A sosit timpul – Studiul VII

Dispensaţiile paralele

Veacul iudeu, un tip al Veacului Evanghelic — Remarcabil paralelism sau corespondenţă între cele două dispensaţii — Totuşi ele sunt distincte — Superioritatea epocii creştine, antitipul — Israelul trupesc şi spiritual, în contrast — Examinarea unor paralele proeminente — Paralelele timpului în mod special remarcate — Perioada de favoare a Israelului trupesc — Timpul îndepărtării lor din favoare — Perioada de dizgraţie arătată în profeţii ca fiind egală cu perioada de favoare — Mărturia apostolică potrivit căreia perioada lor de dizgraţie este perioada Chemării de sus a Israelului spiritual — Lungimea Veacului Evanghelic arătată astfel în mod indirect, dar clar — Armonia incontestabilă, convingătoare şi mulţumitoare a cronologiei biblice, a mărturiei Jubileului, a Timpurilor Neamurilor şi a altor profeţii, cu lecţiile din aceste paralele

ÎN capitolele precedente ne-am referit la faptul că procedeele lui Dumnezeu cu poporul lui Israel au avut un caracter tipic; totuşi puţini au o concepţie adecvată privitoare la măsura adevărului acestui lucru. Mulţi au observat fără îndoială că apostolii, mai ales Pavel, instruind Biserica creştină, s-au referit adesea la unele aspecte izbitoare ale tipului şi antitipului din dispensaţiile iudaică şi creştină. Dar o atenţie sporită asupra învăţăturilor apostolului va arăta că el face uz nu numai de câteva ilustraţii scoase din societatea iudaică, ci în raţionamentele sale concise el invocă întregul sistem iudaic, ca fiind de instituire divină (ignorând cu totul „tradiţiile bătrânilor”, care nu aparţineau acestui sistem), şi arată că în toate aspectele lui, acesta a fost tipic pentru dispensaţia creştină care atunci se ivea, trasând cât se poate de clar cursul Bisericii creştine în Veacul Evanghelic, precum şi indicând opera ei glorioasă din Veacul Milenar.

((B202))

Mulţi presupun că Veacurile Iudeu şi Creştin sunt de fapt unul şi acelaşi, şi că Dumnezeu a ales Biserica creştină chiar de la începutul existenţei umane. Aceasta este o greşeală serioasă care întunecă şi împiedică înţelegerea corectă şi clară a multor adevăruri. Isus a fost capul şi înaintemergătorul Bisericii creştine, care este corpul Său (Efes. 5:23; Col. 1:24); prin urmare, n-a fost nimeni înaintea Lui ca membru al Bisericii. Dacă ar fi fost cineva înainte, El n-ar putea fi numit în mod corect înaintemergătorul. „Chemarea de sus” spre a deveni jertfitori împreună cu El şi în final moştenitori împreună cu El n-a fost făcută cunoscută în alte veacuri (Efes. 3:2, 5, 6). Oamenii buni care au trăit şi au murit înainte de plătirea reală a preţului răscumpărării noastre prin sângele preţios n-au ştiut nimic despre această „chemare de sus”. Şi fiindcă darurile şi chemările lui Dumnezeu sunt favoruri nemeritate, nu li s-a făcut nici o nedreptate celor din alte veacuri prin faptul că nu li s-a oferit aceeaşi favoare. Chemarea şi favoarea pentru cei din veacurile trecute, după cum acestea vor fi şi pentru cei din veacul viitor, au fost la onoruri pământeşti, la glorie pământească şi la viaţă eternă ca fiinţe pământeşti (umane), în timp ce chemarea şi favoarea din Veacul Evanghelic sunt la onoruri cereşti şi la glorie cerească, la o schimbare de natură, de la umană la divină, şi la putere, onoare şi stăpânire în cer şi pe pământ, ca împreună moştenitori şi conlucrători cu Cristos. Şi deoarece Biserica astfel chemată, separată de lume şi dezvoltată în decursul acestui veac, va fi în veacul viitor agentul lui Iehova pentru executarea deplină a marelui Său plan al veacurilor — un plan care cuprinde nu numai interesele omenirii, ci şi ale tuturor creaturilor din cer şi de pe pământ — minunate au fost pregătirile făcute în veacurile trecute pentru pregătirea şi instruirea ei. Nu mai puţin minunată a fost grija cu care aceştia, chemaţi a fi moştenitori ai gloriei divine, au fost în acest veac pregătiţi, disciplinaţi, îndrumaţi şi protejaţi pe lunga, dificila şi îngusta cale, ((B203)) deschisă întâi de Domnul şi Înaintemergătorul lor, în urmele căruia ei sunt îndrumaţi să calce — aşa cum El le-a lăsat exemplu. 1 Pet. 2:21.

Domnul nostru a petrecut cei trei ani şi jumătate ai misiunii Sale pentru a aduna din Israel, a pregăti şi a instrui micul număr de ucenici care trebuiau să formeze nucleul Bisericii creştine. Când era pe cale să-i lase singuri în lume, El le-a dat făgăduinţa Spiritului sfânt, care, de-a lungul întregului veac, trebuia să călăuzească Biserica în tot adevărul, să le arate lucrurile viitoare şi să le împrospăteze în minte ceea ce-i învăţase El — făgăduinţă care a început să fie confirmată la Cincizecime. Este scris de asemenea că îngerii sunt toţi spirite slujitoare trimise să slujească moştenitorilor acestei mari mântuiri (Evr. 1:14), şi că grija deosebită a Domnului nostru este asupra lor chiar până la sfârşitul acestui veac (Mat. 28:20). Toate scrierile apostolilor sunt adresate Bisericii, şi nu lumii, cum mulţi par să gândească; şi ele sunt pline de instrucţiuni speciale, de încurajări şi de îndemnuri, necesare numai sfinţilor care umblă pe calea îngustă în decursul acestui veac. Iar descoperirea Domnului nostru, pe care Dumnezeu I-a dat-o după ce El a trecut în slavă, a trimis-o şi a făcut-o cunoscută prin semne

[a semn-ificat-o — a spus-o în semne, simboluri etc.] Bisericii Sale, prin Ioan slujitorul Său (Apoc. 1:1). Ni se spune de asemenea că profeţiile date odinioară prin oamenii sfinţi din vechime nu erau pentru ei înşişi, nici pentru alţii din timpul şi din veacul lor, ci exclusiv pentru învăţătura Bisericii creştine. 1 Pet. 1:12.

În acest capitol ne propunem să arătăm că pe tot parcursul acelui veac, întregul popor evreu a fost angajat fără să ştie, sub conducerea lui Dumnezeu, în a furniza pentru învăţătura noastră o imagine tipică a întregului plan de mântuire în toate lucrările lui, întocmai cum am văzut Jubileele arătând împlinirea finală a planului în binecuvântarea tuturor familiilor pământului. Numai dacă noi scoatem din acest ((B204)) depozit de adevăr, atât de îmbelşugat şi de special pregătit pentru Biserică, Spiritul lui Dumnezeu ne hrăneşte şi ne conduce treptat spre o înţelegere tot mai aproape de desăvârşire a planului Său, pe măsură ce cunoştinţa aceea devine necesară pentru noi. Şi din acest depozit mare Dumnezeu ne dă acum mult din lumina şi hrana specială de care avem nevoie în acest timp de „seceriş”, la încheierea veacului. Deoarece aceasta a fost grija şi prevederea îmbelşugată a lui Dumnezeu pentru Biserica creştină, mai mult decât pentru toţi ceilalţi oameni din veacurile trecute şi viitoare, cât de importantă trebuie să vadă El acea cunoştinţă pentru noi, şi cu câtă nerăbdare ar trebui să ne folosim de ea.

Deşi în acest capitol sau volum nu vom intra într-o examinare detaliată a aspectelor tipice ale procedurilor lui Dumnezeu cu Israelul, aşa cum sunt prezentate în Cortul Întâlnirii, în Templu, în ritualuri şi jertfe etc., invităm acum la atenţie sporită în privinţa unora dintre elementele însemnate şi proeminente ale corespondenţei între dispensaţiile Iudaică şi Creştină ca tip şi antitip; deoarece, tot ceea ce trăieşte şi înfăptuieşte în realitate Biserica creştină a fost prefigurat de Biserica iudaică. Şi multe din aceste aspecte ale corespondenţei sunt paralele nu numai în caracter, ci şi în timpul relativ al împlinirii lor. Chiar şi în istoria lor naţională, şi în istoria multor persoane individuale din acea naţiune, găsim corespondenţe marcate în Scripturi. Unele dintre acestea au fost remarcate demult de către gânditorii creştini, iar altele au fost în întregime trecute cu vederea. Aici se deschide înaintea noastră un frumos şi rodnic câmp de gândire şi studiu.

Pavel numeşte Biserica iudaică „Israel după trup”, iar Biserica creştină „Israelul lui Dumnezeu” (1 Cor. 10:18; Gal. 6:16). Putem de aceea să le numim pe bună dreptate Israel Trupesc şi Israel Spiritual. Planul mai înalt al casei spirituale este de asemenea arătat de apostol când descrie Israelul Trupesc ca o casă [familie] a servitorilor, iar Israelul Spiritual ((B205)) ca o casă a fiilor (Evr. 3:5, 6; Rom. 8:14). Casa trupească au fost servitorii onoraţi ai casei spirituale în diverse feluri, dar mai ales prin faptul că ei, fără să ştie, potrivit aranjamentului lui Dumnezeu, au furnizat ilustraţii pantomimice ale lucrurilor spirituale, care, dacă sunt studiate şi luate în seamă, binecuvântează şi iluminează mult casa fiilor.

În ambele cazuri au existat un Israel Nominal şi un Israel Adevărat, în estimarea lui Dumnezeu, deşi oamenilor le-au apărut ca unul singur; cel nominal şi cel adevărat neputându-se distinge clar până la sfârşitul sau la timpul secerişului veacurilor respective, când adevărul cuvenit şi adus atunci la lumină face despărţirea şi dezvăluie care sunt din Israelul adevărat şi care sunt din cel doar nominal. Despre casa trupească Pavel a spus: „Nu toţi cei care se coboară [cu numele] din Israel sunt Israel” (Rom. 9:6); iar Domnul nostru a recunoscut acelaşi fapt când a zis despre Natanael: „Iată cu adevărat un israelit în care nu este viclenie”, şi de asemenea când în timpul secerişului a despărţit pe cel adevărat de cel nominal şi pe primul l-a numit grâu de preţ, iar pe cel din urmă doar pleavă — cu toate că grâul în comparaţie cu pleava era numai o mână, iar pleava includea aproape pe toţi din acea naţiune. Se arată că membrii nominali şi membrii adevăraţi ai Israelului spiritual din Veacul Evanghelic sunt într-o proporţie similară şi sub o ilustraţie similară; iar separarea lor de asemenea este în timpul secerişului — la sfârşitul Veacului Evanghelic. Atunci numai grâul — un număr relativ mic, o „turmă mică” — va fi separat de masele Israelului spiritual nominal, în timp ce marea majoritate, fiind neghină şi nu grâu adevărat, vor fi respinşi ca nevrednici de favoarea principală la care au fost chemaţi şi nu vor fi socotiţi printre mărgăritarele Domnului. Rom. 9:27; 11:5; Luca 12:32; Mat. 3:12; 13:24-40.

Capul casei trupeşti a fost Iacov, supranumit Israel (prinţ); şi prin cei doisprezece fii ai săi el a întemeiat casa care-i ((B206)) poartă numele, Casa lui Iacov, Casa lui Israel. Tot aşa este şi cu casa spirituală: fondatorul ei, Cristos, a întemeiat-o prin cei doisprezece apostoli; şi această casă de asemenea poartă numele fondatorului ei — Biserica lui Cristos. În ceea ce priveşte timpul, Dumnezeu a chemat întâi Israelul trupesc; dar în ceea ce priveşte favoarea şi timpul realizării, Israelul spiritual vine întâi. Astfel, cel dintâi devine cel din urmă şi cel din urmă devine cel dintâi (Luca 13:30). Scripturile arată clar că aceste două case ale lui Israel sunt sămânţa trupească a lui Avraam şi sămânţa spirituală a lui Iehova — Tatăl Ceresc, reprezentat de Avraam.

Unii sunt orbiţi faţă de adevărurile importante, presupunând că expresia „cele două case ale lui Israel” se referă la cele două diviziuni ale Israelului trupesc, după despărţirea din zilele fiului lui Solomon, Roboam. Acestora trebuie numai să li se amintească faptul că după robia din Babilon, la revenirea lor în Palestina, tuturor israeliţilor, din toate seminţiile, atunci prizonieri peste tot în imperiul universal al Medo-Persiei, inclusiv în Siria sau Babilonia, li s-a dat libertatea să se întoarcă în ţara lor dacă voiau (Ezra 1:1-4). Mulţi dintre israeliţii credincioşi, din toate seminţiile, care respectau făgăduinţele lui Dumnezeu legate de ţara sfântă şi de cetatea sfântă, s-au întors în diferitele cetăţi ale Palestinei. Seminţia lui Iuda, seminţia principală, în care a fost plasată funcţia împărătească şi în teritoriul căreia era aşezat Ierusalimul, cetatea principală, în mod firesc a avut rolul principal în rezidirea lui; dar după acea întoarcere din Babilon, Israelul n-a mai fost o naţiune împărţită, ci ei au locuit împreună ca la început, ca un singur popor, şi au fost cunoscuţi sub numele lor iniţial, Israel. Vezi Neemia 11:1, 20; Ezra 2:70.

