“CURCUBEUL SE VA ARĂTA ÎN NOR”

 

“Când voi strânge nori deasupra pământului, curcubeul se va arăta în nor; şi Eu Îmi voi aduce aminte de legământul dintre Mine şi voi … Curcubeul va fi în nor; şi Eu Mă voi uita la el, ca să-Mi aduc aminte de legământul cel veşnic.” — Geneza 9:14-16

Cât de numeroase şi admirabile sunt descrierile date nouă, despre caracterul lui Dumnezeu, în Cuvântul Său inspirat. Ca şi Creator şi Stăpân al imensului Univers El ni Se descoperă prin puterea Sa nemărginită — o Fiinţă cu înţelepciune şi putere perfecte pentru a conduce şi stăpâni nenumăratele lumi. Ca un Dumnezeu sfânt, El ni se descoperă împotrivindu-se la tot ce este păcătos şi nesupus “mâniindu-se în fiecare zi” şi “pedepsind fărădelegea părinţilor în copii până la a treia şi a patra generaţie”. În exercitarea tuturor însuşirilor Sale, a înţelepciunii, dreptăţii, iubirii şi puterii, oricând şi oriunde trebuie să se manifeste, este armonie perfectă şi echilibru perfect. În fiecare descoperire a caracterului Său perfect, conţinută în Cuvântul Său sau arătată în îndurările Sale, toate creaturile Sale inteligente pot găsi o cauză pentru a exclama împreună cu scriitorii inspiraţi: “Dreptatea Ta, Dumnezeule, ajunge până sus; Tu ai făcut lucruri mari: Dumnezeule, cine este ca Tine?” “O, adâncul bogăţiei înţelepciunii şi cunoştinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui! Căci “cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfătuitorul Lui?”” “Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti sfânt. Şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că dreptăţile Tale au fost arătate.” —   Psalmul 71:19; Romani 11:33, 34; Apocalipsa 15:4.

 

Descoperit ca Tatăl îndurărilor

Dintre toate descoperirile lui Dumnezeu, care sunt dăruite omenirii greu încercate şi agitate, nici una nu poate fi atât de mângâietoare ca aceea, care adeseori este amintită în Scriptură, că “Dumnezeu este dragoste”. Pentru cei din “creaţia” ce “suspină”, care au hotărât să-şi întoarcă urechea la Cuvântul îndurării Sale, nimic nu a fost mai mângâietor decât asigurarea că Dumnezeu, în adevăr, a iubit lumea atât de mult încât a pus în plan eliberarea ei din puterea păcatului şi a morţii. În felul acesta, de-a lungul veacurilor de suspin, de suferinţă şi de moarte, speranţa unei Epoci de Aur când moartea, suferinţele şi toate grijurile şi durerile vor fi şterse pentru totdeauna, au susţinut pe aceşti îngrijoraţi şi împovăraţi fii ai oamenilor. Speranţa din inimile oamenilor se bazează pe Cuvântul binecuvântat al lui Dumnezeu. Dar rămâne pentru cei concepuţi de Spiritul lui Dumnezeu, să înveţe a cunoaşte cele mai dulci secrete ale bunătăţii lui Dumnezeu. Acestor favorizaţi, El le este descoperit ca “Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre”. Care este oare creştinul adevărat, care să nu fi avut parte de aceste mângâieri? Şi care dintre adevăraţii creştini n-a avut nevoie de acestea şi nu a recunoscut, că fără acestea demult ar fi fost pierdut? Dumnezeu a fost credincios şi ne-a mângâiat cu cunoştinţa că păcatele noastre sunt iertate; că oricare ar fi fost starea noastră de mai înainte, când eram copii ai mâniei ca şi ceilalţi, acum suntem “spălaţi … sfinţiţi … îndreptăţiţi în Numele Domnului Isus Hristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru” (1 Corinteni 6:11). El ne-a mângâiat prin diferitele asigurări, că El este compătimitor cu noi, întocmai “ca un tată cu copiii lui”. Deci, dacă vreunul din fiii Săi a făcut vreo greşală, el poate fi din nou restabilit, şi “nu se va prăbuşi de tot”. Dacă copiii lui Dumnezeu nu ar avea astfel de mângâieri, atunci desigur că ar fi cu totul descurajaţi şi mulţi dintre ei ar slăbi pe drum. Şi pentru ca nici o nefericire aparentă, nici o pierdere a iubiţilor noştri sau a sănătăţii, sau a averii sau a oricărui lucru pământesc, să nu ne facă să ne îndoim cu privire la îngrijirea lui Dumnezeu pentru noi, El ne-a dat făgăduinţa “că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după planul Său.” (Romani 8:28).

