“CELE ALE TATĂLUI” NOSTRU

 

“Dumnezeu a binevoit să mântuiască pe cei care cred prin nebunia predicării.” — 1 Cor. 1:21

Raportul Bisericii timpurii, care a înaintat în puterea Spiritului sfânt după binecuvân-tarea de la Rusalii este un izvor de inspiraţie. Citim că ei au mers în toate părţile predicând pe Isus şi învierea. Ungerea pe care au primit-o a fost împrospătătoare, iluminatoare şi puternică. Vestea a fost una măreaţă — Isus şi învierea, Mântuitorul şi lucrarea Sa. Corespunzător prezicerii profetice, cei dintâi ucenici au simţit puterea ungerii pentru a predica veştile bune, a consola inimile zdrobite, a mângâia pe toţi care plâng şi a vesti anul îndurării Domnului. Aceasta a fost pentru ei o veste binecuvântată şi sublimă; şi în aceasta zace izvorul inspiraţiei şi al zelului lor. Ca şi copii ai lui Dumnezeu ei au învăţat adevăratul izvor al mângâierii şi au fost singurii calificaţi corespunzător, ca să fie adevăraţii mângâietori în sens scriptural. Inimile lor au fost pansate şi vindecate de Marele Medic, şi de aceea ei au ştiut încotro să îndrepte inimile care au avut nevoie de balsamul pe care numai Dumnezeu îl poate da, după cum spune apostolul: “Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu să putem mângâia pe cei care se află în orice necaz.” — 2 Corinteni 1:3, 4.

 

A mângâia pe cei ce plâng

Biserica primară, aşadar, sub influenţa Spiritului sfânt şi a învăţăturilor apostolilor, a dat un exemplu pentu toţi urmaşii consacraţi ai lui Cristos, pentru tot Veacul Evanghelic; şi toţi, care în decursul veacurilor au primit inspiraţia acelui Spirit al ungerii au fost adevăraţii mângâietori şi au valorificat puterea însărcinării lor, ridicând pe cei ce sunt apăsaţi de dureri şi grijuri şi ducându-le uleiul bucuriei, vestea adevărului şi a îndurării dumnezeeşti.

Şi această însărcinare continuă încă cu toţi care voiesc să fie adevăraţii reprezentanţi ai vieţii creştineşti. În acest timp deosebit, să fim mângâietorii “celor întristaţi din Sion”. Aceasta este o lucrare pe care sfinţii de astăzi, care au fost luminaţi şi binecuvântaţi prin mesajul îndurării şi al adevărului, sunt în mod special calificaţi să o facă.

Dar, de asemenea, este adevărat că tot timpul de la începutul acestui veac, tendinţa a fost mereu de a se obosi în facerea de bine şi a se descuraja în a face să strălucească lumina adevărului. Aceasta este, într-o mare măsură, pentru că întunericul urăşte lumina; dispreţul şi privirea încruntată a lumii şi a creştinilor nominali asupra credincioşilor tind să-i descurajeze şi să-i obosească, dacă nu sunt plini de spiritul credinţei şi al încrederii iubitoare în Învăţătorul lor divin. În zilele când Evanghelia a început să fie predicată, prima dată, mâna persecuţiei a fost foarte activă în a-i prinde pe ucenici şi chiar în a le produce durere fizică prin lovituri şi închisoare etc. Astfel de experienţe s-au repetat tot timpul Veacului Evanghelic. Şi, deşi noi trăim într-un timp de iluminare şi rafinament mai mare, există încă spiritul de persecuţie şi dispoziţia de a oprima şi descuraja pe cei care sunt adevăratele lumini spirituale în această lume întunecată. De fapt, noi recunoaştem că ziua noastră este una specială, cu multe pericole pentru consacraţi. Adversarul nu numai că împiedică pe adevăraţii ucenici să dea mărturia despre adevăr şi să se ajute unii pe alţii să meargă pe calea îngustă prin dispreţul şi privirea încruntată a lumii, ci el va folosi tot felul de mijloace şi influenţe pentru a le distrage atenţia de la marea lor lucrare, de la marea lor datorie de a vesti Evanghelia. Astfel, enumerând caracteristicile Bisericii din ultima fază, numită perioda Laodicea, găsim răceală şi încropire spirituală şi o pierdere a zelului spiritual printre caracteristicile care sunt aspru criticate de Cel care are ochii Săi ca flacăra focului şi umblă în mijlocul sfeşnicelor.

