CE ESTE OMUL?
“Când privesc cerurile, lucrarea degetelor Tale, luna şi stelele pe care le-ai aşezat Tu, îmi zic: “Ce este omul, ca să Te gândeşti la el şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrările mâinilor Tale; toate le-ai pus sub picioarele lui: oile şi boii laolaltă, fiarele câmpului, păsările cerului şi peştii mării, tot ce străbate cărările mărilor.”” — Psalmul 8:3-8
Întrebarea profetului cu privire la om este o întrebare care noi credem că şi-a pus-o fiecare fiinţă inteligentă. Când cineva care se află pe mare, priveşte întinderea vastă a apelor şi vasul care pluteşte pe ea, el se gândeşte: Ce mic este omul! Ce punctuleţ mic în Univers! Când ne uităm la cer şi ne dăm seama că el reprezintă cu atât mai mult puterea divină, suntem încă şi mai uimiţi. Când ne gândim la cer şi ne dăm seama că toate stelele, în afară de planetele care aparţin sistemului nostru solar, sunt de fapt fiecare câte un soare, şi că în jurul fiecărui din aceşti sori se învârt planete, întocmai cum se învârte pământul în jurul soarelui nostru, şi când ne gândim la numărul acestor sori şi la planetele lor, suntem uimiţi şi ne simţim cu atât mai mult micimea.
Îi întrebăm pe astronomi despre numărul acestor sori, şi ei ne spun că există o sută de milioane care se văd. Şi dacă am estima numărul planetelor care se învârt în jurul acestor sute de milioane de sori la zece pentru fiecare, ar fi o mie de milioane de planete. Şi ei ne mai spun că dacă am sta pe cea mai îndepărtată din aceste planete, am mai vedea înaintea noastră mult mai multe şi încă mult mai multe.
Ne înspăimântăm când începem să ne gândim la ceruri, lucrul degetelor lui Dumnezeu, şi apoi ne gândim la om, ce lucrare mică este în ochii lui Dumnezeu! Atunci căpătăm o apreciere a ceea ce spun Scripturile că este omul în ochii lui Dumnezeu — “ca praful fin pe o balanţă”, care nu merită să fie luat în seamă (Isaia 40:15). Toţi am fost la magazin şi am văzut că vânzătorul nu dă nici o atenţie prafului de pe talerul balanţei. Şi omul este atât de mic în ochii marelui Creator, încât ne mirăm că pe Dumnezeu Îl interesează omenirea.
“I-ai dat stăpânire peste lucrările mâinilor Tale”
Dacă n-am avea Biblia, n-am şti nimic despre interesul lui Dumnezeu faţă de noi, şi am putea gândi că Dumnezeu este atât de mare încât El nu ne dă nici o atenţie. Dar când Dumnezeu ni se face cunoscut în Biblie, atunci începem să vedem nu numai că puterea divină este exercitată şi manifestată în crearea tuturor acestor lumi, ci vedem că puterea divină este manifestată şi în purtarea Sa cu noi, şi de asemenea iubirea lui Dumnezeu, despre care Scripturile spun că “întrece orice pricepere”. Ce minunată bunăvoinţă din partea Creatorului, încât El să ne dea atenţie.
Dar textul nostru merge mai departe şi ne dă şi alte informaţii asupra acestui subiect: “Ce este omul, ca să Te gândeşti la el şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii”. Ideea este că numai cu puţin mai prejos! Scripturile ne dau de înţeles despre sfinţii îngeri că sunt de diferite grade, unii de grad mai înalt, alţii de grad mai jos, însă toţi sunt desăvârşiţi. Apoi avem în lume diferite grade de viaţă animală — fiarele câmpului, peştii mării şi păsările cerului — şi omul, cea mai înaltă dintre aceste fiinţe pământeşti; şi el este în relaţie cu toate aceste creaturi inferioare cum este Dumnezeu cu tot universul, şi aceasta este onoarea cu care Creatorul nostru le-a înzestrat pe creaturile Sale umane.
