“ADU-ŢI AMINTE DE ZIUA DE ODIHNĂ”
Matei 12:1-13
“Căci Fiul Omului este Domn al sabatului.”
Cei care au puţin din adevăr sunt uneori foarte pedanţi în privinţa formalităţilor. Lucrul acesta a fost adevărat cu evreii la prima venire. Zilele de sărbătoare, zilele de post, sabatele şi zeciuielile au fost foarte atent respectate de ei, dar lucrurile mai importante din lege, în ceea ce priveşte dreptatea şi iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, au fost grav neglijate. Aceasta este mărturia Domnului nostru. La fel şi astăzi, sunt oameni care dau atenţie strictă frecventării bi-sericii şi diferitelor formalităţi religioase, dar care neglijează complet adevăratul spirit şi intenţia poruncilor scripturale. Grija lor pentru formalităţi pare să-i mulţumească, considerând că ei sunt buni, atât de buni cât trebuie să fie, şi astfel îi împiedică să facă o reformare amănunţită a vieţii şi să caute să aducă toate afacerile ei în armonie cu legea divină, iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri.
Evreii din zilele Domnului nostru au pus mare accent pe ţinerea Sabatului, fapt care potrivit unor oameni din zilele noastre, trebuia să fie o mare mărturie a sfinţeniei lor şi a deplinei armonii cu toată Legea — dar nu aceasta a fost aprecierea Domnului nostru. Ei chiar L-au mustrat pe Domnul nostru şi pe ucenicii Săi în privinţa neglijării sabatului, deşi în general ei au admis integritatea caracte-rului lor. Într-una din aceste ocazii, în care mustrarea a venit de la Farisei, Domnul nostru a preluat subiectul şi l-a explicat, arătând că ei au înţeles cu totul greşit scopul divin privitor la Sabat. Acesta n-a fost intenţionat să fie o povară, ci o binecuvântare; n-a fost dat pentru Dumnezeu, ci pentru om. El le-a atras atenţia să vadă că ucenicii Săi nu făceau nici un rău, că doar îşi potoleau foamea, după lege. El a dovedit apoi corectitudinea poziţiei Sale, prin autorităţi pe care ei erau dispuşi să le accepte. Ei îl recunoşteau pe David ca un om sfânt, aprobat de Dumnezeu, şi le-a arătat cum David sub presiunea foamei a mâncat pâinea care, altfel, ar fi fost în afara legii s-o mănânce. Apoi El a aşezat principiile generale, că deşi munca era interzisă prin Lege, aceasta era ca să le aducă odihnă, tihnă, întărire şi binecuvântare şi nu să aducă foame, neplăcere şi necaz pentru om sau pentru animal. El le-a amintit faptul că o anumită lucrare era făcută în sabat de către preoţi şi sub îndrumarea divină, şi că aceasta dovedeşte că munca făcută ca sacrificiu pentru ajutorul altora, precum şi pentru nevoile lor proprii, nu putea fi încălcarea poruncii a patra. După ce Se declară pe deplin calificat să decidă problema Sabatului, El le spune că fiind atenţi la litera Legii, ei neglijau spiritul ei şi trebuiau să înveţe că Domnul doreşte milă, compătimire, îndurare, iubire, mai mult decât jertfe, şi în consecinţă orice fapte de milă, compătimire, îndurare, iubire făcute în ziua de Sabat, sunt mai plăcute lui Dumnezeu decât jertfele făcute în Sabat şi în alte zile în templul tipic. Cu această înţelegere corectă în mintea lor, ei n-ar fi condamnat pe ucenicii Lui, pe care El, Stăpânul Sabatului, nu i-a condamnat.
Orbirea fariseilor în ce priveşte inter-pretarea potrivită a Legii sabatului este arătată de faptul că, chiar şi după ce Domnul nostru le-a dat această explicaţie, ei evident au presupus, totuşi, că în timp ce ar fi corect ca un preot să lucreze în templu la aducerea unei jertfe, ar fi contrar aceleiaşi legi ca cineva să vindece bolnavi şi să aline suferinţa. Domnul nostru însă le-a descoperit îndată eroarea, dacă nu ipocrizia inimilor lor. El ştia bine că în iubirea lor de câştig, ei ar fi ajutat o oaie sau un asin să iasă din groapă în ziua Sabatului pentru că acestea reprezentau o valoare, şi rămânând în groapă în timpul Sabatului putea însemna moartea animalului, şi deci o pierdere financiară. Astfel le-a arătat că ei ştiau bine cum să interpreteze legea corect, larg, când le atingea punga, dar erau aşa de lipsiţi de milă, compătimire, iubire, şi că nu o interpretau cum se cuvine în ceea ce priveşte faptele de milă, unde pierderea financiară sau câştigul nu erau implicate.