Dar întrebarea este: în mijlocul confuziei şi neliniştii din timpul nostru, în mijlocul multor dispute şi vociferări şi înconjuraţi de influenţele încropirii şi ale decăderii, care este remediul acestei situaţii şi cum ar putea să fie ajutaţi fraţii să păstreze focul iubirii şi zelului lor să ardă într-una, în timp ce împrejurările încearcă să-i descurajeze şi să-i facă să se obosească în lucrarea lor? Vom face apel special la cunoştinţa lor legată de profeţii şi la înţelegerea că acestea sunt zilele de pe urmă, şi că deoarece timpul este atât de scurt şi ei sunt atât de aproape de îndeplinirea speranţei lor, de aceea ar trebui să se străduiască să-şi revigoreze curajul şi puterea gândind continuu că timpul este scurt?

 

Vestea Evangheliei inspiraţia noastră

Aceste metode de obţinere a inspiraţiei sunt adesea exprimate, şi noi nu vom spune că acest fel de a gândi este greşit sau nescriptural; dar în timp ce recunoaştem, că o importanţă considerabilă trebuie acordată influenţei mari a zilelor în care trăim, totuşi noi credem că există cauze sau surse chiar mai înalte ale inspiraţiei, decât apelul care ne-a fost făcut, din punctul de vedere arătat mai sus. Ne vom aminti că apostolii au îndemnat pe credincioşii consacraţi din zilele lor să fie atenţi la timpul stabilit de Dumnezeu îndemnându-i să-şi înnoiască zelul, fiindcă noaptea a înaintat şi ziua s-a apropiat; dar Biserica timpurie nu a fost îndemnată continuu să persevereze în serviciul Învăţătorului, pentru că sfârşitul poate fi aproape, ci mai degrabă a fost adevărul însuşi partea esenţială a mesajului Evangheliei, în toată simplicitatea sa, care a fost prezentat ca putere inspiratoare şi motiv. Subiectul Evangheliei, exprimat în cuvintele, “Isus şi învierea” a fost arătat în toată dulceaţa şi grandoarea sa; ei au zis, “Bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă” şi “dragostea lui Hristos ne constrânge”. Cu alte cuvinte descoperirea Tatălui şi Fiului, aşa cum se află în Evanghelie, a fost destinată să fie de ajuns pentru stârnirea zelului şi energiei creştinului la începutul acestui Veac şi să-l însufleţească cu zel şi curaj pentru a merge înainte punându-şi timpul, puterea şi viaţa în serviciul divin.

Marea chemare, care s-a făcut la începutul acestui Veac credincioşilor consacraţi, a fost aceea ca ei să exercite credinţă în Dumnezeu aşa după cum arată Cuvântul Său şi să-şi pună soarta lor în mâinele Domnului Isus şi să recunoască, că consacrarea lor a fost spre moarte, indiferent că aceasta vine mai devreme sau mai târziu. Problema, când să se sfârşească încercările şi suferinţele lor şi când să se împărtăşească de răsplata credincioşiei lor a fost lăsată cu totul în mâna Domnului, în timp ce zelul lor a continuat să ardă la fel de înfocat, chiar dacă timpul s-a părut lung. La fel astăzi, în mijlocul acestor scene confuze şi într-un timp când este tendinţa să crească răceala şi indiferenţa şi să se admită o micşorare a zelului şi fervoarei în lucrurile spirituale, adevărata chemare făcută fraţilor, trebuie să fie aceea de a reconsidera lucrurile care la început le-au stârnit iubirea şi aprecierea Domnului; să se ţină din nou de îndurarea lui Dumnezeu şi să caute, prin rugăciune serioasă şi prin comuniune cu alţi sfinţi, să ajungă o ţinută şi purtare sănătoasă în viaţa creştinească şi dacă este posibil, prin credinţă, să se prindă mai puternic de marea speranţă şi promisiune a nemuririi şi a moştenirii împreună cu Răscumpărătorul nostru drag. În aceasta nu vrem să fim înţeleşi greşit, ca şi când noi am trata cu indiferenţă acel imens şir al profeţiilor care descriu zilele care sfârşesc Veacul şi care fără îndoială ne oferă o privelişte clară, chiar a timpului, a împrejurărilor şi a condiţiilor în care trăim noi acum. Nu poate fi nici o îndoială, că aceste profeţii au fost date cu scopul de a întări credinţa poporului Domnului şi să-i facă în stare ca prin acestea să primească o măsură de încurajare, de putere şi de imbold în credinţa lor, în timp ce trec tocmai prin aceste scene neliniştitoare care marchează sfârşitul Veacului. Cu toate acestea, se pare că cel mai important lucru este să analizăm cu foarte mare atenţie reacţia noastră faţă de aceste profeţii şi aşteptări şi să observăm, într-o atitudine de rugăciune, ce motive exercită cea mai mare influenţă în vieţile noastre.