Acest lucru este subliniat mai departe în Noul Testament. Domnul şi apostolii vorbesc despre Israelul trupesc ca fiind unul. Pavel zice că Israel a căutat, dar numai o „rămăşiţă” a fost găsită vrednică (Rom. 10:1-3; 9:27; 11:5-12, 20-25; Fapt. 26:7).

((B207))

Domnul nostru a spus că El a fost „trimis . . . la [toate] oile pierdute ale casei [una singură] lui Israel”; totuşi când El n-a voit să permită ucenicilor Săi să meargă în afara Palestinei pentru a le căuta (Mat. 10:5, 6; 15:24), este evident că cei care trăiau în Palestina au reprezentat tot Israelul. Petru de asemenea vorbeşte despre Israelul trupesc ca despre o singură casă; şi adresându-se poporului din Ierusalim a spus: „Să ştie bine, deci, toată casa lui Israel” etc. Iacov vorbeşte de asemenea despre cele douăsprezece seminţii ca despre un singur popor (Fapt. 2:36; Iac. 1:1). Mulţi din toate seminţiile au locuit în Palestina şi mulţi din toate seminţiile au locuit printre popoarele înconjurătoare. Astfel Pavel a întâlnit israeliţi şi le-a propovăduit aproape în fiecare cetate vizitată în Asia Mică şi în Italia, dar ei erau întotdeauna recunoscuţi ca un singur popor, numai Israelul spiritual fiind celălalt Israel.

Dumnezeu a făcut legăminte sau făgăduinţe speciale ambelor case ale lui Israel. Făgăduinţele pentru casa trupească au fost toate pământeşti, pe când cele pentru casa spirituală sunt toate cereşti. Cu toate că făgăduinţele pentru casa trupească au fost (şi sunt încă) mari şi preţioase, făgăduinţele pentru casa spirituală sunt caracterizate ca fiind „făgăduinţe mai bune” şi „făgăduinţe nespus de mari şi scumpe” (Evr. 8:6; 2 Pet. 1:4). Casei trupeşti i s-a spus: „Dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi ţine legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu; Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un popor sfânt”. Şi deşi tot Israelul a răspuns şi a zis: „Vom face tot ce a zis Domnul” (Exod. 19:5-8), şi apoi nu şi-au ţinut legământul, totuşi cei credincioşi dintre ei, care în slăbiciunea lor s-au străduit serios să-l ţină, în decursul Veacului Milenar vor fi „prinţi în toată ţara”, membri ai fazei pământeşti a Împărăţiei lui Dumnezeu. Vezi Vol. I, cap. 14.

Casei spirituale, dimpotrivă, i se spune: „Voi. . .sunteţi zidiţi ca o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, ca să aduceţi ((B208)) jertfe duhovniceşti*, plăcute lui Dumnezeu prin Isus Hristos. . . . Voi însă sunteţi o semniţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi virtuţile Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, care altădată nu eraţi un popor, dar acum sunteţi Poporul lui Dumnezeu”. 1 Pet. 2:5, 9, 10.


*Cuvântul duhovniceşti înainte de cuvântul jertfe din acest text (vers. 5) este omis din cel mai vechi manuscris grecesc, cel Sinaitic. Corectitudinea acestei omisiuni este evidentă dacă ne gândim că nu lucrurile spirituale sunt jertfite, ci privilegiile, drepturile etc. pământeşti sau umane.


Israelul trupesc avea prin hotărârea lui Dumnezeu un Cort făcut de mâini, care a fost tipic, atât cortul însuşi, cât şi toate serviciile lui (Evr. 9:1, 2, 9, 10). Dar Israelul spiritual are „adevăratul [antitipicul] cort, care a fost ridicat de Domnul, nu de om” (Evr. 8:2). Pentru serviciile Cortului tipic a fost rânduită o preoţie tipică, al cărei cap era Aaron, acesta aducând jertfe tipice pentru păcatele poporului tipic şi împlinind o curăţire sau îndreptăţire tipică în fiecare an. Cortul antitipic are preoţimea lui, care aduce jertfe mai bune (Evr. 9:23) şi care anulează o dată şi pentru totdeauna păcatele lumii întregi. Domnul nostru Isus este preotul conducător al acestei preoţimi — Marele Preot al mărturisirii [sau rânduirii] noastre — Biserica, adică corpul Său, fiind preoţii subordonaţi. Această preoţime nu este biserica nominală în întregimea ei — ci este Biserica adevărată, credincioşii în Cristos Isus, care merg pe urmele Marelui nostru Preot în sacrificiu.

O altă trăsătură marcantă a acestei corespondenţe ca tip şi antitip semnalată în Scripturi, este că ambele case ale lui Israel (trupească şi spirituală) au fost duse în robia Babilonului. Se va vedea mai clar acest lucru într-unul din capitolele următoare, când vom ajunge să vedem „Babilonul cel mare, mama prostituatelor” (Apoc. 17:5, 6). Aici observăm ((B209)) numai corespondenţa. Israelul trupesc a fost dus rob în Babilonul literal, care era construit pe râul literal Eufrat, în timp ce în Veacul Evanghelic Babilonul mistic sau figurativ, care a dus în captivitate pe Israelul spiritual, este descris ca fiind aşezat pe Eufratul mistic. În tip, vasele de aur ale Templului au fost duse şi profanate de Babilonul literal; în antitip, adevărurile divine (de aur), preţioase, aparţinând de serviciul adevăratului Templu, Biserica (1 Cor. 3:16, 17; Apoc. 3:12), au fost mult îndepărtate de la locurile lor cuvenite, au fost denaturate şi greşit aplicate de către Babilonul mistic. Babilonul literal fiind construit pe râul Eufrat, care contribuia din punct de vedere material la bogăţia şi resursele lui, înfrângerea lui a fost realizată prin schimbarea cursului acelor ape. Tot aşa, Babilonul mistic este aşezat, este susţinut de multe ape (popoare, neamuri), şi căderea lui este prezisă, prin retragerea sprijinitorilor şi susţinătorilor lui, poporul. Apoc. 16:12.

PARALELELE TIMPULUI

măsurând

umbra şi realitatea — tipul şi antitipul

Ajungem acum la examinarea celui mai minunat aspect al acestei corespondenţe tipice, adică elementul timp, care în fiecare caz susţine şi confirmă datele indicate de Jubilee, de Cronologie şi de sfârşitul prezis al Timpurilor Neamurilor. Şi acesta este mai cu seamă scopul introducerii acestui subiect aici — pentru ca forţa acestui minunat paralelism să poată creşte şi întări credinţa copiilor lui Dumnezeu în elementul timp din planul Său, aşa cum evident era intenţionat. Evr. 9:9, 23; 10:1.

Dintre toate profeţiile şi dovezile timpului nici una nu este mai izbitoare şi mai convingătoare decât aceasta. Învăţătura pe care o dă este uimitoare datorită tocmai simplităţii ei, şi aduce convingere în inimile celor umili. Nu numai că Israelul trupesc şi ceremoniile lui au fost tipice, dar şi Veacul Iudeu ((B210)) a fost tipic pentru Veacul Evanghelic. Ele au exact aceeaşi lungime şi corespund unul altuia; astfel că, văzând şi apreciind Veacul Iudeu, lungimea lui şi particularităţile secerişului sau sfârşitului lui, putem cunoaşte lungimea exactă a Veacului Evanghelic, antitipul lui, şi putem înţelege ce şi când trebuie să aşteptăm în secerişul Veacului Evanghelic. Să trecem acum să arătăm aceasta; căci, deşi pe principii generale am putea lua lucrul acesta ca sigur, şi să spunem că deoarece diferitele trăsături ale sistemului iudaic corespund trăsăturilor Veacului Evanghelic, la fel şi timpul trebuie să corespundă, totuşi Dumnezeu nu ne-a lăsat să presupunem acest lucru, ci ne-a spus clar, chiar dacă indirect.

Pavel ne spune că Dumnezeu a lepădat din favoare casa trupească în timpul alegerii casei spirituale; şi când casa spirituală va fi fost aleasă, favoarea lui Dumnezeu se va întoarce iarăşi la casa trupească. El zice: „Fraţilor [fraţi din Biserică sau din Israelul spiritual], pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel [natural sau trupesc] a căzut într-o împietrire, care va ţine până va intra plinătatea neamurilor*. Şi în felul acesta tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: «Salvatorul [promis, Cristos — Domnul nostru, Capul şi rămăşiţa sau puţinii credincioşi din amândouă casele nominale ale lui Israel, care vor alcătui corpul Său, Biserica] va veni din Sion şi va îndepărta nelegiuirile de la Iacov.

*Nimeni să nu confunde această „plinătate a neamurilor [sau dintre neamuri]” cu „Timpurile Neamurilor”, menţionate mai înainte. „Timpurile Neamurilor”, aşa cum s-a arătat, este o perioadă de timp în care neamurilor li s-a permis să stăpânească lumea; în timp ce „plinătatea neamurilor” se referă la numărul deplin care să fie ales dintre neamuri pentru a completa Biserica Evangheliei — care, împreună cu „rămăşiţa” aleasă dintre israeliţi (care ar include pe apostoli), va constitui Biserica lui Cristos, Neamul Sfânt, Preoţimea Împărătească, Împărăţia lui Dumnezeu, căreia îi va fi încredinţată împărăţia şi stăpânirea pământului. ((B211)) Acesta va fi legământul Meu pentru ei, când le voi şterge păcatele». În ce priveşte Evanghelia [chemarea de sus din acest veac], ei sunt vrăjmaşi [lepădaţi], spre binele vostru [pentru ca voi să aveţi prioritate şi să moşteniţi partea spirituală, cea mai aleasă a făgăduinţelor]; dar în ce priveşte alegerea [prin care ei au fost aleşi ca să primească de la Dumnezeu favoruri pământeşti speciale, făgăduite părintelui lor Avraam şi seminţei sale naturale], sunt iubiţi din cauza părinţilor lor. Căci darurile de har şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără schimbare”. Ceea ce a făgăduit Dumnezeu se va împlini cu siguranţă. Cunoscând sfârşitul de la început, Iehova n-a făcut niciodată un legământ pe care să trebuiască sau să vrea să-l rupă.

În această profeţie apostolul ne dă o sugestie asupra lungimii Veacului Evanghelic, arătând că el a început odată cu lepădarea Israelului Trupesc şi că se va sfârşi cu restabilirea lor în favoare. Punând cuvintele lui Pavel şi ale lui Petru împreună (Rom. 11:27 şi Fapt. 3:19, 20), aflăm că timpul întoarcerii favorii la Israel va fi la începutul Timpurilor Restabilirii, la a doua venire a Domnului nostru. Pavel spune că întoarcerea favorii la poporul acela va fi când Dumnezeu le va îndepărta păcatele, ceea ce Petru spune că El va face în timpurile de înviorare sau de restabilire care vor veni când Domnul nostru va veni a doua oară, când cerurile nu-L vor mai reţine.

Am arătat deja că data celei de-a doua veniri a Domnului nostru şi aurora Timpurilor Restabilirii este 1874 d. Cr. De aceea ar trebui să ne aşteptăm să vedem ceva semne de întoarcere a favorii lui Dumnezeu la Israelul Trupesc la scurt timp după 1874 d. Cr., acesta fiind unul din primele aspecte ale lucrării de restabilire. Şi într-adevăr vedem că favoarea începe deja să se întoarcă la ei. Şi fiecare nouă dovadă a îndepărtării împietririi (orbirii, King James — n. e.) lui Israel şi a întoarcerii favorii divine la ei, măsurată în cuvintele apostolului, este o nouă dovadă că Veacul ((B212)) Evanghelic se încheie şi că „turma mică” este aproape completă. Dar avem şi o altă dovadă care ne arată data exactă când favoarea va începe să se întoarcă la Israel. Până aici am văzut numai că lungimea stării de lepădare a Israelului trupesc este lungimea timpului de favoare specială faţă de alţii, pentru chemarea altor popoare (neamuri) ca să fie împreună moştenitori cu Cristos, chemare care se termină la începutul Timpurilor Restabilirii, dar (alte profeţii arată că) nu chiar la începutul lor.