Domnul nostru, ca evreu, a fost obligat faţă de Legământul Legii atâta timp cât a trăit; pentru că în nici un sens al cuvântului El nu a pus capăt Legământului Legii până la moartea Sa — atunci El a devenit “sfârşitul îlegămân-tuluiş legii pentru îndreptăţirea oricărui credincios”. În consecinţă, în timpul misiunii Sale ar fi fost ilegal, un păcat, ca Domnul nostru să încalce vreuna din codiţiile Legământului Legii. Trebuie, deci, să înţelegem din cuvântarea prezentată aici că evreii, în timp ce neglijau lucrurile mai importante şi interesul adevărat al Legământului Legii, au căzut în anumite obiceiuri de a gândi şi în anumite datini care erau denaturări ale Legii şi total necorespunzătoare sensului ei real. Fariseismul devenise formalism în multe privinţe. S-a pretins că potrivit înţelegerii lor privitoare la nerespectarea Sabatului, ucenicii au treierat grâu când l-au frecat în palmă. De asemenea s-a pretins, şi s-a argumentat cu seriozitate aparentă, că dacă cineva umbla pe iarbă cu pantofi cu talpa fixată în cuie, în ziua Sabatului, aceea era o încălcare a Legii, pentru că aceea ar produce un fel de treierare, deoarece el ar putea călca unele seminţe. Cu aceeaşi seriozitate s-a pretins că a prinde un purice de pe o persoană ar fi un fel de vânătoare, şi astfel ar fi o încălcare a Sabatului. Se spune chiar că a fost o dispută pentru a stabili dacă să fie mâncat sau nu un ou proaspăt în prima zi a săptămânii, deoarece implica muncă din partea găinii în ziua a şaptea; şi foarte probabil, dacă ar fi fost inventate ceasurile pe vremea aceea, toate ar fi fost oprite în Sabat. Domnul nostru arată prin critica Sa, că aceasta era numai ipocrizie şi o înşelare proprie din partea fariseilor, care găseau că este mai uşor să arate dreptate pe dinafară, în astfel de lucruri neînsemnate, decât să ia în considerare şi să caute să se supună lucrurilor importante ale legii — dreptăţii şi milei. Domnul nostru le-a arătat că lui Dumnezeu, aşa cum a prezis, Îi plăcea mai mult mila decât Îi plăceau jertfele, şi că dacă ei aveau spiritul Lui în privinţa acestui lucru, ei n-ar condamna cu ipocrizie pe semenii lor care de fapt nu făceau nici un rău, şi nici nu s-ar îndreptăţi şi mândri în superstiţia şi ipocrizia lor.
Aceasta a fost o introducere la ceea ce a urmat, şi a pregătit drumul. Fiindcă, mergând la sinagogă în aceeaşi zi, Domnul nostru a găsit un sărman invalid care avea nevoie de ajutor, şi în timp ce fariseii se uitau, aşteptând o ocazie să-L condamne pentru nerespectarea Sabatului, conform pretenţiilor lor false în legătură cu acesta, El a folosit ocazia să facă o mustrare înainte de a face vindecarea, dându-Şi seama, fără îndoială, că efectul asupra ascultătorilor Săi ar fi mai mare în felul acesta.
El a ştiut ce să-i înveţe — El a ştiut punctele lor sensibile în privinţa egoismului, şi că oricât de mult puteau să se înşele pe ei înşişi şi pe alţii teoretizând în legătură cu respectarea Sabatului, când se ajungea la o problemă de pierdere sau câştig, ei erau în stare să se lepede de superstiţia lor şi să procedeze în acord cu interesul lor, şi a pus întrebarea dacă ar scoate sau nu oaia sau asinul căzuţi într-o groapă în ziua Sabatului. Atât El cât şi ei ştiau bine ce ar face, care era obiceiul, şi ca atare, fără să aştepte un răspuns, fiindcă era de la sine înţeles, El a continuat să arate că sărmanul invalid din faţa Sa valora cu mult mai mult decât oaia sau asinul, şi că era prins în păcat şi boală de către Adversar, şi dacă era corect să scoată oaia sau asinul, cu atât mai mult ar fi corect să ajute un semen în necaz în ziua de Sabat.
După ce a răspuns astfel în privinţa situaţiei lor dificile şi a mustrat spiritul lor greşit, Domnul nostru a trecut la vindecarea invalidului şi astfel să arate, mai înainte, puterea glorioasă şi binecuvântările care vor veni mai abundent odată cu stabilirea Împărăţiei Sale — în timpul Mileniului.