Mă voi încrede şi nu îmi va fi teamă

“În Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri”, ne spune o prevenire a Domnului, celor care am început drumul nostru cu El, şi cât de bine ne-am dat seama că este aşa. Dar cu toate acestea suntem fericiţi, deoarece apreciem faptul că numai prin astfel de experienţe putem dezvolta un caracter asemenea Domnului, şi expresia inimii noastre sincere şi arzătoare a fost: “Bucuros voiesc să sufăr, să rabd toate numai să umblu cu Tine pe un drum”. Dacă “necazul lucrează răbdare, răbdarea aduce experienţă, iar experienţa aduce nădejde” (Romani 5:3, 4), atunci acei ce sunt însufleţiţi de această nădejde nu au nici un sentiment de ruşine sau de descurajare sub disciplina şi încercările pe care trebuie să le îndure, ci pot să se laude în suferinţă şi să se bucure că au fost găsiţi vrednici să sufere cu Domnul lor şi pentru El, şi astfel ei umblă pe calea crucii cum a umblat El.

Dacă în timpurile mai bune, când norii au fost mai puţin întunecaţi decât astăzi, L-am rugat pe Domnul ca El să ne ajute în zilele mai întunecate care vor veni, zicând: “Când voi fi mai aproape de timpul de strâmtorare, atunci te rog Doamne, să-mi întăreşti credinţa”, se poate că tocmai acum se vede trebuinţa unei credinţe puternice, care se poate încrede în Domnul şi căreia să nu-i fie frică, vină orice are să vină. Dacă din locul adăpostit, unde ne-am aflat în decursul anilor trecuţi, am privit înainte în aşteptarea zilelor viitoare şi am văzut că acestea vor fi timpuri de greutăţi şi necazuri neobişnuite, în care atât omul cât şi animalul numai cu mare greutate îşi vor susţine existenţa, şi că acestea vor fi timpuri de grele încercări pentru întreaga omenire, atunci chiar din această cauză ne-am rugat, ca Domnul să ne dea putere în aceste zile grele. Dar cum este astăzi cu noi? Sau ne-am imaginat că poporul Domnului în acest timp de criză şi de dezmembrare a imperiilor va fi scutit în mod miraculos de această situaţie grea care este peste tot? Nu cumva am crezut, că “pâinea şi apa” ne vor fi sigure, oricât de mare şi răspândită ar fi această strâmtorare? Dacă acesta este cazul, atunci se constată lipsa unei adevărate înţelegeri despre experienţa posibilă a unora chiar dintre sfinţi. O astfel de scutire, a celor a căror credinţă trebuie să fie examinată în mod deosebit, de o încercare cu privire la “vină ce are să vină”, nu se prea potriveşte cu metoda lui Dumnezeu în ce priveşte dezvoltarea Bisericii Sale. Apostolii au ştiut ce înseamnă “să fie smeriţi şi … să trăiască în belşug” şi credincioşii dinainte de Veacul Evanghelic au ştiut ce înseamnă a umbla îmbrăcaţi în cojoace şi în piei de capră; ei au fost ucişi cu pietre, au fost tăiaţi în două cu ferăstrăul, au fost ispitiţi, au murit ucişi de sabie; ei au fost lipsiţi de toate, prigoniţi, primiţi rău; ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin deşerturi, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului. (Filipeni 4:12; Evrei 11:37, 38) Deci, noi pentru ce să aşteptăm să fim eliberaţi de astfel de încercări? Mai bine să ne rugăm ca să nu ni se micşoreze credinţa prin orice am trece şi să ne dovedim demni pentru un loc printre eroii credinţei.