Dar să ne oprim un moment — să nu fie nici o neînţelegere asupra acestui punct: Când încetează chemarea la înaltul privilegiu de a deveni membri ai Bisericii, Mireasa şi moştenitorii împreună cu Cristos, în nici un caz nu înseamnă că toţi cei deja chemaţi vor fi în mod sigur socotiţi vrednici şi prin urmare vor fi aleşi, pentru că „mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi”, fiindcă numai puţini dintre cei chemaţi respectă condiţiile chemării. Nici nu înseamnă că după aceea celor nechemaţi la această „chemare de sus” nu li se vor oferi alte favoruri. Faptul este că atunci când „chemarea de sus” încetează, aceasta este fiindcă marele Proiectant al planului veacurilor aproape a completat acea parte a planului Său care este intenţionată să se împlinească în Veacul Evanghelic — şi anume, alegerea Bisericii Evanghelice, mireasa lui Cristos. Nu toţi oamenii au fost chemaţi la această mare onoare. Suntem informaţi în mod special că planul lui Dumnezeu a fost să aleagă pentru acest scop numai un număr limitat, „o turmă mică”, în comparaţie cu masa omenirii. După ce vor fi destui chemaţi şi când timpul chemării se va sfârşi şi nu va mai fi potrivit să se ofere această chemare şi altora, va fi încă posibil pentru cei deja chemaţi, care au acceptat chemarea, să-şi asigure chemarea şi alegerea, prin credincioşie faţă de legământul lor de consacrare deplină lui Dumnezeu, chiar până la moarte; şi va fi încă posibil ca aceştia să nu reuşească să facă astfel. Această chemare, care trebuie să se sfârşească atunci când ((B213)) vor fi destui invitaţi din care să se completeze „turma mică” favorizată, corpul lui Cristos, este departe de a fi limita iubirii, favorii şi chemării lui Dumnezeu. Sfârşitul ei este numai încetarea chemării cereşti sau a „chemării de sus”. Căci acolo unde se sfârşeşte această chemare, unde se închide această uşă a ocaziei şi a favorii, începe să se deschidă o altă uşă — uşa ocaziei de a intra pe calea sfinţeniei şi de a merge în sus pe ea — nu la natura divină, la care a fost chemată Biserica evanghelică, ci la viaţă veşnică şi la perfecţiune ca fiinţe umane. Vezi Vol. I, capitolele 10 şi 11.

Dar acum, în privinţa datei precise a întoarcerii favorii la Israel, care marchează sfârşitul precis al chemării cereşti, dată de la care Israelul va începe să vadă treptat şi să aibă tot mai multe dovezi cu privire la întoarcerea favorii divine, şi dată de la care chemarea lui Dumnezeu la onoruri cereşti va înceta şi numai cei care au fost deja chemaţi vor fi privilegiaţi să câştige acest premiu prin credincioşie până la sfârşitul vieţii:

Israelul trupesc, ca şi Israelul spiritual, a fost chemat de Dumnezeu să fie poporul Său deosebit, o comoară deosebită a Lui, mai presus de toate celelalte popoare (unul o comoară pământească şi tip al celuilalt care este o comoară cerească). Separaţi de lume, ei au fost primitorii favorii speciale din partea lui Dumnezeu timp de o mie opt sute patruzeci şi cinci (1845) de ani. Această perioadă a început odată cu începutul vieţii lor naţionale, la moartea lui Iacov, ultimul dintre patriarhi, când au fost pentru prima dată recunoscuţi ca naţiune şi numiţi „Cele Douăsprezece Seminţii ale lui Israel”, un nume naţional. Vezi Gen. 49:28; 46:3; Deut. 26:5. Aceşti 1845 de ani de viaţă şi de favoare naţională s-au sfârşit când L-au respins pe Mesia, în anul 33 d. Cr. — când, cu cinci zile înainte de răstignire, li S-a prezentat ca împăratul lor şi nefiind primit le-a declarat: „Iată, vi se lasă casa pustie” (Mat. 23:38). Acesta, adică sfârşitul favorii lor, a fost momentul căderii lor care a continuat timp de treizeci şi ((B214)) şapte (37) de ani şi care s-a sfârşit în 70 d. Cr. prin nimicirea totală a statului lor naţional, precum şi a cetăţii lor, a templului etc. Să se remarce însă că Dumnezeu a continuat favoarea Sa faţă de persoane individuale din acea naţiune şi după ce ei au fost lepădaţi ca naţiune; căci chemarea evanghelică a fost limitată la persoane individuale din acea naţiune timp de trei ani şi jumătate după Cincizecime, după moartea lui Cristos — neajungând la Corneliu, primul păgân favorizat astfel, până la timpul acela. Acesta a fost sfârşitul deplin al celor şaptezeci de săptămâni de favoare promise prin Daniel, după cum fusese scris: „El va încheia un legământ cu mulţi timp de o săptămână”. Această a şaptezecea săptămână de ani a început la botezul Domnului nostru; după cum fusese prezis, crucea Lui a marcat mijlocul săptămânii, iar favoarea a fost limitată la Israelul Trupesc până la sfârşitul ei.

În lunga lor perioadă (1845 ani) de favoare naţională, în decursul căreia celelalte popoare au fost ignorate, Israelul a avut binecuvântări amestecate cu pedepse. Dar chiar şi pedepsele pentru păcatele lor au fost dovezi şi părţi ale favorii lui Dumnezeu şi ale grijii Sale părinteşti faţă de ei. Când Îl uitau şi nu ascultau, El trimitea necaz peste ei şi adesea îngăduia să fie duşi în captivitate; totuşi când se căiau şi strigau către Domnul, El îi asculta totdeauna şi-i elibera. Întreaga istorie a acestui popor, aşa cum este consemnată în Exodul, Iosua, Judecători, Cronici şi Samuel, atestă faptul că Dumnezeu nu Şi-a ascuns faţa de ei pentru multă vreme şi că urechea Sa a fost totdeauna deschisă la strigătul lor de pocăinţă — până în ziua când casa le-a fost lăsată pustie. Chiar în ziua aceea, Dumnezeu îi ierta mai mult ca oricând, trimiţându-le pe Mesia cel de mult făgăduit, pe Eliberatorul, în persoana Domnului nostru, Fiul Său. Faptul că această naţiune n-a fost potrivită să fie în continuare comoara Sa deosebită, sau să reprezinte în vreo măsură Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, s-a manifestat în respingerea de către ei a Celui Sfânt, nevinovat, fără pată, şi în dorinţa de a avea un ucigaş în locul Lui.

((B215))

Astfel, din cauză că au fost nepotriviţi, ziua celei mai mari favori a lor a devenit ziua respingerii şi a căderii lor din favoare. Iar marea favoare de a deveni moştenitori împreună cu Mesia, pe care Israelul, cu excepţia „rămăşiţei” credincioase (Isa. 1:9; 10:22, 23; Rom. 9:28, 29; 11:5), a pierdut-o astfel din pricina orbirii şi împietririi inimii, a fost oferită credincioşilor dintre neamuri: nu popoarelor păgâne, ci credincioşilor îndreptăţiţi din orice popor — cu toate că favoarea a fost mai întâi, timp de trei ani şi jumătate, limitată exclusiv la credincioşii din naţiunea lui Israel. Orbiţi de prejudecăţi naţionale ca popor, marele premiu care le-a fost oferit la început, dar de care au fost nevrednici, a trecut la un neam sfânt, la un popor deosebit, compus dintr-o „rămăşită” vrednică a naţiunii lor şi din alţii chemaţi afară dintre popoarele păgâne, pe care altădată în mândria lor arogantă i-au dispreţuit socotindu-i „câini”. Iar favoarea promisă a lui Dumnezeu nu se va întoarce la ei ca popor, pentru a le înlătura orbirea şi a-i conduce ca primele roade ale naţiunilor în binecuvântări pământeşti, până când numărul deplin al „poporului deosebit” va fi fost chemat dintre neamuri — până când numărul deplin al neamurilor va fi intrat în această favoare mai înaltă.

Astfel, după cum declară Pavel (Rom. 11:7), Israelul trupesc n-a obţinut ceea ce căuta, adică favoarea principală. Presupunând că favoarea principală sunt binecuvântările pământeşti, şi în mândria inimii lor pretinzând acea favoare principală ca dreptul lor natural de întâi-născut, şi pe deasupra meritată prin faptele lor, ei s-au poticnit orbeşte şi au respins-o ca favoare prin Cristos. După cum prezisese David, masa lor — atât de bogat încărcată cu făgăduinţele şi binecuvântările ce li s-au oferit prin Cristos — a devenit o „cursă, un laţ, un prilej de cădere şi o dreaptă răsplătire” din pricina împietririi inimii lor (Rom. 11:9, 10; Ps. 69:22-28). Cristos, care a venit să-i răscumpere şi care i-ar fi înălţat la o poziţie de glorie mai presus de tot ce puteau ei să-şi dorească sau să-şi închipuie, a fost pentru mândria lor o „Piatră de poticnire şi o Stâncă de cădere”. Rom. 9:32, 33; Isa. 8:14.

((B216))

Totuşi orbirea lui Israel a fost numai o „orbire în parte” şi nu o pierdere totală a vederii; pentru că mărturia Legii, a profeţilor şi a apostolilor a fost deschisă pentru toţi, fie evrei fie neamuri; şi în decursul Veacului Evanghelic orice evreu care voia să dea la o parte în mod hotărât negura prejudecăţii şi a mândriei şi să accepte cu umilinţă şi cu recunoştinţă favoarea lui Dumnezeu împreună cu fratele său dintre neamuri, putea s-o facă. Însă puţini au fost capabili să facă acest lucru; şi nu li se va acorda nici o favoare şi nu se va face nici un efort special pentru a-i convinge de adevăr, ca naţiune, sau pentru a le răsturna prejudecăţile, până când numărul deplin al neamurilor va fi intrat; sau, cu alte cuvinte, până când Israelul spiritual va fi complet.

De la respingerea lui Mesia — de când li s-a lăsat casa pustie — Israelul n-a mai avut semne de favoare din partea lui Dumnezeu. Înşişi evreii trebuie să admită că lacrimile, gemetele şi rugăciunile lor au rămas fără răspuns, şi, după cum fusese prezis de profeţii lor, ei au fost „un proverb şi o batjocură” printre toate popoarele. Deşi înainte Dumnezeu le-a ascultat rugăciunile, le-a remarcat lacrimile, i-a adus înapoi în ţara lor şi i-a favorizat tot timpul, de atunci nu le-a mai dat atenţie şi nu le-a mai arătat nici o favoare. De când au strigat: „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri”, pedeapsa lor a fost o pedeapsă continuă; au fost împrăştiaţi şi persecutaţi printre toate popoarele, aşa cum fusese prezis. Acestea sunt faptele aşa cum pot fi citite de toţi în paginile istoriei. Să ne întoarcem acum la profeţi şi să vedem cât de amănunţit au fost prezise aceste fapte şi ce au de spus aceiaşi profeţi cu privire la viitorul lor.

Prin profetul Ieremia (capitolul 16), după ce-i spune lui Israel cum L-a părăsit, Domnul zice: „De aceea, vă voi muta din ţara aceasta într-o ţară pe care n-aţi cunoscut-o, nici voi, nici părinţii voştri; şi acolo, veţi sluji altor dumnezei [conducători], zi şi noapte, căci nu vă voi arăta îndurare” (versetele 9-13). Aceste zile au venit când au ((B217)) respins pe Mesia. Oricine poate să-şi dea seama cât de literal s-a împlinit această ameninţare şi chiar ei înşişi trebuie să admită. Această profeţie nu se poate referi la nici una din captivităţile lor anterioare printre popoarele învecinate — Siria, Babilon etc. De o atare concluzie suntem feriţi prin expresia, „într-o ţară pe care n-aţi cunoscut-o, nici voi, nici părinţii voştri”. Avraam a venit din Ur al caldeilor — Babilonia — iar Iacov din Siria (Deuter. 26:5). Nici o altă captivitate nu se potriveşte cu această expresie clară — o ţară pe care n-aţi cunoscut-o nici voi, nici părinţii voştri — decât risipirea lui Israel printre toate popoarele de la încheierea celor 1845 de ani de favoare a lor. Astfel că aceasta, împreună cu faptul că nu li se va arăta nici o îndurare, dovedeşte în mod categoric că această profeţie priveşte împrăştierea de astăzi a lui Israel printre toate popoarele.

Dar deşi El i-a lepădat din orice favoare pentru un timp, Dumnezeu nu-i va lăsa lepădaţi pentru totdeauna, ci spune — (Ier. 16:14, 15): „Iată, vin zile, zice Domnul, când nu se va mai zice: «Viu este Domnul, care a scos din ţara Egiptului pe fiii lui Israel!» ci se va zice: «Viu este Domnul, care a scos pe fiii lui Israel din ţara de la miazănoapte [Rusia, unde locuieşte aproape jumătate din neamul evreiesc] şi din toate ţările unde-i izgonise!» Căci îi voi aduce înapoi în ţara lor, pe care o dădusem părinţilor lor”.