Sabatul evreiesc faţă de cel creştin
Fiecare obligaţie omenescă este bazată pe o lege divină. Privind Sabatul evreiesc, aflăm că acesta a fost a şaptea zi a săptămânii şi a fost făcut obligatoriu printr-o poruncă divină — fiind una din cele zece porunci date lui Israel la muntele Sinai, prin urmare nu aveau libertatea să-l ţină oricum, ci era obligatoriu în condiţiile clar declarate. A încălca a patra poruncă din Decalog, însemna a încălca un punct al legii; şi a încălca un punct al legii însemna a încălca toată legea; pentru că oferta vieţii veşnice făcută evreului se baza pe absoluta supunere a lui la această lege — nu de supune-rea la majoritatea acestor norme, ci de supunerea la toate normele fără nici o excepţie. Dar, după cum am văzut până aici şi după cum Domnul nostru şi apostolii explică clar, nici un israelit n-a respectat sau n-a putut respecta toate punc-tele legii lor, şi în consecinţă, conform legămân-tului lor, nici unul dintre ei nu a fost îndreptăţit la viaţă veşnică. Având în vedere acest lucru, minuţiozitatea Fariseilor, că nici chiar o faptă bună nu trebuia să se facă în ziua aceea, este tot atât de amuzantă şi nechibzuită ca pretenţia lor că ei erau sfinţi, deplin acceptabili pentru Dumnezeu, datorită grijii lor exagerate în privinţa aspectelor exterioare formale şi tipice ale legii, în timp ce neglijau spiritul întregii legi — iubire supremă pentru Dumnezeu şi iubire pentru aproapele lor ca pentru ei înşişi.
Creştinul a ajuns în legătură cu Dumnezeu nu sub termenii Legământului Legii făcut cu evreii, ci sub termenii Noului Legământ, sigilat şi ratificat cu sângele scump al lui Cristos; de aceea el nu are nimic de-a face cu termenii şi condiţiile legământului evreiesc, care se refereau numai la Israelul după trup. Faptul că prin faptele Legământului Legii nici un om nu a fost îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu (Romani 3:20), ne face să ne bucurăm că avem un legământ “mai bun” cu Dumnezeu prin Cristos — sigilat printr-o jertfă pentru păcat mai mare şi însoţit de “făgăduinţe mai bune”. Legământul nostru, Noul Legământ, este cu mult mai presus decât Legământul Legii, întocmai cum Mijlocitorul lui, Cristos, este cu mult mai presus decât Moise, mijlocitorul Legământului Legii; după cum şi Israelul spiritual este cu mult mai presus, în orice privinţă, decât Israelul trupesc. Temelia legământului nostru nu sunt Cele Zece Porunci, scrise pe piatră, date la Sinai, ci o declaraţie mult mai înaltă a acelei legi divine — spiritul acelei legi, sensul, scopul, marea împlinire a legii divine, Cele Zece Porunci fiind doar o prezentare incompletă a ei, coborâtă la o cât mai bună înţelegere a acelui popor. Porunca noastră nouă, legea noastră nouă, cum a fost exprimată de Învăţătorul nostru, Isus, nu este compusă dintr-un număr de ameninţări: Să nu! Să nu! ci este compusă dintr-o poruncă: Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, şi pe semenii tăi.
Iubirea este împlinirea, nu numai a codului evreiesc, ci este împlinirea şi a întregii legi a lui Dumnezeu, aşa cum se referă la El Însuşi şi la toate creaturile Sale. În această poruncă nouă, baza Noului Legământ, nu este nici o referire la o zi de sabat. Cu toate acestea, aşa cum cele zece porunci ale lui Israel şi legămân-tul lor şi mijlocitorul lor au preumbrit această lege mai înaltă a iubirii şi Legământul nostru Nou, şi pe Marele nostru Mijlocitor, tot aşa aflăm că aspectul Sabatului din legea evreiască are un antitip, pe un plan mai înalt, în experienţa creştină — un Sabat mai bun. În tip a fost o odih-nă fizică pentru israelitul tipic; în antitip ea este o odihnă mintală, o odihnă a inimii pentru israelitul antitipic. Precum ziua de Sabat evreiesc a simbolizat odihna inimii, bucuria şi pacea pe care creştinii le pot avea prin credinţa în Cristos — recunoscând că păcatele lor sunt iertate, nelegiuirile lor sunt scuzate şi sunt împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său — tot aşa legea Noului Legământ, iubirea, porun-ceşte tuturor celor care sunt în Cristos Isus să se odihnească în deplină credinţă în marea lucrare terminată pentru noi de către Mijlocitorul nostru la Calvar. Aşa cum declară apostolul, “fiindcă am fost îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace îodihnăş cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos”. Astfel ne bucurăm de odihna sau Sabatul Noului nostru Legă-mânt. Astfel, noul Mijlocitor a prevăzut pentru Israelul spiritual o odihnă cu mult mai bună decât aceea care a fost prevăzută prin mijlocitorul tipic pentru Israelul tipic. După cum şapte este un tip al perfecţiunii, al întregului, tot aşa ziua a şaptea de odihnă a fost un tip al odihnei complete sau perfecte pe care noi o avem în Cristos, de care Israelul după trup nu s-a bucurat niciodată şi nici nu putea să se bucure.
