros să răsplătească o asemenea credinţă, energie şi zel. Iacov era doar un om natural, dar rugăciunea lui avea în ea o lecţie ce poate fi de mare folos pentru Noua Creatură în Cristos; aceasta nu înseamnă să ne luptăm cu Dumnezeu aşa cum a făcut Iacov, pentru că noi suntem fii ai lui Dumnezeu şi avem o relaţie mult mai strânsă cu El decât ca servitori şi nu avem nevoie să ne luptăm cu Dumnezeu pentru a-I câştiga favoarea. Fostul episcopul, Philips Brooks a exprimat adevăratul gând când a spus foarte frumos: „Rugăciunea nu învinge şovăiala lui Dumnezeu; aceasta se aşează peste bunăvoinţa lui Dumnezeu”.

 

Experienţele ghetsimane ale Bisericii

Sigur, “ceasul încercării” este astăzi peste întreaga lume şi cuvintele apostolului: “judecata începe de la casa lui Dumnezeu” sunt tocmai potrivite aici. Deoarece casa lui Dumnezeu este reprezentată de aceia care au lumina şi sunt puşi astăzi pe probă pentru viaţă şi deoarece acesta este timpul când El îşi termină încercarea şi verificarea acelora care vor fi părtaşi la Împărăţie, înseamnă că timpul din prezent este un timp de mare însemnătate pentru copiii lui Dumnezeu care aşteaptă îndeplinirea speranţei lor, marea eliberare. Fratele Russell a scris despre timpul acesta şi semnificaţia lui foarte potrivit; ne-a lăsat o sugestie, care este demnă de meditaţie şi rugăciune. El a spus: „Fără îndoială că în zilele de sfârşit ale Veacului Evanghelic vor veni asupra Bisericii lui Cristos experienţe ghetsimane. Aceia care vor rezista la aceste probe şi încercări şi vor fi învingători, vor fi aceia a căror credinţă şi încredere în Domnul vor fi puternice, care priveghează şi se roagă ca să nu cadă în ispită şi prin aceasta sunt astfel apăraţi împotriva ei. După cum Domnul a prevenit pe Petru şi pe ceilalţi apostoli faţă de ispita ce se apropia, tot aşa suntem şi noi preveniţi faţă de marea şi hotărâtoarea încercare ce se apropie acum. Să învăţăm din experienţele apostolului lecţia ce ni se cuvine”.

 

Victoria Domnului

prin priveghere şi rugăciune

Din nou, analizând ultimele ore ale vieţii pământeşti a Domnului nostru şi încercările şi experienţele Sale, fratele nostru ne-a lăsat următoarele sugestii demne de consideraţia noastră:

“În cazul Domnului nostru şi al apostolilor, vedem arătată valoarea privegherii şi a rugăciunii în ora întunecată a neliniştii. Domnul nostru a urmat instrucţiunile date ucenicilor Săi; El a privegheat, El S-a rugat, El a primit binecuvântare, El a fost întărit şi a ieşit învingător. Ucenicii nu au vegheat şi nu s-au rugat, nereuşind să înţeleagă necesitatea împrejurării, şi ca rezultat îi găsim împrăştiaţi şi dezorientaţi. Unul dintre ei, cel mai tare, a fost atât de copleşit de împrejurări încât prin jurământ L-a negat pe Domnul său.

Oriunde găsim pe poporul Domnului încercând să trăiască o viaţă de consacrare şi de sfinţenie, dar care neglijează porunca Domnului de a priveghea şi a se ruga, ştim că aceştia sunt lipsiţi de înţelepciune şi că oricât ar fi de nevinovaţi şi curaţi ei sunt nechibzuiţi. Ei nu pot aştepta să câştige învingerea asupra lor, asupra păcatului şi a Adversarului singuri, fără ajutorul de sus. Dacă Domnul a avut nevoie de întărire, sigur noi avem nevoie de aceasta; dacă El a primit-o ca răspuns la implorările Sale cu strigăte mari şi lacrimi, aceasta este pentru noi o înştiinţare a modului prin care Dumnezeu este bucuros să acorde o asigurare deplină a credinţei, care poate să ne întărească ca soldaţi buni pentru a îndura orice în numele şi în serviciul Lui. Acei care caută pe Domnul, în mod serios şi în rugăciune, cu siguranţă vor primi binecuvântarea întocmai ca şi Domnul Isus Însuşi; şi deşi nu va veni la ei acelaşi fel de mesager ceresc pentru a-i mângâia şi încuraja, totuşi un mesager ceresc de un alt fel, sigur va fi trimis care să poată să intre în discuţie cu noi şi să compătimească cu noi în încercările şi greutăţile noastre, aşa cum nici unul dintre apostoli nu a putut compătimi sau să-I fie de ajutor Domnului. Sau poate că acest mesager să fie chiar unul dintre apostoli prin numeroasele cuvinte inspirate, pe care ni le-a dat Dumnezeu prin apostoli în cuvântul Lui. Dar oricum ar veni puterea aceasta, trebuie să existe asigurarea că nu este de la oameni, nici de la îngeri, ci de la Dumnezeu, pentru că noi suntem plăcuţi şi acceptaţi de El şi putem pretinde şi aştepta lucruri nespus de mari şi preţioase pe care El le păstrează pentru cei care Îl iubesc.

Altfel spus, astăzi suntem în timpul încercării care vine peste întreaga lume pentru a o încerca. Timpul prezent este reprezentat în Scriptură ca “ceasul încercării” sau al examinării de la sfârşitul acestui Veac. Cu alte cuvinte este ceasul Ghetsimani pentru toţi cei ce sunt poporul adevărat al Domnului, pe deplin consacraţi Lui. Prin urmare, este ora în care noi asemenea Domnului nostru ar trebui să căutăm faţa Tatălui pentru a primi asigurarea deplină că suntem ai Lui şi că El este al nostru; şi că putem avea încredere în puterea Lui pentru a ne susţine în acest timp. Este timpul în care trebuie să ne convingem după cum adesea cântăm,

“O, nu lăsa nor pământesc să se ridice

Să Te ascundă de ochii servilor Tăi””.

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 01. 02. 1932