Am putea da mai multe citate din profeţi şi din apostoli cu privire la întoarcerea finală a favorii lui Dumnezeu la Iacov sau la Israelul după trup, după alegerea dintre neamuri a numărului întreg pentru „trupul lui Hristos”, dar cel care studiază poate face acest lucru folosind o concordanţă sau o Biblie cu trimiteri. Printre cele mai clare referiri în Noul Testament că această favoare îi va fi redată lui Israel, este aceea a lui Iacov, în Fapte 15:14-16, şi a lui Pavel, în Romani 11:26. Dar mai întâi ei trebuie să bea până la capăt drojdia pedepsei lor; şi astfel este ((B218)) exprimat în această remarcabilă profeţie (vers. 18): „De aceea, mai întâi [înainte de venirea favorii] le voi răsplăti dublu nelegiuirea şi păcatul lor”. Cuvântul ebraic tradus aici prin „dublu” este mişne şi înseamnă o a doua porţie, o repetiţie. Înţeleasă astfel, declaraţia profetului este că de la timpul lepădării lor din orice favoare până la timpul întoarcerii lor în favoare va fi o repetare, o duplicare în timp

După cum se arată în diagrama alăturată, perioada favorii lor, de la începutul existenţei lor naţionale la moartea lui Iacov, până la sfârşitul acelei favori la moartea lui Cristos, în 33 d. Cr., a fost de o mie opt sute patruzeci şi cinci (1845) de ani; şi atunci a început „dublul” lor (mişne) — repetarea sau duplicarea aceleiaşi lungimi de timp, o mie opt sute patruzeci şi cinci (1845) de ani fără favoare. O mie opt sute patruzeci şi cinci de ani de la 33 d. Cr. indică anul 1878, ca fiind sfârşitul perioadei lor de dizgraţie. 33 d. Cr. + 1845 = 1878 d. Cr.

Toate aceste puncte profetice din trecut sunt clar marcate şi ar trebui să aşteptăm unele dovezi ale întoarcerii favorii lui Dumnezeu la Israelul Trupesc („Iacov”) în 1878 d. Cr. sau în jurul acestei date. Şi găsim aceasta, în faptul că evreului îi sunt permise acum privilegii în Palestina, care i-au fost refuzate în secolele trecute. Şi chiar în acel an — 1878 d. Cr., când „dublul” lor era întreg şi când era timpul ca favoarea lui Dumnezeu să se întoarcă la acest popor — a avut loc „Congresul de la Berlin al Naţiunilor”, la care lordul Beaconsfield (un evreu), pe atunci prim-ministru al Angliei, a fost figura centrală şi a avut rolul principal. Atunci Anglia şi-a asumat protectoratul general asupra provinciilor asiatice ale Turciei, printre care se afla şi Palestina, iar guvernul turc a adus amendamente la legile ei privitoare la străini, ceea ce a ameliorat mult situaţia evreilor care locuiau atunci în Palestina, precum şi a deschis parţial uşa ca şi alţii să se stabilească acolo, cu privilegiul de a deţine proprietăţi

((B219))

„AMÂNDOUĂ CASELE LUI ISRAEL”

PARALELELE TIMPULUI

FAVOARE CREŞTINĂ, AŞTEPTÂND ÎMPĂRĂŢIA

CU DURATA „DUBLULUI” IUDAIC — 1845 + 3,5 ani

PERIOADA EXISTENŢEI NAŢIONALE

A COPIILOR LUI IACOV, SUPRANUMIT ISRAEL,

DE LA MOARTEA PATRIARHULUI IACOV

FAVOARE IUDAICĂ, AŞTEPTÂND ÎMPĂRĂŢIA

1845 + 3,5 ani

1813 î. Cr.

29 d. Cr.

33 d. Cr.

36 d. Cr.

70 d. Cr.

33 d. Cr.

1874 d. Cr.

1878 d. Cr.

1881 d. Cr.

1915 d. Cr.

PERIOADA FAVORII CREŞTINE ŞI A CHEMĂRII DE SUS PENTRU CREDINCIOŞI, DE LA MOARTEA

LUI MESIA PÂNĂ LA RESPINGEREA ŞI CĂDEREA

BABILONULUI

A 70-a

săptămână

ÎMPĂRATUL A INTRAT

ÎMPĂRATUL A INTRAT

SECERIŞ CREŞTIN*

3,5 + 3,5 + 33 = 40 ani

SECERIŞ IUDAIC

3,5 + 3,5 + 33 = 40 ani

CĂDEREA

LUI ISRAEL

_______

ZILELE

RĂZBUNĂRII

_______

LUCA 21:22

_______

UN TIMP DE

STRÂMTORARE

ŞI

RĂSTURNAREA FINALĂ

CĂDEREA

BABILONULUI

_______

ZILELE

RĂZBUNĂRII

________

DANIEL 12:1

_______

„UN TIMP DE STRÂMTORARE CUM N-A MAI FOST DE CÂND SUNT POPOARELE” VALIGN=”TOP”>

* Vezi prefaţa autorului (1916).

((B220))

((B221))

imobiliare. Înainte de aceasta, evreul nu era decât „un câine”, bun să fie pălmuit, lovit cu piciorul şi tratat cu brutalitate de către stăpânitorul său mahomedan, şi era lipsit de cele mai elementare privilegii la existenţă, în ţara sacră pentru el, prin amintirile trecutului şi prin făgăduinţele privitoare la viitor.

Odată cu deschiderea uşii Palestinei în faţa lor, s-a ridicat o crudă persecuţie împotriva lor în România, în Germania şi în special în Rusia, unde mai continuă — crescând. Prin reglementări succesive ei au fost despuiaţi de drepturi şi privilegii de către aceste guverne, şi de asemenea huiduiţi de vecinii lor până când au fost obligaţi să plece în număr mare. Dar fără îndoială că şi această persecuţie este o favoare, deoarece ea va servi, şi a servit deja, spre a-i face să privească spre Ierusalim şi spre legăminte, şi a le aminti că sunt moştenitorii unor bogate făgăduinţe pământeşti.

Dar trebuie să ne amintim că anul 1878 d. Cr. a fost numai punctul de cotitură al întoarcerii favorii la Israelul Trupesc. Am învăţat deja, din studiul nostru despre „Timpurile Neamurilor”, că Ierusalimul şi poporul lui vor continua să fie călcaţi în picioare — stăpâniţi şi oprimaţi de neamuri — „până se vor împlini timpurile neamurilor”, şi, prin urmare, cu toate că era timpul să înceapă favoarea şi a început în 1878 d. Cr., evreul nu va fi reprimit în favoare deplină până după 1915. Astfel ridicarea lor din nou în favoare va fi treptată, cum a fost şi căderea lor din ea. Este de asemenea remarcabil că aceste două perioade, cea a căderii şi cea a ridicării, au exact aceeaşi lungime — căderea a fost treptată, cu avânt crescând, timp de treizeci şi şapte de ani, d. Cr., când existenţa lor naţională s-a sfârşit, ţara a fost pustiită şi Ierusalimul distrus complet. Istoria marchează astfel începutul şi sfârşitul căderii lor, în vreme ce profeţiile marchează ambele începuturi ale ridicării lor — 1878 şi 1915 — arătând o paralelă exactă de treizeci şi şapte de ani. ((B222)) Aceasta este încă o parte a mişne-ului („dublului”) lor menţionat de profet.

Cu toate că punctele de cotitură ale veacurilor Iudeu şi Evanghelic sunt astfel clar marcate la anul 33 d. Cr. şi respectiv la 1878 d. Cr., prin respingerea lui Israel şi prin întoarcerea favorii la ei, totuşi lucrarea fiecăruia din aceste veacuri se suprapune peste veacul care urmează. Astfel, punctul de cotitură al Veacului Iudeu fiind atins, peste veacul lor s-a suprapus apoi deschiderea Veacului Evanghelic, întocmai cum favoarea lor în revenire, care este unul din aspectele deschiderii Veacului Milenar, se suprapune peste încheierea sau secerişul Veacului Evanghelic. Timp de treizeci şi şapte de ani (de la anul 33 d. Cr., sfârşitul favorii lor naţionale, şi până la 70 d. Cr., răsturnarea lor completă) Israelul, cu excepţia rămăşiţei credincioase, a fost în proces de cădere, iar cei credincioşi dintre neamuri în proces de ridicare — Veacul Iudeu se termina şi Veacul Evanghelic începea; şi Veacul Evanghelic se sfârşeşte în decurs de treizeci şi şapte de ani (de la 1878 d. Cr. la 1915 d. Cr.), iar urgiile se pregătesc şi vin peste aşa-zisa creştinătate, cu excepţia rămăşiţei credincioase, în timp ce se pregăteşte lucrarea de restabilire pentru Israel şi pentru toţi oamenii. Aceasta înseamnă că datele 33 d. Cr. şi 1878 d. Cr. marchează momentul când a început lucrarea respectivelor veacuri noi, deşi lucrarea de seceriş a veacului precedent şi de ardere a părţii respinse a fost îngăduită să continue în ambele cazuri timp de treizeci şi şapte de ani în noul veac. Astfel, suprapunerea dispensaţiilor, precum şi semnul sfârşitului fiecăruia, sunt clar definite.

Fiecărei din aceste perioade de suprapunere îi aparţine o dublă lucrare: dărâmarea vechiului aranjament, sau dispensaţie, şi stabilirea celui nou. Şi după cum Veacul Iudeu şi poporul evreu au fost numai tipurile sau umbrele, trebuie să ne aşteptăm ca rezultatele de acum să fie mult mai extinse decât cele de atunci; şi chiar aşa le găsim. Această dublă lucrare este arătată în cuvintele profetului Isaia: „Căci în inima Mea era (1) ziua răzbunării şi (2) venise anul celor răscumpăraţi ai Mei”. Isa. 63:4.

((B223))

Aceasta nu este o corespondenţă şiret născocită, aranjată ca să se potrivească cu faptele; pentru că multe din aceste paralele şi alte adevăruri au fost văzute din profeţie şi au fost propovăduite aşa cum sunt prezentate aici cu câţiva ani înainte de 1878 d. Cr. — anul acela fiind anunţat ca timpul întoarcerii favorii la Israel înainte ca el să fi sosit şi înainte ca vreun eveniment să-l fi marcat astfel. Autorul acestui volum a publicat sub formă de broşură aceste concluzii deduse din Scripturi, în primăvara lui 1877 d. Cr.

Mărturia nu putea fi mai puternică de-atât şi totuşi să fie ţinută ascunsă până la timpul cuvenit prezent, când cunoştinţa să fie crescută şi cei înţelepţi [în învăţătura cu adevărat cerească] să înţeleagă. Anul exact al respingerii lui Israel — da, chiar şi ziua — noi le cunoaştem; faptul că ei trebuiau să aibă un mişne sau un dublu, profetul declară explicit; că această perioadă paralelă are o lungime de o mie opt sute patruzeci şi cinci de ani şi că s-a terminat în 1878 d. Cr., credem că am arătat în mod clar; şi că aceasta a fost marcată prin favoare este un fapt indiscutabil. Şi să nu se uite că profesorul Delitzsch şi-a publicat traducerea ebraică a Noului Testament de la sfârşitul „dublului” lor încoace, traducere care este deja în mâinile a mii de evrei şi trezeşte mult interes. Mai mult, să nu se uite că cea mai mare mişcare creştină printre evrei, din zilele apostolilor şi până astăzi, condusă de Rabinowici şi de alţii, face acum progres în Rusia. Şi începutul ei a fost cam cu tot atâta timp după 1878 d. Cr., când „dublul” lui Israel s-a sfârşit, cât a fost timpul trezirii printre neamuri după respingerea lui Israel în 33 d. Cr.

Amintiţi-vă acum cuvintele apostolului care arată clar că ei au fost lepădaţi din favoarea divină şi din Legămintele pământeti, care sunt Încă ale lor, până când va fi intrat plinătatea sau numărul deplin dintre neamuri — până la sfârşitul chemării Evangheliei — şi veţi vedea atunci că 1878 d. Cr. este o dată însemnată, de un adânc interes pentru Israelul Spiritual — nu mai puţin importantă decât pentru Israelul Trupesc.

((B224))

Totuşi, după cum nimeni în afară de Domnul nostru Isus n-a cunoscut importanţa sfârşitului Veacului Legii şi a începutului Veacului Evanghelic (chiar şi apostolii au cunoscut numai în parte şi au văzut neclar până după Cincizecime), tot aşa putem aştepta acum ca numai corpul lui Cristos, uns cu acelaşi spirit, să vadă clar sfârşitul Veacului Evanghelic şi marea lui însemnătate. Sărmanii evrei şi mulţi creştini declaraţi nici măcar nu ştiu încă despre marea schimbare dispensaţională care a avut loc la prima venire — terminarea Veacului Iudeu şi deschiderea Veacului Evanghelic. Şi la fel acum, puţini ştiu sau vor ajunge să ştie — înainte ca semnele exterioare să le dovedească vederii lor naturale că noi suntem acum la sfârşitul sau în „secerişul” Veacului Evanghelic, şi că 1878 d. Cr. a marcat un punct atât de important. Nici n-a fost intenţionat ca şi alţii în afară de numărul mic al credincioşilor să vadă şi să ştie, şi să nu fie în întuneric cu lumea — „Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi”, a spus Domnul nostru.