Aşa cum am declarat, frecvent în aceste scrieri ale noastre, diferitele linii ale profeţiei din faţa noastră nu au fost date cu scopul special de a permite poporului Domnului să stabilească vreo zi sau chiar vreun anumit an când vor ajunge la îndeplinirea speranţei lor, sau când ordinea prezentă de lucruri va trece; aceste profeţii au fost, mai degrabă, date cu scopul ca poporul Domnului să fie capabil să aproximeze timpul şi să înţeleagă într-o anumită măsură locul unde se află pe fluviul timpului, şi astfel să fie în atitudinea de a-şi îndeplini serviciul şi a-şi folosi timpul şi puterea în armonie cu scopul divin şi cu ceea ce Dumnezeu lucrează în această perioadă specială de timp. Poate că una din lecţiile pe care Domnul a dat-o poporului Său, în aceşti ani din urmă, este aceea ca ei să se bazeze mai mult pe declaraţiile clare şi accentuate ale Cuvântului Său, decât pe deducţiile speculative şi presupunerile privitoare la aspectele timpului. El voieşte ca noi să umblăm încă prin credinţă şi să fim dispuşi să ne încredem în El unde nu mai putem urmări calea Sa, lăsându-I Lui problema zilei exacte sau a anului exact de terminare a peregrinajului pământesc.

Nici unul din copiii Domnului să nu neglijeze această prevenire sfântă dată prin apostol, arătându-ne care trebuie să fie reacţiile noastre faţă de marile privilegii ale luminii şi ale cunoştinţei de care ne bucurăm acum. Apostolul Petru, ne amintim că întrebuinţează chiar aceste condiţii, ca o bază pentru întrebarea sa foarte serioasă: “Deci fiindcă toate aceste lucruri se vor desface, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfintă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu”. (2 Petru 3:11, 12) De asemenea şi apostolul Pavel ne previne, zicând: “Să veghem unii asupra altora ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune. Să nu părăsim strângerea noastră laolaltă, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu atât mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie. Căci dacă păcătuim cu voia după ce am primit cunoştinţa deplină a adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate.” (Evrei 10:24-26).

 

Ocupat cu un serviciu de încurajare

Chiar prin aceste cuvinte ale Scripturii Domnul ne învaţă că trebuie să fim interesaţi mai mult, decât în mod obişnuit, de două lucruri: întâi, trebuie să fim foarte ocupaţi cu un serviciu de încurajare, care va provoca un spirit al iubirii şi al ajutorării între fraţi; al doilea, trebuie să ne amintim că, cunoştinţa noastră despre evenimentele ameninţătoare fac potrivit şi chiar obligatoriu întâlnirea cu alţi fraţi. Evident, a nu lua în considerare aceste preveniri ale Scripturii, trebuie mai curând sau mai târziu, să lucreze în dezavantajul nostru.

Privind în urmă, cu câţiva ani, la serviciul iubitului nostru frate Russell, ne amintim că în general exista un serviciu misionar foarte mare printre fraţi. În acele zile, când auzeam despre unul, despre doi sau trei, ici şi colo, că s-au separat de învăţăturile false şi au venit la lumina adevărului, cât de zeloşi eram să le întindem o mână de ajutor. Prin diferite eforturi şi metode stabilite de comun acord, numeroase grupuri de prin ţară erau active în comunităţile lor, ajutând astfel pe prietenii înteresaţi să se adune împreună pentru părtăşie frăţească şi studiu. Astăzi ar trebui să existe un serviciu asemănator, deoarece din nou sunt unii, doi sau trei, care ajung să înţeleagă unde i-au condus învăţăturile false şi conducătorii omeneşti, şi de aceea se află într-o stare în care apreciază ajutorul şi sfatul altora. Ce ocazie şi ce privilegiu a serviciului le este, deci, deschis la toţi aceia care sunt cu inima devotată şi au un spirit zelos!

Din când în când primim întrebări de la fraţi, din diferite părţi, despre ce alte metode pot fi folosite ca să ajute mai mulţi fraţi să iasă din confuzie şi să-i unească în legătura iubirii şi în serviciul Domnului. La unii, care ne scriu despre acest lucru, se vede un mare zel pentru serviciul misionar, la care chiar ne-am referit, şi oferă sugestii că ar încuraja o acţiune comună din partea celor care în general simpatizează cu misiunile Institutului. Noi ne-am străduit să le arătăm la unii ca aceştia, că noi întrebuinţăm toate mijloacele ce ne stau la dispoziţie pentru a urma acele metode prin care se pot servi şi ajuta fraţii pretutindeni, pentru înălţarea şi instruirea lor spirituală.