Sabatul sau odihna sub Noul Legământ nu este numai pentru o zi — vai, cât de obosiţi am fi dacă ne-am putea odihni în îndestularea lui Cristos numai o zi din şapte! Dar noi ne putem odihni continuu în Cristos, în “fiecare zi şi în fiecare oră” — neîncrezându-ne în îndestularea noastră proprie, ci în a Lui. Astfel ne odihnim de faptele de îndreptăţire proprie, de toate strădu-inţele de a ne îndreptăţi în faţa lui Dumnezeu. Acceptând îndreptăţirea oferită nouă gratuit prin sângele scump şi odihnindu-ne în ea continuu, noi dăm în întregime puţinul nostru serviciu iubitor Domnului şi în opoziţie cu păcatul; nu ca să obţinem odihnă şi îndreptăţire, ci ca jertfe de mulţumire că deja am primit această binecuvântare prin harul divin. Astfel, după cum declară apostolul: “Fiindcă cine a intrat în odihna Lui, s-a odihnit şi el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de ale Sale”. Dumnezeu a predat opera răscumpărării lumii în mâinile lui Cristos, şi citim că “Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului”. La fel şi noi, am încredinţat toate afacerile noastre în mâinile Sale şi ne odihnim în El — ţinând un Sabat continuu, toate zilele săptămânii şi toate săptămânile anului.
În legătură cu odihna fizică însă, noi nu suntem sub nici o poruncă de felul acesta pe care Domnul şi Cuvântul Său să o fi dat, decât că legea noastră, a iubirii, cere ca noi să slăvim pe Dumnezeu în corpul şi în spiritul nostru, care sunt ale Lui, şi deci să respectăm acele reguli şi reglemăntări legate de corpurile noastre în privinţa hranei, îmbrăcămintei şi odihnei care să ne califice cel mai bine şi să ne facă capabili să facem serviciul divin. Deşi noi am fi fericiţi ca toţi oamenii să poată recunoaşte aceste lucruri din punctul de vedere al Noului Legământ, totuşi ştim că nimeni nu le poate privi şi respecta din acest punct de vedere, decât aceia care au intrat în relaţia Noului Legământ cu Dumnezeu, şi noi ştim că aceştia sunt relativ puţini din populaţia lumii — totuşi speranţa noastră este că la timpul cuvenit al lui Dumnezeu, în Veacul Milenar, toată omenirea va fi adusă la cunoştinţa şi aprecierea acestui Nou Legământ, şi atunci vor putea, dacă vor vrea, să se bucure de toate prevederile lui, incluzând această odihnă a credinţei, Sabatul antitipic — de care se poate bucura numai poporul credincios al lui Dumnezeu.
Totuşi, între timp, oamenii printre care trăim, din cauza diferitelor idei greşite atât despre Legământul Legii cât şi despre Noul Legământ, au stabilit o zi din săptămână ca zi Sabat sau de odihnă, şi noi, ca şi creştini care ne bucurăm de Sabatul adevărat al odihnei şi al păcii în Cristos, suntem bucuroşi să ne folosim de aceste reglementări ale lumii ca să ne reţinem de la munca pământească şi să ne dedicăm lucrurilor spirituale, sărbătoririi spirituale şi zidirii spirituale a caracterului în dreptate. Dar în timp ce o recunoaştem şi o sărbătorim cu grijă, pentru că este legea ţării, şi în timp ce suntem bucuroşi să avem această ocazie specială pentru părtăşie creştină şi cooperare spirituală, noi negăm cu totul că este din obligaţie divină. Şi în timp ce am respecta orice zi care ar fi stabilită de către “autorităţile care sunt”, ne bucurăm în mod deosebit că s-a adoptat de comun acord ziua, pe care noi o preferăm tuturor celorlalte fiindcă ea aminteşte învierea Domnului şi Învăţătorului nostru şi, prin urmare, începutul odihnei credinţei noastre în El.
Turnul de Veghere din 15. 02. 1898