Dar probabil unii ar putea spune: cu toate că Ieremia a fost cu adevărat un profet al Domnului, a cărui mărturie cu privire la „mişne”-ul sau la duplicarea experienţelor lui Israel trebuie să fie respectată, noi ar trebui să considerăm dovada încă mai puternică dacă încă un profet ar menţiona acelaşi lucru. Acestora le răspundem că mărturia unui singur profet vrednic de încredere este o temelie bună şi suficientă pentru credinţă, şi că multe dintre dovezile însemnate de la întâia venire au fost prezise numai de către un singur profet; totuşi Dumnezeu, care este bogat în îndurare şi plin de milă, a avut în vedere slăbiciunea credinţei noastre şi a răspuns mai dinainte la rugăciunea inimii noastre, dând mai mult decât acea singură mărturie.

Să mergem acum la profeţia lui Zaharia (9:9-12). În viziune profetică el merge alături de Isus când El intră călare în Ierusalim — în 33 d. Cr. — cu cinci zile înainte de răstignirea Sa (Ioan 12:1-12), şi profetul strigă către popor: „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica ((B225)) Ierusalimului! Iată, Împăratul tău vine la tine; El este drept, aducând mântuire, smerit şi călare pe un măgar”. Observaţi vădita împlinire a acestor cuvinte — Matei 21:4-9, 43; Ioan 12:12-15; Luca 19:40-42. Fiecare punct s-a împlinit, până şi strigătele. Când poporul striga „Osana!” fariseii I-au cerut lui Isus să-i mustre, dar El a refuzat şi a răspuns: „Dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor striga!” Pentru ce? Pentru că fusese profeţit că se va striga şi fiecare punct al profeţiei trebuia să fie împlinit. Fie ca această grijă pentru detaliu în împlinirea profetică să ne dea încredere şi în alte declaraţii ale acestui profet şi ale altora.

După ce le arată pe scurt consecinţele rele care vor urma respingerii împăratului lor (Zah. 9:10), profetul, vorbind pentru Iehova, li se adresează astfel (vers. 12): „Întoarceţi-vă la cetăţuie [la Cristos], prizonieri ai nădejdii! O spun şi astăzi, că îţi voi întoarce de două ori mai mult”. Cuvântul folosit aici pentru expresia „de două ori mai mult” [sau dublu — n. e.] este acelaşi cuvânt folosit de Ieremia — „mişne” — o repetare sau încă o parte egală. Israelul fusese de mulţi ani sub jugul roman, dar erau „prizonieri ai nădejdii”, sperând în venirea unui împărat care să-i elibereze şi să-i înalţe la făgăduita stăpânire a pământului. Acum Împăratul lor, turnul lor tare, venise, dar atât de blând şi de umil, încât în mândria inimii lor nu L-au putut recunoaşte ca un astfel de eliberator. Şi chiar mai mult, ei erau prizonierii Păcatului, iar acest Eliberator intenţiona şi această eliberare mai mare. Domnul nostru fusese cu ei trei ani şi jumătate, împlinind în mijlocul lor Scripturile, iar acum venea cea din urmă probă şi cea decisivă — Îl vor primi pe El, pe Unsul Domnului, ca împăratul lor? Preştiinţa lui Dumnezeu, că ei Îl vor respinge pe Mesia, este arătată prin cuvintele profetului: „O spun şi astăzi, că îţi voi întoarce de două ori mai mult”.

Această profeţie nu numai că nu lasă nici o îndoială că există un dublu — un duplicat al pedepsei adăugat la ((B226)) experienţa lui Israel din cauză că L-a respins pe Mesia — dar ea marchează şi ziua exactă când acesta a început, şi face îndoit de puternice, de exacte şi de clare concluziile trase din profeţia lui Ieremia şi fixate prin cuvintele Domnului nostru: „Iată, vi se lasă casa pustie”.

Să ne amintim cuvintele Domnului nostru atunci şi în legătură cu aceasta — „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am dorit să strâng pe copiii tăi, cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată, vi se lasă casa pustie, căci vă spun că de acum încolo nu Mă veţi mai vedea până când veţi zice [din inimă]: Binecuvântat este Cel care vine în numele Domnului!” (Mat. 23:37-39). De asemenea citim că în ultima zi a încercării lor, „când S-a apropiat de cetate [călare pe un măgar] şi a văzut-o, Isus a plâns pentru ea, zicând: «Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile care sunt pentru pacea ta! Dar acum [de acum încolo] ele sunt ascunse de ochii tăi»” (Luca 19:41, 42). Mulţumim lui Dumnezeu, acum că „dublul” lor este complet, noi putem vedea că orbirea lor începe să se îndepărteze. Iar aceasta aduce bucurie sfinţilor şi pentru ei înşişi, fiindcă ei înţeleg că glorificarea corpului lui Cristos se apropie.

Însă iubitorul nostru Tată, care evident a dorit să ne liniştească şi să ne stabilească inimile în afara oricărei îndoieli, asupra micului punct care hotărăşte şi dovedeşte atât de mult, ne-a trimis vorbă cu privire la „dublul” lui Israel prin încă unul dintre servitorii Săi cei mai onoraţi — prin profetul Isaia.

Acest profet îşi ia punctul de observaţie chiar la sfârşit, la timpul când „dublul” (mişne-ul) a fost împlinit — 1878 d. Cr.; şi adresându-ni-se nouă, care trăim acum, ne dă mesajul lui Dumnezeu zicând: „«Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu», zice Dumnezeul vostru. «Vorbiţi inimii Ierusalimului şi strigaţi-i că timpul lui de suferinţă s-a sfârşit, că nelegiuirea

((B227))

lui este iertată; căci a primit din mâna Domnului de două ori* cât toate păcatele lui»”. Isa. 40:1, 2.


*Cuvântul ebraic tradus aici prin „de două ori” este kefel, care înseamnă dublu, ca şi când ai împături ceva în două.


Cel care studiază profeţia trebuie să observe că profeţii îşi modifică punctele de observaţie din care-şi rostesc cuvintele, uneori vorbind despre lucruri viitoare la viitor, iar alteori luând o poziţie viitoare şi vorbind din acel punct de observaţie luat; Isaia, de exemplu, vorbind despre naşterea Domnului nostru, se plasează lângă iesle unde era culcat pruncul Isus, când zice: „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui” etc. (Isa. 9:6). Cartea Psalmilor nu poate fi citită raţional dacă nu se recunoaşte acest principiu. Nu se poate da o mai bună ilustraţie a acestui principiu al punctelor de observaţie profetice diferite, decât cele trei profeţii privitoare la „dublul” lui Israel deja arătate. Ieremia a prezis că vor veni zile când Dumnezeu îi va împrăştia printre toate popoarele, şi că după ce vor fi primit „Dublul” îi va strânge iarăşi printr-o desfăşurare de putere în favoarea lor, mai mare decât atunci când au ieşit din robia egipteană. Zaharia vorbeşte ca şi cum ar trăi în timpul când Cristos S-a oferit Israelului ca împăratul lor şi ne spune că „dublul” lor şi-a început numărătoarea atunci, chiar în aceeaşi zi. Isaia se situează alături de noi în 1878 d. Cr. şi ne atrage atenţia asupra faptului că Dumnezeu avea deja plănuit un timp hotărât sau stabilit pentru a favoriza Israelul şi că acest timp hotărât era după un dublu sau după un echivalent al favorii lor anterioare; şi ne spune că acum noi trebuie să dăm lui Israel acest mesaj de mângâiere, că dublul lui este complet — că timpul lui stabilit s-a împlinit. Ar fi într-adevăr greu de hotărât care dintre aceste trei profeţii este cea mai puternică şi cea mai importantă. Fiecare este importantă, şi fiecare ar fi puternică singură; dar combinate ((B228)) ele formează o frânghie împletită în trei, de o tărie minunată pentru copilul smerit, studios şi încrezător al lui Dumnezeu.

Forţa acestor cuvinte profetice creşte dacă ne amintim că aceşti profeţi nu numai că au trăit şi au scris la intervale de sute de ani, ci şi că ei au scris lucruri cu totul contrare aşteptării evreilor. Desigur, necredincioşi şi zăbavnici cu inima în a crede tot ceea ce a vestit Dumnezeu prin profeţi sunt cei care nu pot să vadă în acestă mărturie clară şi armonioasă degetul şi procedeele lui Dumnezeu.

Dacă cineva ar obiecta că Congresul de la Berlin şi acţiunile lui n-au fost un început suficient de marcant al întoarcerii favorii lui Dumnezeu la Israel, răspundem că el a fost un semn al întoarcerii favorii mult mai marcant decât a fost acţiunea Domnului nostru când a intrat călare în Ierusalim un semn al dizgraţiei. Nici unul din aceste semne, la vremea când s-au întâmplat, n-a fost recunoscut ca o împlinire a profeţiei. Şi astăzi cei care ştiu despre împlinirea dublului sunt cu miile mai mulţi decât cei care înainte de Cincizecime ştiau că atunci a început dublul. Vedem astfel că pruncul despre care Simeon a zis că este rânduit spre prăbuşirea şi spre ridicarea multora din Israel (Luca 2:34) s-a dovedit a fi prăbuşirea sau piatra de poticnire pentru Israelul Trupesc ca naţiune; şi am văzut cum, în calitate de Cap şi Căpetenie a Israelului spiritual, El va fi Eliberatorul, ca să ridice din nou casa trupească şi ca să restabilească toate lucrurile după ce „timpul hotărât” al lor, „dublul” lor, este complet; iar acum vedem dublul complet şi favoarea faţă de Israel începând. Văzând aceste împliniri ale Cuvântului Tatălui nostru, inimile noastre pot cânta:

„Temelia credinţei voastre, sfinţilor,
Este pusă în Cuvântul Domnului”.

În timp ce observăm astfel căderea lui Israel din favoare, pierderea care a urmat acestei căderi şi cauza tuturor acestora, să nu uităm că şi în acestea el a prefigurat pe Israelul Spiritual nominal şi că aceiaşi profeţi au prezis poticnirea şi căderea ambelor case ale lui Israel — „El va fi ((B229)) . . . o piatră de poticnire, o stâncă de cădere pentru amândouă casele lui Israel”. Isa. 8:14.

Întocmai cum a fost o lepădare şi o cădere a Israelului Trupesc nominal, aşa cum am văzut, la fel trebuie să fie o lepădare şi o cădere, şi pentru motive similare, a Israelului spiritual nominal, Biserica evanghelică nominală. Lepădarea şi căderea unuia sunt tot atât de viu înfăţişate în Scripturi ca şi ale celuilalt. Şi, de asemenea, după cum o rămăşiţă din Israelul Trupesc a fost scăpată de orbire şi de cădere prin umilinţă şi credinţă, tot aşa o rămăşiţă asemănătoare din Israelul Spiritual nominal va fi scăpată de orbirea şi de căderea mulţimii nominale în „secerişul” sau încheierea acestui veac. Astfel ultimii membri ai Bisericii adevărate, corpul lui Cristos, trebuie să fie separaţi de biserica nominală — pentru a fi uniţi cu Capul, glorificaţi. Numai aceştia (rămăşiţa aleasă din Israelul Trupesc la căderea lui, şi numărul mic al credincioşilor din Veacul Evanghelic, inclusiv rămăşiţa în viaţă la încheierea lui) constituie adevăratul „Israel al lui Dumnezeu”. Aceştia sunt Aleşii — îndreptăţiţi prin credinţă în opera răscumpărătoare a lui Cristos, chemaţi la jertfire şi moştenire împreună cu Cristos, aleşi prin credinţă în adevăr şi sfinţire prin Spiritul adevărului, şi credincioşi chiar până la moarte. Odată cu terminarea alegerii acestei companii, în secerişul acestui veac, se poate aştepta o mare agitaţie printre grâu şi neghină; căci multe favoruri divine, acordate în mod special datorită micului număr de credincioşi, vor fi retrase de la mulţimea nominală când turma mică, pentru dezvoltarea căreia ele fuseseră acordate, va fi fost completată.

Ar trebui să ne aşteptăm ca ordinea de aici să fie, ca în secerişul iudaic tipic, o lucrare de separare, în împlinirea cuvintelor profetului: „Adunaţi-Mi pe credincioşii Mei care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!” (Ps. 50:5). Şi după cum anul 33 d. Cr. a marcat abandonarea ca sistem a casei evreieşti nominale, spre dizgraţie, spre dezmembrare şi ((B230)) răsturnare, la fel data care-i corespunde, 1878 d. Cr., a marcat începutul dizgraţiei, dezmembrării şi răsturnării Israelului Spiritual nominal, despre care vom avea mai multe de spus în capitolele următoare.

Demonstraţie matematică

Presupunând că dovada precedentă este convingătoare şi satisfăcătoare, trecem acum să demonstrăm cronologic: întâi, că Veacul Iudeu, de la moartea lui Iacov până când li s-a lăsat casa pustie, de când li se socoteşte începutul dublului sau părţii a doua, a avut o lungime de o mie opt sute patruzeci şi cinci (1845) de ani; şi apoi, că dublul s-a sfârşit în 1878 d. Cr. şi că atunci a fost timpul să înceapă favoarea — dovedind astfel încheierea favorurilor Veacului Evanghelic.