 

Curcubeul în nor

Norii pot să vină peste lume, tocmai ca mersul evenimentelor în general şi ca o urmare a domniei răului, care există astăzi pe pământ, dar noi suntem asiguraţi că nici o experienţă nu poate veni asupra unui copil al lui Dumnezeu, fără ca aceasta să fie permisă direct de Dumnezeu. De aceea, acestora le sunt pline de însemnătate cuvintele textului nostru de mai sus: “Când voi strânge nori deasupra pământului, curcubeul se va arăta în nor”. “Îngrijirea delicată, prin acest semn de îndurare, l-a mângâiat pe Noe, şi, de atunci începând mii de oameni au fost mângâiaţi prin acest semn. Este vrednic de observat procedeul plin de iubire, în care Dumnezeu a zis: “Când voi strânge nori deasupra pământului, curcubeul se va arăta în nor; şi Eu Îmi voi aduce aminte de legământul dintre Mine şi voi”. În acelaşi moment, ochii lui Dumnezeu şi ai noştri privesc acelaşi fenomen — acesta este un gând frumos, dar aici este ceva şi mai mângâietor, că El vede curcubeul, pe când ochii noştri slabi şi orbi nu-l văd deloc.

Curcubeul legământului de milă se întinde de-a lungul Bibliei, de la Geneza până la Apocalipsa, cu un capăt aşezat pe pământul îmbibat cu apă de pe muntele Ararat, iar cu celălalt capăt stând pe Tronul strălucitor din cer, creind un arc în spaţiul dintre cer şi pământ. Noi vedem aceasta în cuvintele mângâietoare, la o mie opt sute de ani după potop: “Şi lucrul acesta va fi pentru Mine ca şi cu apele lui Noe: după cum jurasem că apele lui Noe nu vor mai veni pe pământ, tot aşa jur că nu Mă voi mai mânia pe tine şi nu te voi mai mustra” (Isaia 54:9); şi după opt sute de ani îl vedem în viziunea apostolului Ioan: “şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald” (Apocalipsa 4:3); vechiul semn de eternă credincioşie a lui Dumnezeu a apărut chiar în cer. Acest curcubeu de jur împrejurul tronului, se deosebeşte de toate celelalte prin aceea, că în loc de-a avea şapte culori el are numai o culoare, şi tocmai această deosebire arată însemnătatea sa mai clară. Noi însă nu trebuie să privim simbolurile Bibliei cu ochii celor din Apus, ci cu ochii celor din Răsărit. După felul de gândire al celor din Orient, culoarea verde este un simbol al credincioşiei şi al adevărului. Sfinţii cei mai buni au greşit, patriarhii cei mai nobili şi sfinţii apostoli au greşit, dar credincioşia lui Dumnezeu faţă de făgăduinţele Sale niciodată nu a greşit şi nu pot greşi niciodată!

Nu avem noi un mesaj măreţ al păcii şi al speranţei pentru toate inimile suferinde? Noi toţi am dori să vedem curcubeul fără nori, dar aceasta nu este cu putinţă. Soarele are nevoie de un nor întunecat pentru a-şi răspândi culorile sale strălucitoare asupra acestuia, şi Dumnezeu adesea are nevoie de o bază de tristeţe pentru ca iubirea Sa strălucitoare să se poată vedea tot mai clar. Cu cât sunt norii mai întunecaţi, cu atât mai clar se vede curcubeul; şi un motiv pentru care El permite adesea ca norii să devină mai grei şi mai întunecaţi asupra noastră, este tocmai ca să ne facă să vedem iubirea Sa, ca cel mai sigur şi evident lucru.