Aşa ni se spune în acest psalm: “I-ai dat stăpânire peste lucrările mâinilor Tale; toate le-ai pus sub picioarele lui”. Ce minunată creatură este deci omul, din acest punct de vedere! În timp ce el este cu puţin mai prejos decât îngerii, în ceea ce priveşte natura sa legată de pământ, şi în timp ce îngerii sunt superiori în privinţa naturii lor, acest psalm spune despre om că este superior prin aceea că el are o stăpânire. Îngerii nu au stăpânire peste alţi îngeri, ci toţi sunt supuşi marelui Creator, Dumnezeu.
Dar omului, în asemănarea Creatorului său, i s-a dat stăpânire peste creaturile inferioare, şi în această privinţă el a fost încununat cu această minunată onoare — “L-ai încununat cu slavă şi cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrările mâinilor Tale”.
Se poate întreba foarte potrivit: Dacă Dumnezeu are astfel grijă de omenire şi le-a onorat atât de mult pe creaturile Sale umane, de ce n-a făcut El o pregătire mai bună pentru ele în lume? De ce sunt ele supuse condiţiilor nefavorabile sub care sunt acum? De ce este necaz, durere, suspin, plâns şi moarte? De ce sunt aceste furtuni, cicloane şi tornade, foamete, secetă şi epidemii — de ce sunt toate aceste lucruri dacă Dumnezeu este atât de atent faţă de noi, creaturile Sale?
Noi nu am avea nici un răspuns la toate aceste întrebări dacă nu ar fi dat în Biblie. În această carte, mai minunată decât toate cărţile, avem cheia problemei, şi aceasta este: Dumnezeu a prevăzut la început ca omul să nu fie supus la nici una dintre aceste greutăţi şi dezastre. Omul a fost făcut perfect şi a fost pus într-un mediu favorabil şi perfect, într-o grădină perfectă, la est în Eden, cu tot ce era necesar pentru bunăstarea sa — fără furtuni, fără boli, fără dificultăţi — şi el ar fi putut trăi veşnic. Aşa a fost stăpânirea minunată a acestui fiu uman al lui Dumnezeu.
De ce a fost atunci schimbarea? Această carte minunată răspunde că schimbarea a venit din pricina păcatului. Şi aşa citim: “… printr-un singur om a intrat păcatul în lume îdeci înainte nu a fost păcat în lumeş şi prin păcat moartea” (Romani 5:12). Nu a fost moarte asupra omului până când a venit păcatul. Astfel că toate suferinţele, durerile, necazurile şi boala pe care le avem sunt părţi din acest proces al morţii. Şi astfel dificultatea pentru noi este că prin natură suntem “copii ai mâniei”.
Este mânia divină chin veşnic? Cu toată siguranţă nu. Acea învăţătură ni s-a transmis, probabil, prin strămoşii noştri bine intenţionaţi. Mânia lui Dumnezeu o vedem peste tot; aşa cum declară apotolul: “Mânia lui Dumnezeu se descoperă …” — în corpurile noastre, în suferinţele şi durerile noastre, în imperfecţiunile mintale, imperfecţiunile fizice şi imperfecţiunile morale — acestea toate sunt părţi din marea pedeapsă pentru păcat. Citim că atunci când omul a devenit un încălcător Dumnezeu a trimis un înger sfânt să-i alunge pe primii noştri părinţi din grădina Edenului, departe de pomii vieţii care erau pentru menţinerea lor în perfecţiune, afară în pământul neterminat.