Al doilea punct nu cere de fapt nici o demonstraţie; căci, fiind un fapt că Domnul nostru a murit în anul 33 d. Cr., este un lucru uşor să adăugăm 1845 de ani la 33 d. Cr. şi să găsim anul 1878 d. Cr., care a fost anul cuvenit să înceapă favoarea pentru Israel, cu condiţia să putem dovedi prima noastră afirmaţie, că perioada în care Israel a aşteptat împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu sub favoarea Sa a fost de 1845 de ani.

Lungimea acestei perioade este pe deplin prezentată în capitolul despre cronologie, exceptând un singur punct, adică perioada de la moartea lui Iacov până la ieşirea din Egipt. Această perioadă a fost mai degrabă în mod special ascunsă sau acoperită până de curând; până când s-a observat că lungimea Veacului Iudeu nu era cunoscută; şi fără această lungime dublul ei nu s-ar fi putut măsura, chiar dacă profeţiile privind dublul ar fi fost remarcate şi înţelese. Cronologia merge fără piedici până la moartea lui Iacov, însă de la acea dată până la ieşirea din Egipt nu există nici un raport complet. Ici şi colo sunt date diferite ((B231)) fragmente, dar nici un fir continuu prin care să putem şti cu siguranţă. Pentru acest motiv, la acest punct în tabela cronologică am fost obligaţi să căutăm în Noul Testament. Acolo am primit ajutor de la apostolul inspirat, care ne-a dat veriga de legătură. Am aflat astfel că de la Legământ, la moartea lui Terah, tatăl lui Avraam, până la exodul lui Israel din Egipt au fost patru sute treizeci (430) de ani.

Aflăm în mod exact perioada ascunsă, cuprinsă între moartea lui Iacov şi ieşirea lui Israel din Egipt, calculând mai întâi perioada de la moartea lui Terah până la moartea lui Iacov, iar apoi scăzând acel număr de ani din 430 de ani, perioada de la moartea lui Terah până la ieşirea din Egipt. Astfel:

Avraam avea 75 de ani când a fost încheiat legământul cu el, la moartea lui Terah (Gen. 12:4), şi Isaac s-a născut la 25 de ani după aceea (Gen. 21:5). Prin urmare:

De la Legământ până la naşterea lui Isaac . . . . . . . . . . 25 ani

De la naşterea lui Isaac la cea a lui Iacov (Gen. 25:26) . . .60 ani

De la naşterea lui Iacov până la moartea sa (Gen. 47:28) . . 147 ani

Totalul anilor de la Legământul Avraamic
până la moartea lui Iacov . . . . . . . . . . . . . . . . . .232 ani

De la Legământ până în ziua când Israel
a părăsit Egiptul (Exod. 12:41), la Paşti . . . . . . . . . .430 ani

Din aceasta scădem perioada de la Legământ
la moartea lui Iacov . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 232 ani

Perioada de la moartea lui Iacov la Exod
a fost prin urmare de . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .198 ani.

Astfel orice dificultate în ceea ce priveşte durata existenţei naţionale a lui Israel este înlăturată. Perioada ascunsă, de la moartea lui Iacov până la Exod, a fost fără nici o îndoială ascunsă cu un scop, până când a sosit timpul să fie văzută. La aceasta adăugăm acum perioadele prezentate în Tabela Cronologică, după cum urmează:

((B232))

Perioada de la moartea lui Iacov la Exod . . . . . . . . . . 198 ani

Israel în pustie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .40 ani

Până la împărţirea Canaanului . . . . . . . . . . . . . . . . .6 ani

Perioada judecătorilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 450 ani

Perioada împăraţilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 513 ani

Perioada pustiirii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .70 ani

De la anul întâi al lui Cirus până la anul 1 d. Cr. . . . . .536 ani.

Totalul anilor de la moartea lui Iacov
până la anul naşterii Domnului . . . . . . . . . . . . . . .1813 ani

De la anul 1 d. Cr. până la răstignire, la Paşti
în primăvara anului 33 d. Cr. — ani compleţi,
timp eclesiastic iudaic*. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 32 ani.

Totalul perioadei aşteptării împărăţiei de către
Israel, sub favoarea şi recunoaşterea divină. . . . . . . . 1845 ani


*Anul eclesiastic evreiesc începea primăvara, iar Paştele avea loc în ziua a cincisprezecea a primei luni a fiecărui an nou (eclesiastic).


Pentru a găsi măsura dublului lor, când a sosit timpul favorii şi când a început favoarea faţă de ei, şi când, prin urmare, aceasta a început să se îndepărteze de la Israelul Spiritual nominal, numărăm o mie opt sute patruzeci şi cinci (1845) de ani din primăvara anului 33 d. Cr. şi obţinem data Paştelui, 1878 d. Cr. Ridicarea lor din nou, de la 1878 d. Cr. până la 1915 d. Cr. (la încheierea Timpurilor Neamurilor), sub favoarea Împăratului pe care ei L-au respins şi pe care Îl vor recunoaşte până la timpul acela, corespunde în privinţa lungimii cu cei treizeci şi şapte de ani de cădere a lor, din ziua când li s-a lăsat casa pustie, în anul 33 d. Cr., până la completa lor răsturnare ca popor, în anul 70 d. Cr.

Am examinat deja multe paralele izbitoare între Veacul Iudeu, umbră sau tip, şi Veacul Evanghelic, realitate sau antitip, şi aici tocmai am dovedit încă una: lungimea celor două veacuri corespunde exact — „mişne-ului” sau dublului de dizgraţie ((B233)) aspectele care încheie cele două veacuri sunt îndeosebi izbitoare — „secerişurile” lor, secerătorii lor, lucrarea lor şi timpul acordat, toate servesc pentru a ne da elementele clare ale lucrării finale ce trebuie îndeplinite în seceriş care este sfârşitul acestui veac. Observaţi cu atenţie corespondenţele acestor două secerişuri, aşa cum le vom recapitula pe scurt:

Privire generală asupra paralelelor Secerişului

Veacul Iudeu s-a terminat cu un „seceriş”, Domnul nostru şi apostolii făcând lucrarea de recoltare a rodului, a cărui sămânţă fusese semănată de Moise şi de profeţi. „Ridicaţi-vă ochii (a zis Isus) şi priviţi holdele, care sunt albe acum, gata pentru seceriş.” „Eu v-am trimis să seceraţi ce n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor” (Ioan 4:35-38). Sfârşitul Veacului Evanghelic este de asemenea numit seceriş — „Secerişul este sfârşitul veacului”. „La timpul secerişului, voi spune secerătorilor: «Culegeţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi . . . iar grâul strângeţi-l în grânarul meu».” Mat. 13:39, 30.

Ioan a prezis lucrarea şi efectul secerişului iudaic, zicând (Mat. 3:12): „Acela Îşi are lopata în mână, Îşi va curăţi cu desăvârşire aria şi Îşi va strânge grâul [pe adevăraţii israeliţi] în grânar [Biserica Creştină]; dar pleava [partea respinsă din naţiune] o va arde într-un foc care nu se stinge” — (o strâmtorare care i-a consumat ca naţiune). Aici a avut loc botezul cu Spiritul sfânt şi cu foc — Spiritul sfânt venind peste cei „cu adevărat israeliţi” la Cincizecime, iar focul necazului peste toţi ceilalţi, în timpul celor treizeci şi şapte de ani care au urmat respingerii lor (Mat. 3:11). În acea strâmtorare Israelul a fost distrus ca naţiune, dar nu ca indivizi. Revelatorul vorbeşte despre secerişul din acest veac, făcut cu secera ascuţită a adevărului, căci timpul secerişului a venit, şi arată o dublă lucrare, din care o parte se referă la via pământului, ca fiind deosebită de via adevărată sădită de Tatăl, Cristos Isus şi membrii Săi sau mlădiţele ((B234)) Sale (Ioan 15:1-6). Se spune că secerişul acestui veac este al grâului şi al neghinei (Mat. 13:24-30, 36-39) şi că secerişul Veacului Iudeu a fost numit al grâului şi al plevei. Şi după cum atunci a predominat mult pleava, asemănarea şi paralelismul atât de pronunţate în toate celelalte aspecte implică faptul că în acest seceriş neghina va fi cu mult mai abundentă decât grâul.

Secerişul iudaic, în total o perioadă de patruzeci de ani, a început cu misiunea Domnului nostru şi s-a sfârşit cu lepădarea şi răsturnarea Israelului nominal, şi cu distrugerea cetăţii lor, îndeplinită de către romani în 70 d. Cr. Iar secerişul acestui veac a început odată cu prezenţa Domnului nostru la începutul Marelui Jubileu al Pământului, în 1874, după cum se arată în capitolul VI, şi se sfârşeşte cu răsturnarea puterii neamurilor — în 1914 d. Cr., la fel o perioadă de patruzeci de ani — o altă paralelă minunată între cele două veacuri.

În vreme ce secerişul iudaic a început odată cu misiunea Domnului nostru, iar favoarea lui Dumnezeu s-a depărtat de sistemul lor nominal după trei ani şi jumătate şi a fost urmată de treizeci şi şapte de ani de strâmtorare asupra acelui sistem, totuşi favoarea specială a continuat pentru indivizii din acea naţiune, iar chemarea pentru înalta poziţie de comoştenire cu Cristos le-a fost dată în mod exclusiv timp de trei ani şi jumătate după respingerea Domnului nostru de către ei şi respingerea lor de către El — confirmând astfel promisiunea către Daniel (Dan. 9:27), că poporului său i se va arăta favoare până la sfârşitul complet al săptămânii a şaptezecea, la mijlocul căreia Mesia a fost suprimat. Această promisiune s-a împlinit faţă de tot grâul adevărat, în timp ce sistemul care conţinea acel grâu a fost condamnat şi lepădat la mijlocul săptămânii. Secerişul grâului Veacului Iudeu a durat câţiva ani, începând cu misiunea Domnului nostru, deşi întreaga favoare specială a încetat la trei ani şi jumătate după moartea lui Cristos. Strâmtorarea (focul) asupra acelei ((B235)) naţiuni a început să se aprindă devreme, dar n-a ajuns la furia lui grozavă până când aproape tot grâul din acea naţiune a fost adunat în grânar.

În secerişul acestui veac ce se încheie acum sunt marcate perioade asemănătoare, corespunzând trăsăturilor acelui seceriş. Toamna anului 1874 d. Cr., unde ciclurile Jubileului arată că sosise timpul ca Domnul nostru să fie prezent, corespunde timpului botezului Său şi ungerii Sale cu Spiritul sfânt, când a devenit Mesia, Prinţul (Dan. 9:25) şi când Şi-a început lucrarea de recoltare a secerişului iudaic. Primăvara anului 1878 d. Cr. (după trei ani şi jumătate) corespunde datei când Domnul nostru Şi-a luat funcţia de Împărat, a intrat călare pe măgar, a curăţat templul de schimbătorii de bani şi a plâns şi a lăsat pustiirii acea biserică nominală sau împărăţie; şi ea marchează data când sistemele bisericii nominale au fost „vărsate” din gură (Apoc. 3:16), şi timp de la care (anul 1878 d. Cr.) ei nu mai sunt purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu şi nici recunoscuţi de El în vreo măsură. Şi cei trei ani şi jumătate care au urmat primăverii lui 1878 d. Cr., care s-au terminat în octombrie 1881 d. Cr., corespund celor trei ani şi jumătate de favoare care a continuat pentru evrei ca indivizi în ultima jumătate a celei de-a şaptezecea săptămâni de favoare a lor. După cum în tip acea dată — trei ani şi jumătate după moartea lui Cristos — a marcat sfârşitul întregii favori speciale faţă de evrei şi începutul favorii faţă de neamuri, la fel recunoaştem anul 1881 d. Cr. ca marcând sfârşitul favorii speciale faţă de neamuri — sfârşitul „chemării” sau invitaţiei „de sus” la binecuvântările speciale pentru acest veac — de a deveni comoştenitori cu Cristos şi părtaşi ai naturii divine. Şi, după cum am văzut, aceasta marchează o mare mişcare spre creştinism în rândul poporului evreu, cunoscută ca „mişcarea de la Chişinău”. Iar acum strâmtorarea peste creştinătatea nominală este iminentă, însă furtuna este oprită până când grâul este adunat, până când mesagerii lui Dumnezeu pecetluiesc fruntea (intelectul) slujitorilor Săi cu adevărul. Apoc. 7:3.