 

Norii groşi asupra lui Iacov ­­­

O frumoasă ilustraţie despre acest lucru se găseşte în istoria patriarhului Iacov. Când a murit soţia sa iubită, Rahela, a venit un nor gros peste el şi tot aşa când fiul său Iosif a fost furat şi el credea că este mort. În plus, pe lângă aceste necazuri, a mai venit unul: a fost o foamete în ţară. Se părea că moartea s-a apropiat de el şi de toată familia sa. Tocmai atunci curcubeul era în nori şi Dumnezeu privea asupra lui, dar Iacov nu-l putea vedea. Ochii săi tulburaţi de lacrimi erau prea slabi pentru a putea vedea acest curcubeu, şi motivul era că norii nu erau destul de întunecaţi pentru ca curcubeul să se poată arăta. Dar Dumnezeu a continuat să întunece norii. Iacov şi-a trimis fiii după pâine în Egipt. Ei au rămas acolo mai mult ca de obicei. El era îngrijorat şi neliniştit. Apoi ei s-au întors, dar numai pentru a spune, că l-au lăsat pe Simion prizonier şi că stăpânitorul Egiptului a vorbit cu ei foarte aspru şi l-a cerut pe Beniamin. Umilul patriarh auzind acestea a fost îngrozit. El nu se putea despărţi de Beniamin; acesta era cel mai iubit fiu al său şi de aceea a zis: “Fiul meu nu se poate coborî împreună cu voi”. Dumnezeu însă a văzut de bine ca norii să devină şi mai întunecaţi asupra lui. Beniamin trebuia să fie trimis, şi inima bătrânului tată aproape se sfâşia de durere când a zis: “cu durere îmi veţi coborî perii mei cei albi în Locuinţa Morţilor”. “Toate acestea sunt împotriva mea.”

În timp ce norii deveneau tot mai întunecaţi, până când speranţa era aproape să dispară, deodată soarele a început să apară, şi pe baza celui mai dens întunerec s-a putut vedea curcubeul: “Iosif tot mai trăieşte”, i-au spus fii săi şi el aproape a leşinat de bucurie. Curcubeul era atât de măreţ încât ochii săi erau aproape orbiţi de măreţia lui, dar cu cât privea mai mult curcubeul cu atât mai clară îi devenea convingerea că, în loc ca toate lucrurile să fie împotriva sa, “toate lucrurile lucrează împreună spre binele” său, în aşa măsură cum el niciodată nu şi-ar fi putut închipui. În sfârşit, a privit toate aceste întâmplări aşa cum le-a privit Dumnezeu întotdeauna, şi atunci a aflat pacea inimii sale pe care de mult ar fi aflat-o dacă şi-ar fi încredinţat toate căile sale Domnului şi s-ar fi încrezut în El. Tot timpul, cât el privea numai asupra întristărilor sale, Dumnezeul cel credincios plănuia apariţia curcubeului. Şi aceasta este întotdeauna aşa.

 

Întristarea voastră

se va preface în bucurie

“Într-o izbucnire de mânie Îmi ascunsesem o clipă Faţa de tine”, acesta este norul, “dar Mă voi îndura de tine cu o bunătate veşnică”, este curcubeul. Eu “te voi pedepsi pentru toate urâciunile tale”, acesta este norul, totuşi “nu­-Mi voi depărta cu totul bunătatea de la el şi nu-mi voi face credincioşia de minciună”, acesta este curcubeul. “Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu!”, acesta a fost norul, “Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?” acesta a fost curcubeul. “În lume veţi avea necazuri”, acesta este norul, “dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”, acesta este curcubeul. “Ce fac Eu, tu nu pricepi acum”, acesta este norul, “dar vei înţelege după aceea”, acesta este curcubeul. “… vă veţi întrista”, acesta este norul, “dar Eu vă voi vedea iarăşi, inima vi se va bucura”, acesta este curcubeul. Nici un nor, fie din cauza păcatului sau a necazului, nu se poate ridica asupra fiilor lui Dumnezeu, care să nu poată fi luminat de o oarecare asigurare a milei lui Dumnezeu atotiertătoare şi de pacea Lui care este mai presus de orice minte.