Deşi, la fel de uşor, tot pământul ar fi putut fi făcut perfect, Dumnezeu l-a lăsat neterminat, nepregătit pentru om, şi doar “a sădit o grădină în Eden, spre răsărit” pentru încercarea primilor noştri părinţi, pentru că înţelepciunea divină a prevăzut că omul va păcătui; şi în loc să facă tot pământul perfect, Dumnezeu l-a lăsat într-o stare imperfectă, în afară de grădina Edenului. Astfel citim că atunci când Dumnezeu i-a alungat pe primii noştri părinţi din grădina Edenului, El a spus: “blestemat este acum pământul înu-l voi face nepotrivit, ci este dejaş din cauza ta … spini şi pălămidă să-ţi dea … În sudoarea feţei tale să-şi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ; … căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce”.
Cu alte cuvinte, marea pedeapsă împotriva neamului nostru omenesc este o pedeapsă a morţii — “vei muri negreşit” (Geneza 2:17). Aceasta a fost asupra neamului nostru omenesc timp de şase mii de ani, de când a intrat păcatul în lume. Astfel toate paginile istoriei, din zilele lui Adam până în aceste zile, sunt marcate de păcat şi suferinţă, durere şi suspin, pentru că toţi suntem păcătoşi, şi deoarece toţi suntem păcătoşi, Dumnezeu ne tratează potrivit hotărârii Sale: “vei muri negreşit”.
Dar aceasta este latura tristă a problemei. Nu este oare altă latură, nu este nici o speranţă pentru noi? Aceeaşi carte binecuvântată — Biblia — ne spune; mesajul Evengheliei, care înseamnă “veste bună”, declară că Dumnezeu are un mesaj bun pentru cei pe care i-a condamnat la moarte.
Care este mesajul Evangheliei?
Noi întrebăm: Care este vestea bună? Scripturile răspund că mesajul cel bun este că Cel care ne-a condamnat, ca nepotriviţi pentru viaţă veşnică, a prevăzut răscumpărarea noastră; că Fiul Său a devenit Răscumpărătorul nostru; că Cristos a murit, “Cel Drept pentru cei nedrepţi”, ca să-i poată aduce pe toţi înapoi în armonie cu Dumnezeu. O, unii ar putea spune: Dar n-a murit Isus cu o mie opt sute de ani în urmă sau mai mult? Da, într-adevăr. Şi nu este peste noi aceeaşi domnie a păcatului şi a morţii ca atunci? Da, este. Unde este atunci binecuvântarea care trebuia să vină prin Isus? Ei bine, răspundem noi, a fost pregătită o binecuvânatre dublă. Mai întâi este o binecuvântare a speranţei, de care se bucură unii din poporul Domnului, o binecuvântare a cunoştinţei că la “timpul cuvenit” a lui Dumnezeu, El va aduce lucrurile minunate despre care ne spune acest mesaj evanghelic.
Dumnezeu a pregătit un Răscumpărător, deci va fi o înviere a morţilor; ei nu vor rămâne morţi, ci vor reveni. Va fi o nouă dispensaţie, o dimineaţă glorioasă, în care tot păcatul şi suferinţa vor fi îndepărtate. Astfel Scripturile ne asigură despre acel timp, că nu va mai fi suspin, nu va mai fi ţipăt, nu va mai fi moarte, pentru că toate lucrurile dintâi, toate lucrurile păcatului, lucrurile morţii vor fi trecut.
“Temelia Bisericii”
Şi noi întrebăm: Cine este aşa de puternic încât să nimicească păcatul şi moartea, şi să ridice omenirea şi să o aducă înapoi din păcat şi slăbiciune şi imperfecţiune şi moarte? Biblia răspunde la aceste întrebări, că Cel care va face aceasta este Cel Mare, care stă pe tronul lui Dumnezeu, aşa cum citim: “Cel care stătea pe scaunul de domnie a zis: “Iată Eu fac toate noi””.
Dar cine este acesta? O, chiar Acela care prin harul lui Dumnezeu a devenit Răscumpărătorul nostru — Isus. El va fi marele Rege al regilor şi Domn al domnilor, şi “va stăpâni de la o mare la la alta şi de la Fluviu până la marginile pământului”. Şi sub influenţa binecuvântată a acelei Împărăţii, binecuvântarea deplină a lui Dumnezeu va veni din nou pe pământ! “Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor”. “Atunci se va revela slava Domnului şi în clipa aceea orice făptură o va vedea”. Acestea sunt cuvintele profeţilor, date nouă pentru speranţa noastră şi pentru întărirea inimilor noastre, ca să ne putem întoarce de la păcat şi să devenim tot mai mult copiii lui Dumnezeu.