((B236))

Caracteristicile acestui seceriş, care corespund cu ale secerişului iudaic, au fost de asemenea foarte însemnate în privinţa propovăduirii făcute. În primii trei ani şi jumătate ai secerişului iudaic, Domnul şi ucenicii au avut ca subiect special timpul şi faptul prezenţei lui Mesia. Vestirea lor a fost: „S-a împlinit vremea”, Eliberatorul a venit (Marcu 1:15; Mat. 10:7). La fel a fost şi în acest seceriş: până în 1878 d. Cr. mesajul nostru, în esenţă cum este prezentat aici, deşi mai puţin clar, au fost profeţiile timpului şi faptul prezenţei Domnului. De atunci lucrarea s-a lărgit, iar vederea altor adevăruri a devenit mai luminoasă şi mai clară; dar aceleaşi fapte şi aceleaşi scripturi, învăţând acelaşi timp şi aceeaşi prezenţă, rămân neîndoielnice şi incontestabile. După cum favoarea care a continuat pentru israeliţi ca indivizi, după ce casa lor nominală a fost tăiată de la favoare, n-a fost intenţionată să convertească şi să reformeze sistemul lor bisericesc nominal, nici n-a fost acordată în speranţa schimbării plevei lor în grâu, ci a fost intenţionată numai pentru a separa şi a strânge în grânar fiecare bob de grâu copt, tot aşa, în acest seceriş obiectivul favorii continue şi abundente (a luminii adevărului) din timpul prezent nu este destinat să convertească secte întregi sau să facă reforme naţionale, ci, dimpotrivă, să separe complet clasa grâului de clasa neghinei. Ele au crescut împreună una lângă alta timp de secole, şi o sectă pură, toată numai grâu, nu s-a cunoscut; însă acum în seceriş trebuie să vină despărţirea, şi cernerea va fi teribilă. Va însemna, în multe cazuri, smulgerea din rădăcini a prieteniilor pământeşti şi ruperea multor legături delicate; şi adevărul va face separarea. Prezicerea Domnului cu privire la „seceriş” la prima venire a Sa va fi adevărată iarăşi în secerişul prezent. (Vezi Mat. 10:35-38; Luca 12:51-53.) Şi după cum atunci adevărul a pus pe tată împotriva fiului, pe fiică împotriva mamei şi pe soacră împotriva nurorii, tot aşa, din nou, duşmanii omului vor fi cel mai adesea cei din propria casă. Acest lucru nu poate fi evitat. Cei care iubesc ((B237)) pacea mai mult decât adevărul vor fi încercaţi, iar cei care iubesc adevărul mai presus de toate vor fi acceptaţi şi aprobaţi ca „biruitori” — întocmai ca în „secerişul” iudaic.

În „secerişul” iudaic solii aleşi şi trimişi ca vestitori ai Împăratului şi ai Împărăţiei apropiate erau oameni umili, fără titluri, iar cei care s-au împotrivit mesajului erau preoţii cei mai de seamă, cărturarii, fariseii şi învăţătorii legii; şi după cum ne putem aştepta, acum găsim acelaşi lucru: cei mai orbi sunt conducătorii orbilor, care, întocmai ca evreii care au fost tipuri ale lor, „nu cunosc timpul cercetării lor”. Luca 19:44.

Prezenţa a fost acolo unul din principalele puncte de încercare, iar crucea a fost celălalt. Ioan Botezătorul le-a strigat: „În mijlocul vostru stă Unul pe care voi nu-L cunoaşteţi”. Totuşi numai israeliţii adevăraţi au fost în stare să-şi dea seama de faptul prezenţei lui Mesia; iar dintre aceştia mulţi s-au poticnit în cruce, căci deşi erau dispuşi să-L accepte pe Mesia ca Eliberator, mândria i-a făcut nedoritori să-L primească şi ca Răscumpărător. La fel aici, prezenţa lui Cristos, „secerişul” în progres şi respingerea masei nominale a celor pretinşi poticneşte pe mulţi; iar pe marele Eliberator, pentru a cărui venire şi împărăţie mulţi s-au rugat (ca şi evreii), nu sunt gata să-L recunoască. Din nou este adevărat că „în mijlocul vostru stă Unul pe care voi nu-L cunoaşteţi”. Şi din nou crucea lui Cristos devine o probă şi o piatră de poticnire sau o încercare cum nimeni nu s-ar fi putut aştepta; şi mulţi, mulţi cad din cauza ei, zicând: Noi Îl vom accepta pe Cristos ca Eliberatorul nostru, însă Îl respingem ca Răscumpărătorul nostru.

Fără îndoială, toţi care se vor gândi cu grijă la această chestiune vor trebui să admită că dovada faptului că Domnul nostru este acum prezent (ca fiinţă spirituală şi deci nevăzută) este mai mare şi mai clară decât dovada pe care au avut-o evreii cu privire la prezenţa Sa în trup la întâia venire. Şi nu numai dovezile profetice despre prezenţa Domnului sunt ((B238)) acum mai depline, mai complete şi mai numeroase, dar şi semnele timpurilor peste tot în jurul nostru, arătând lucrarea secerişului în progres, sunt mult mai evidente şi mai convingătoare pentru cei ai căror ochi sunt unşi (Apoc. 3:18), decât au fost împrejurările la întâia venire, când Domnul nostru Isus cu o mână de urmaşi, prin multă împotrivire şi în multe condiţii nefavorabile, vesteau: „S-a Împlinit timpul . . . Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” — Mesia, Solul marelui Iehova, a venit să împlinească faţă de voi toate făgăduinţele făcute părinţilor. Nu este de mirare că numai cei smeriţi au putut accepta pe umilul Nazarinean ca pe marele Eliberator, sau pe oamenii umili şi fără titluri care erau cu El ca parte din cabinetul Său ales — ca unii care vor fi prinţi subordonaţi Lui. Numai aceştia puţini au putut vedea în Cel care a intrat călare pe măgar şi care a plâns asupra Ierusalimului, pe marele Împărat despre care Zaharia profeţise că Sionul Îl va primi ca Împărat cu strigăte de bucurie.

La întâia venire El S-a smerit luând forma şi natura omului (Evr. 2:9, 14), ca prin aceasta să împlinească răscumpărarea noastră, dându-Se pe Sine Însuşi ca preţul nostru de răscumpărare. El este acum mult înălţat şi nu mai moare; şi la a doua venire a Sa, îmbrăcat cu toată puterea (Filip. 2:9), El va înălţa „corpul” Său, iar apoi va acorda lumii binecuvântările restabilirii pe care la întâia venire le-a cumpărat pentru ei cu propriul Său sânge preţios. Să nu uităm, El nu mai este de carne, ci fiinţă spirituală, şi în curând va schimba şi va glorifica în calitate de membri şi comoştenitori ai Săi pe toţi urmaşii Săi credincioşi.

Isus S-a prezentat casei iudaice în trei calităţi: ca Mire (Ioan 3:29), ca Secerător (Ioan 4:35, 38) şi ca Împărat (Mat. 21:5, 9, 4). Casei creştine i Se prezintă în aceleaşi trei calităţi (2 Cor. 11:2; Apoc. 14:14, 15; 17:14). La casa ((B239)) iudaică a venit ca Mire şi Secerător la începutul secerişului lor (începutul misiunii Sale); şi chiar înainte de răstignire li S-a prezentat ca Împărat, exercitând autoritate împărătească prin pronunţarea judecăţii împotriva lor, prin lăsarea pustie a casei lor şi prin actul tipic al curăţirii templului lor (Luca 19:41-46; Marcu 11:15-17). Exact aşa a fost şi în acest seceriş: prezenţa Domnului nostru ca Mire şi Secerător a fost recunoscută în primii trei ani şi jumătate, de la 1874 d. Cr. la 1878 d. Cr. De atunci a fost arătat în mod accentuat că în 1878 d. Cr. sosise timpul când judecata împărătească trebuia să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Aici se aplică Apocalipsa 14:14-20, şi Domnul nostru este adus în scenă ca Secerător încoronat. Anul 1878 d. Cr. fiind paralela asumării puterii şi autorităţii Sale în tip, marchează clar timpul asumării reale a puterii ca Împărat al împăraţilor de către Domnul nostru prezent, spiritual, nevăzut — timpul când Îşi ia marea putere ca să domnească, care în profeţie este în strânsă legătură cu învierea credincioşilor Săi şi cu începutul strâmtorării şi mâniei peste popoare (Apoc. 11:17, 18). Aici, ca şi în tip, judecata începe cu biserica nominală, prin condamnarea la nimicire a sistemelor nominale (nu a poporului), care pe dinafară reprezintă Biserica adevărată — „trupul”. Aici la fel are loc curăţirea adevăratului templu, adevăratei Biserici, trupul lui Cristos — clasa consacrată (1 Cor. 3:16; Apoc. 3:12). Această clasă consacrată sau clasă templu din biserica nominală este în legătură cu biserica nominală, ca întreg, întocmai cum templul literal era în legătură cu cetatea sfântă Ierusalim, ca întreg. După ce cetatea a fost lepădată, templul a fost curăţat; la fel şi acum, clasa templu trebuie să fie curăţată: orice gând egoist, carnal, şi tot ce este lumesc vor trebui să fie scoase afară pentru ca templul să fie curat, locuinţa Spiritului sfânt al lui Dumnezeu — templul viului Dumnezeu.

((B240))

Lucrarea specială de la 1878 d. Cr. încoace a fost vestirea poruncii Împăratului: „Ieşiţi din mijlocul ei [din Babilon], poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele ei” (Apoc. 18:4). „Plecaţi, plecaţi, ieşiţi de acolo! Nu vă atingeţi de nimic necurat! Ieşiţi din mijlocul ei! Curăţiţi-vă, cei [preoţimea regală] care purtaţi vasele Domnului.” Isa. 52:11.

Un alt punct important de asemănare care însoţeşte prima şi a doua venire este sentimentul predominant în legătură cu nevoia unui eliberator şi impresia larg răspândită printre neamuri că într-un fel sau altul eliberarea trebuie să vină curând — ideile unora chiar apropiindu-se de adevăr în această chestiune. Dar în fiecare caz, numai puţini sunt în stare să recunoască pe Eliberatorul şi să se înroleze sub steagul Lui în serviciul adevărului. În secerişul iudaic mulţi au ieşit să întâmpine pe Domnul când toţi oamenii „erau în aşteptarea” Lui (Luca 3:15), la vremea naşterii Sale, cu treizeci de ani înainte de ungerea Sa ca Mesia la începutul slujirii Sale; şi la fel a fost o aşteptare şi o mişcare corespunzătoare din partea multora (numiţi ulterior adventişti), condusă mai cu seamă de un frate baptist cu numele William Miller, în această ţară (Statele Unite — n. e.), şi de dl. Wolff şi de alţii în Europa şi Asia. Aceasta a culminat în anul 1844 d. Cr., doar cu treizeci de ani înainte de 1874 d. Cr., când Cristos Mirele şi Secerătorul a venit într-adevăr, după cum se arată prin învăţătura Jubileului. În aceasta găsim încă o paralelă izbitoare între aceste două veacuri în privinţa timpului, căci aceşti treizeci de ani corespund exact celor treizeci de ani de la naşterea pruncului Isus până la Mesia Unsul — botezat şi prezentat ca Mire şi Secerător la vârsta de treizeci de ani. Mat. 3:11; Ioan 3:29.

În ambele cazuri a fost o dezamăgire şi o lâncezire timp de treizeci de ani, timp în care toţi au adormit, şi în fiecare caz numai puţini s-au deşteptat la timpul potrivit pentru a-şi da seama de prezenţa lui Mesia. Marea masă a celor ((B241)) nominali din ambele case n-au cunoscut timpul cercetării, fiindcă erau îngreunaţi şi căldicei, neglijând porunca să ia seama şi să vegheze. Astfel s-a împlinit prezicerea profetului: „El va fi . . . o piatră de poticnire şi o stâncă de cădere, pentru amândouă casele lui Israel” (Isa. 8:14). Casa trupească s-a poticnit fiindcă ei au golit de conţinut legea lui Dumnezeu, dând atenţie tradiţiilor (Marcu 7:9, 13), şi astfel n-au avut o concepţie potrivită despre felul şi obiectivul primei veniri. Din acel motiv ei n-au fost pregătiţi să-L primească în felul în care a venit şi astfel s-au poticnit în El şi în lucrarea Lui de sacrificiu. Masa Israelului spiritual nominal se poticneşte acum în aceeaşi stâncă şi pentru acelaşi motiv. Ei sunt orbiţi de tradiţiile oamenilor şi de prejudecăţi sectare care împiedică o iluminare cuvenită prin Cuvântul lui Dumnezeu; prin urmare ei n-au o concepţie potrivită despre felul sau obiectivul venirii a doua a Domnului. Şi aici de asemenea, crucea lui Cristos, doctrina răscumpărării, devine o probă pentru toţi. Merită de asemenea să observăm cu grijă că nici una din cele două case nu s-ar poticni sau n-ar cădea peste o stâncă ce n-ar fi prezentă. Stânca este acum prezentă şi sistemele nominale se poticnesc, cad şi se sfărâmă în bucăţi, în timp ce acum, ca şi la prima venire, cei „cu adevărat israeliţi” recunosc individual şi acceptă Stânca, şi urcând pe acest adevăr sunt ridicaţi spiritual cu mult deasupra maselor care se poticnesc şi o resping.