Nici o binecuvântare nu este în întristare, până când iubirea lui Dumnezeu nu se vede strălucind asupra ei. Norii fără soare nu pot să producă curcubeul, dar când vedem curcubeul strălucitor, care se întinde peste nori, atunci putem vedea ceea ce face ca norii să strălucească atât de minunat, şi încetăm să mai cugetăm la nori şi vedem numai curcubeul. Privind la iubirea, care se întinde peste toate necazurile noastre, toate întristările aproape dispar şi se prefac în bucurie. Uneori, într-adevăr, cu greu putem vedea curcubeul, el este prea întunecos şi neclar, dar strălucirea creşte în măsura în care se întunecă norii. Poate că aceasta este cauza pentru care Dumnezeu adeseori ne întunecă norii, până când sunt negri ca noaptea. Însă, să recunoaştem că, deşi ochii noştri nu pot vedea strălucirea întotdeauna, totuşi ochii lui Dumnezeu o văd. El întotdeauna priveşte asupra ei şi întotdeauna Îşi aminteşte de legământul Său.

 

Stindardul Său

asupra noastră este iubirea

Ce bogăţie de stimulente spirituale este în faptul că curcubeul, aşa după cum noi îl vedem, este numai jumătatea cercului şi de aceea el este incomplet. Dar cauza pentru care nu-l putem vedea întreg, este că noi îl privim numai de la nivelul pământului. Acei ce l-au văzut de pe un vârf de munte şi aceia care au călătorit mai sus în atmosferă, văzând norii atât dedesubtul lor cât şi deasupra, ne-au spus că ei au văzut curcubeul întreg, cercul întreg. Considerând acest gând şi citind din nou cuvintele: “şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu”, acesta nu ne sugerează oare adevărul că în timpul cât suntem pe acest pământ nu putem vedea iubirea lui Dumnezeu în toată întinderea ei, ci numai după ce vom fi ridicaţi şi ne vom afla în locurile cereşti vom “cunoaşte deplin, cum am fost cunoscuţi” tot ce aici ne este ascuns? O, voi inimi pline de apăsare, aşteptaţi numai în linişte, până când veţi ajunge mai sus, când toată aparenţa nedesăvârşită a iubirii dumnezeeşti va fi dispărut complet! Dar aceasta este surpriza fericită păstrată pentru ochiul ceresc; pentru ochiul care poate să se uite la iubirea lui Dumnezeu chiar din centrul iubirii, de la Tronul lui Isus Cristos.”

În mijlocul tuturor îngrijorărilor, încurcăturilor, greutăţilor în care am putea să ajungem ne putem încrede în El deplin şi încrezându-ne în El, stăpânim sufletele noastre în pace şi răbdare. În fiecare experienţă amară şi grea, stindardul iubirii Sale flutură asupra noastră. Şi, cât este de mare această iubire, care doreşte ca noi să fim pregătiţi pentru moştenirea sfinţilor în lumină. Numai iubirea este aceasta, care permite experienţe speciale, prin care putem intra în Împărăţie. Să nu ne aducem aminte oare totdeauna de curcubeul din nori, şi să fim încurajaţi cu gândul, că bunul nostru Dumnezeu priveşte, de asemenea, la acelaşi curcubeu şi Îşi aduce aminte de legământul Său, pentru a face ca toate să lucreze spre binele nostru veşnic? Scumpul nostru Mântuitor stă aproape de cuptorul strâmtorărilor şi nu va permite ca temperatura cuptorului să crească aşa de tare, încât metalul scump să fie distrus. (1 Corinteni 10:13) El ne iubeşte atât de mult, încât nu va permite să trecem prin probe şi greutăţi fără folos. Să ridicăm sus ochii şi să ne obişnuim credinţa să vadă curcubeul în fiecare nor, şi prin o experienţă binecuvântată şi plină de pace a încrederii în Dumnezeu să recunoaştem împreună cu apostolul, că “întristările noastre uşoare şi de o clipă lucrează pentru noi mai presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă, în timp ce privim nu la cele ce se văd ci la cele ce nu se văd; pentru că cele ce se văd sunt pentru un timp, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice.” (2 Corinteni 4:17, 18).

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 15.02.1932