Din motive speciale şi potrivite, noi am dorit să lăsăm ca fraţii, atât individual cât şi colectiv, să-şi asume răspunderea pentru o astfel de lucrare, după cum consideră ei că este pe măsura eforturilor lor şi să evite orice s-ar părea că este o dorinţă de a-şi atribui o conducere, dirijând o astfel de activitate generală. Experienţele din anii trecuţi se pare că ne-au arătat, că această atitudine a fost cea mai înţeleaptă şi cea mai bună. În toate felurile noi am căutat să ne păzim împotriva unei idei a construirii unui alt sistem omenesc sau organizaţie şi împotriva încurajării oricui să se unească cu ceva ce ar putea avea o formă vagă de a restrânge libertăţile fraţilor, sau să-i aducă în vreun fel de constrângere; şi vom continua să exercităm aceeaşi prudenţă în ceea ce priveşte procedeele şi răspunderile viitoare. După cum am declarat de multe ori poziţia noastră, nu găsim în Scripturi, că vreun frate sau un consiliu de directori sau vreun comitet de fraţi sunt autorizaţi să se considere constituiţi ca un fel de corp conducător sau autoritate sau canal în Biserică, şi noi sfătuim pe fraţii de pretutindeni să fie foarte curajoşi în împotrivirea la amestecul sau la intrarea vreunei asemenea influenţe sau dispoziţii din partea cuiva. Păstrând acest gând şi principiu, fraţii din această societate au evitat, cu grijă, să se amestece ei înşişi, sau cu vreo sugestie a lor în vreo adunare sau biserică a fraţilor printr-un amestec în treburile lor, ci din contră au îndemnat pretutindeni fraţii şi adunările prietenilor să-şi menţină independenţa, identitatea şi libertatea gândirii hotărând ei, toate chestiunile şi concluziile, şi neluând în considerare părerea altei societăţi sau organizaţie de fraţi.

Numai cei credincioşi răsplătiţi

Această asociaţie autorizată de fraţii din diferitele părţi ale ţării conduce o slujire şi un serviciu pentru poporul Domnului aşa cum doresc şi autorizează ei. Fraţilor cărora li s-a dat program şi au fost numiţi fraţi peregrini sunt numai şi numai aceia, care deja sunt autorizaţi corespunzător, şi sunt stabiliţi ca bătrâni ai unei adunări; aceştia sunt fraţi care sunt deja bine cunoscuţi a fi sănătoşi în credinţă, bărbaţi cu un zel adânc religios şi cu convingeri, care într-o anumită măsură au dezvoltat un caracter creştinesc şi totodată au şi capacitatea şi aptitudinea de a învăţa şi a împărţi adevărul spiritual la membrii-urmaşi din Corp. Serviciul acestor fraţi nu este impus nimănui, ci este oferit liber acelor adunări, care cer sau îşi arată dorinţa să fie servite de aceşti fraţi, în trecerea lor prin ţară.

În calitatea în care suntem asociaţi împreună în acest aranjament, suntem întotdeauna bucuroşi să informăm orice adunare de fraţi despre fraţi capabili să servească în lucrurile spirituale, care nu ar fi la distanţă prea mare şi care cu bucurie îşi oferă serviciul adunărilor apropiate, la sfârşitul săptămânii. Aceste sfaturi le dăm numai şi numai în spiritul şi dorinţa de a încuraja grija iubitoare şi ajutorul iubitor oriunde, în acest timp de stres general şi încercări grele.

Noi ne îndoim că Dumnezeu a descoperit cuiva deplina semnificaţie a împrejurărilor prezente, şi este cu totul nefolositor, pentru oricine dintre noi, să se neliniştească în privinţa modului în care va aduna El, în cele din urmă, pe aleşii Săi din diferitele grupuri. Pentru noi este destul să înţelegem, că fiecare membru din corpul lui Cristos are lipsă de compătimirea şi ajutorul membrilor urmaşi. Şi dacă rolul nostru este să mângâiem fraţii şi să predicăm lumii veştile bune, trebuie să recunoaştem că adevăratul test al zelului şi iubirii noastre se centrează pe hotărârea minţii de a folosi ocaziile speciale ale timpului prezent. Deci, să ne amintim că servitorul activ, treaz şi credincios, care la venirea Domnului va fi găsit harnic, va auzi glasul dulce: “Bine rob bun şi credincios”. Iubirea nu se poate odihni atâta timp cât există inimi triste, care să fie înviorate, atâta timp cât există suflete descurajate, care să fie mângâiate şi colaboratori peregrini care să caute un Barnaba credincios, care să le dea o mână de ajutor.

Iubiţi fraţi, să căutăm oriunde o legătură mai strânsă şi mai statornică cu Tatăl şi o mai mare măsură a Spiritului sfânt, prin care dispoziţia şi spiritul încropirii şi al indiferenţei poate fi înlăturat; ca zelul sfânt şi spiritul înfocat să ne poată stăpâni în aşa măsură, ca să ne facă să fim harnici şi activi în depunerea timpului şi puterii prin care alţii ar putea fi împrospătaţi şi binecuvântaţi. Dacă vom lucra astfel, într-adevăr vom da atenţie îndemnului Învăţătorului: “strângeţi-vă comori în cer, unde nici molia nici rugina nu le strică şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură”

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 15. 04. 1931