Ne-am referit la lume şi cum va fi aceasta binecuvântată prin Împărăţia mesianică, Împărăţia Fiului iubit al lui Dumnezeu, Împărăţia pentru care Isus ne-a învăţat să ne rugăm: “Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Dar nu vedem încă toate aceste lucruri îndeplinite. Nu vedem omenirea adusă înapoi la perfecţiune, nici nu vedem îndeplinită, printre oameni promisiunea veştilor bune. Dar avem un cuvânt al apostolului asupra acestui subiect. El spune: “… acum încă nu vedem că toate îi sunt supuse” omului; ele sunt încă departe de a fi în armonie. Dar, spune apostolul, vedem un început al lucrării lui Dumnezeu; Îl vedem pe Isus, care, “prin harul lui Dumnezeu”, a gustat “moartea pentru toţi”. Vedem mai mult decât atât. Au trecut mai mult de o mie opt sute de ani. Nu numai Isus a gustat moartea, ci un mare număr au mers în moarte, ca răspuns la chemarea de a face parte din Mireasa lui Cristos, biserica întâilor-născuţi, ca să fie asociaţi cu Domnul nostru. Aceasta este biserica despre care cântăm în cântarea noastră:
Isus Cristos fundament
La biserica Sa,
Prin apă şi prin cuvânt
Făptură nouă-i ea,
Venind din cer s-aleagă pe ea de mireasă;
Cumpărând-o cu sânge
Ca ea să trăiască.
Aceasta este, deci, prima lucrare a lui Dumnezeu în răscumpărarea omenirii — adunarea miresei lui Cristos, biserica, să se împărtăşească de gloria, onoarea şi nemurirea Sa. Sperăm să fim din această clasă; şi acestei clase îi aparţin marile promisiuni, că ei vor avea parte cu El de întâia înviere şi apoi vor binecuvânta toate familiile pământului cu restabilirea. Lumea, pentru care Isus a murit la Calvar, va fi restabilită la tot ceea ce a avut şi a pierdut Adam; şi asociată cu El va fi biserica, chemată din lume, o clasă evlavioasă care va fi umblat în urmele lui Isus, aşa cum iarăşi citim: “Fericiţi şi sfinţi sunt cei care au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte nu are nici o putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani.” (Apocalipsa 20:6).
Aceasta va fi mia de ani ai domniei lui Mesia, mia de ani de ridicare a lumii, mia de ani în care Satan va fi legat, mia de ani în care cunoştinţa va umple întreg pământul, mia de ani în care pământul va fi adus la starea paradisiacă, care a fost reprezentată simbolic în grădina Edenului — şi când fiecare creatură, din cer şi de pe pământ, va fi adusă la starea glorioasă în care vor cânta, pentru totdeauna laude lui Dumnezeu, care stă pe tron, şi Mielului.
Şi mai este încă o latură; pentru că aceleaşi Scripturi care ne spun despre înălţarea bisericii la glorie şi la binecuvântările lumii prin intermediul Împărăţiei lui Mesia, care ne spun că Pământul va fi Paradisul lui Dumnezeu — aceleaşi Scripturi ne spun, de asemenea, despre o clasă a incorigibililor care vor fi pedepsiţi. După ce această clasă va fi fost adusă la o cunoştinţă deplină a lui Dumnezeu şi vor păcătui intenţionat împotriva luminii şi a binecuvântărilor divine, pedeapsa împotriva acestora va fi, nu chin veşnic, ci pierzare de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui — 2 Tesaloniceni 1:9.
Turnul de Veghere din 15. 02. 1912