Cei care au ochii înţelegerii luminaţi nu se poticnesc, ci urcând pe Stâncă, din perspectiva ei mai înaltă văd mult mai limpede atât trecutul cât şi viitorul planului divin — unele lucruri care nu se pot exprima, despre gloria viitoare a Bisericii şi despre ziua de sărbătoare a pământului. Cei care-şi pun încrederea în Domnul nu vor rămânea niciodată de ruşine.

Forţa deplină a acestui paralelism se obţine numai dacă se observă că ciclurile Jubileului şi Timpurile Neamurilor ((B242)) marchează perioadele care corespund atât de exact cu acestea în paralelele iudaice. Faptul că Veacul Iudeu şi Veacul Creştin sunt tip şi antitip nu este o închipuire — apostolii şi profeţii dau mărturie în privinţa corespondenţei lor. Şi noi nu ne bazăm numai pe paralele pentru a dovedi că lucrarea secerişului Dispensaţiei Creştine este acum în progres; acest seceriş, după cum am arătat deja, este marcat şi în alt mod — atât începutul cât şi sfârşitul lui. Ciclurile Jubileului dovedesc că era timpul ca Domnul nostru Isus să fie prezent şi să înceapă lucrarea de restabilire în toamna anului 1874 d. Cr., şi paralelismul la care ne-am referit mai sus arată că data aceasta (1874) corespunde exact ungerii lui Isus ca Mesia la începutul „secerişului” iudaic, la întâia venire. „Timpurile Neamurilor” dovedesc că toate guvernele actuale trebuie să fie răsturnate pe la sfârşitul anului 1915 d. Cr.; şi paralelismul de mai sus arată că această perioadă corespunde exact cu anul 70 d. Cr., an care a fost martor al căderii complete a organizării statale iudaice. Având în vedere toate acestea deci, o întrebare raţională ar fi: Oare aceste corespondenţe de timp sunt numai întâmplătoare, sau sunt prin aceeaşi orânduire divină care am văzut că a aranjat şi celelalte afaceri ale casei trupeşti, ca umbre ale realităţilor acestei dispensaţii?

Nu, ele nu sunt accidentale; fară îndoială că Acelaşi Atotînţelept care ne-a învăţat prin Cronologie că în 1872 d. Cr. s-au sfârşit şase mii de ani de la crearea lui Adam şi că atunci a început a şaptea mie de ani, Veacul Milenar, care ne-a învăţat prin ciclurile Jubileului că Domnul va fi prezent şi în toamna anului 1874 d. Cr. vor începe Timpurile Restabilirii, şi care ne-a arătat prin Timpurile Neamurilor că nu trebuie să aşteptăm ca aceste lucruri să se facă în grabă, ci prin mijloace aparent naturale într-o perioadă de patruzeci de ani, ne-a dat, în aceste Dispensaţii Paralele marcate prin „dublul” lui Israel, dovada care nu numai învaţă clar prezenţa ((B243)) Domnului, secerişul şi restabilirea (începând cu favoarea faţă de Israelul trupesc), ci în acelaşi timp oferă şi dovada corectitudinii celorlalte mărturii profetice şi a Cronologiei. Căci, să se observe clar că dacă Cronologia sau oricare din aceste perioade de timp ar fi schimbate cu un singur an, frumuseţea şi forţa acestui paralelism ar fi distruse. De pildă, dacă Cronologia ar fi schimbată cu un an în plus sau în minus — dacă am adăuga un an, să zicem la perioada Împăraţilor sau a Judecătorilor, sau dacă am scădea un an — ar strica paralelismul. Dacă am adăuga un an, ar face ca prima perioadă a lui Israel să aibă o lungime de 1846 ani, iar dublul sau cealaltă jumătate a ei ar fi astfel deplasată cu un an mai târziu, pe când, dimpotrivă, printr-o astfel de schimbare a Cronologiei, ciclurile Jubileului ar fi deplasate cu un an mai devreme, adică în 1873 d. Cr., ceea ce ar face ca cei 6000 de ani să se sfârşească în 1871 d. Cr., în timp ce Timpurile Neamurilor n-ar fi afectate câtuşi de puţin. Cu toţii putem vedea că armonia sau paralelismul ar fi astfel în întregime distrus. Sau, dacă s-ar scădea un an din calculul Cronologiei, confuzia ar fi tot atât de mare, schimbările celor câteva perioade fiind în direcţie opusă. Astfel aceste diferite profeţii ale timpului se întăresc una pe alta, în timp ce paralelismul celor două dispensaţii leagă strâns mărturia lor.

Cei care sunt familiari în oarecare măsură cu calculele făcute de obicei de către „adventişti” şi de către alţii cu privire la perioadele profetice etc., vor observa că această metodă de tratare a acestor subiecte se deosebeşte mult de a lor. De obicei ei încearcă să facă în aşa fel ca toate profeţiile să se termine la o anumită fie martorele întregului program care în realitate va ocupa o mie de ani — venirea Domnului, învierea şi judecata lumii. Iar aşteptarea lor cu privire la acele câteva momente este că ((B244)) ele se vor încheia prin arderea completă a lumii. Pentru a aprecia şi a accepta profeţiile care indică diferitele date pentru diferiţii paşi din marele plan al lui Dumnezeu, ei ar trebui să înţeleagă mai întâi „Planul Veacurilor” şi felul adevărat al celei de-a doua veniri a Domnului nostru. Dar marea majoritate sunt prea orbiţi de teoriile şi prejudecăţile lor ca să facă acest lucru. Încercările de a aplica profeţia la aşteptările lor greşite i-au făcut adesea s-o deformeze, s-o întindă sau s-o scurteze, după necesităţile cazului, în străduinţa de a face ca toate profeţiile să se termine la o dată anume. Aceşti prieteni ar trebui să se trezească în privinţa erorii lor în această direcţie, căci aşteptările lor au dat greş una după alta, în timp ce noi ştim şi ei ştiu că unele profeţii pe care le-au folosit nu pot fi întinse în viitor, ci sunt în trecut, iar acum le-au abandonat. Ele s-au împlinit, însă diferit de felul cum aşteptau, iar ei nu ştiu acest lucru.

Dimpotrivă, profeţiile prezentate aici, precum şi cele care sunt încă de examinat, sunt neforţate şi nedeformate sau scurtate. Le prezentăm pur şi simplu aşa cum le găsim în Cuvântul lui Dumnezeu; şi având aşteptări corecte de la marele „Plan al Veacurilor” al lui Dumnezeu, pentru cei care-l văd clar este uşor să observe cum diferitele lanţuri profetice se potrivesc cu el şi îl măsoară. Ele îl marchează, unele la un anumit punct important, iar altele la altul; iar celor care văd atât, acest paralelism al Dispensaţiilor Iudaică şi Creştină le arată şi le dovedeşte în afara oricărei îndoieli rezonabile corectitudinea tuturor celorlalte.

Expunerea perioadelor de timp din planul lui Dumnezeu, dată în profeţii, este foarte asemănătoare cu datele tehnice ale unui arhitect, iar paralelele Dispensaţiei Iudaice se aseamănă cu desenele sale. Să presupunem că am avea datele tehnice ale unui arhitect pentru o casă, fără nici un fel de desene, şi că ar trebui să ne aşezăm şi să facem un desen după datele lui, iar după aceea am primi de la arhitect desenul său pentru viitoarea clădire — dacă compararea ((B245)) acestuia cu desenul nostru, făcut după datele primite, ar arăta că toate unghiurile şi măsurătorile sunt exact la fel, ar trebui să fim încă o dată asiguraţi în privinţa înţelegerii noastre corecte a datelor tehnice. La fel este şi aici: desenul, tipul sau umbra Veacului Evanghelic dată nouă de Veacul Iudeu, şi corespondenţa profeţiilor şi a evenimentelor cu acele prefigurări, ne dau o asigurare cât se poate de puternică în privinţa corectitudinii concluziilor noastre, în timp ce umblăm încă „prin credinţă, nu prin vedere”.

Alte mărturii profetice care sunt încă de examinat vor fi găsite şi ele în acord perfect cu aceste paralele. Una dintre ele, Zilele din Daniel, arată o mare binecuvântare pentru consacraţii care vor fi în viaţă la 1875 d. Cr. şi după aceea — o binecuvântare fiind desigur împlinită prin marea dezvăluire a adevărurilor Cuvântului lui Dumnezeu de atunci încoace. Lăudat fie Cel care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată!

Să ne amintim că secerişul iudaic, de patruzeci de ani, s-a sfârşit în octombrie 69 d. Cr. şi a fost urmat de completa răsturnare a acelei naţiuni; şi că în mod asemănător cei patruzeci de ani ai secerişului Veacului Evanghelic se vor sfârşi în octombrie 1914 d. Cr., şi, la fel, răsturnarea aşa-zisei „creştinătăţi” trebuie aşteptată să-i urmeze imediat. „Într-un ceas” va veni judecata asupra ei. Apoc. 18:10, 17, 19.

Îndreptăm atenţia cititorului asupra următoarei Tabele de Corespondenţe care va răsplăti bine studiul atent:

((B246))

„Amândouă casele lui Israel”

CORESPONDENŢELE
DISPENSAŢIILOR MOZAICĂ ŞI CREŞTINĂ


ISRAELUL DUPĂ TRUP

De la moartea lui Iacov până la cruce, Perioada
de favoare a casei nominale a servitorilor, 1845 de ani,
urmată de Înălţarea puţinilor credincioşi şi,
prin respingere, necaz şi judecăţi peste ceilalţi.

O casă a servitorilor
1 Cor. 10:18; Rom. 9:7, 8; 4:16; Evr. 3:5
întemeiată pe cei 12 fii ai lui Iacov
1 Împ. 18:31
O împărăţie şi preoţime, un popor sfânt
Exod. 19:6
Aaron, marele preot trupesc
Evr. 9:7
Circumcizia cărnii
Rom. 2:28, 29
Legea păcatului şi a morţii
Rom. 8:2
Promisiuni pământeşti
Gen. 13:14-17; Fapt. 7:2-5
În captivitatea Babilonului literal
2 Cron. 36:20
Lungimea favorii 1845 ani, de la moartea lui Iacov
până la respingerea lui israel şi începutul
Israelului spiritual, 33 d. Cr.
——-
Sistemul nominal a fost lepădat, 33 d. Cr.
Mat. 23:38
37 ani În cădere, până la 70 d. Cr.
sfârşitul veacului, un seceriş de 40 ani
Luca 10:2, 16
Prezenţa lui Cristos în trup ca Secerător
Ioan 4:35-38
Prezenţa Domnului nostru şi caracterul de sacrificiu
al morţii Sale, piatra de poticnire


ISRAELUL DUPĂ SPIRIT

De la moartea lui Isus până la 1878 d. Cr., perioada
de favoare a casei nominale a fiilor, 1845 de ani,
urmată de înălţarea puţinilor credincioşi
şi, prin respingere, necaz şi judecăţi peste ceilalţi.

O casă a fiilor
Gal. 4:5, 6, 7, 30, 31; 6:15, 16; Ioan 1:12; Rom. 8:15
Întemeiată pe cei 12 apostoli
Apoc. 21:14
O preoţime împărătească, un neam sfânt
1 Pet. 2:5, 9
Isus, Marele Preot spiritual
Evr. 9:11
Circumcizia inimii
Rom. 2:28, 29
Legea spiritului de viaţă în Cristos Isus
Rom. 8:2
Promisiuni mai bune
Evr. 9:23; 11:40
În captivitatea Babilonului mistic
Apoc. 17:5; 18:4
Lungimea favorii 1845 ani, de la moartea lui Isus
până la începutul domniei lui Cristos
şi respingerea Babilonului, 1878 d. Cr.
____
Sistemul nominal a fost vărsat din gură, 1878 d. Cr.
Apoc. 3:16
37 ani în cădere până la 1915 d. Cr.
sfârşitul veacului, un seceriş de 40 ani*
Mat. 13:24-30, 36-43
Prezenţa spirituală a lui Cristos ca Secerător
Apoc. 14:14, 15
Prezenţa Domnului nostru îi caracterul de sacrificiu
al morţii Sale, piatra de poticnire


„El va fi o piatră de poticnire, o stâncă de cădere
pentru amândouă casele lui Israel [nominale]” Isa. 8:14

((B247))

EI N-AU CUNOSCUT TIMPUL CERCETĂRII LOR

Luca 19:44; Mat. 24:38, 39

DOMNUL NOSTRU PREZENTAT ÎN TREI CALITĂŢI —
CA MIRE, SECERĂTOR ŞI ÎMPĂRAT

Ioan 3:29; 4:35, 38; Mat. 21:5, 9, 4; 2 Cor. 11:2;
Apoc. 14:14, 15; 17:14


O mişcare adventistă pe timpul naşterii
lui Isus, 30 de ani înaintea venirii
şi ungerii Sale ca Mesia la botez
Mat. 2:1-16; Fapt. 10:37,38
Prezenţa reală a Domnului, ca Mire
şi Secerător — Octombrie 29 d. Cr.
Puterea şi titlul de împărat asumate cu trei ani
şi jumătate mai târziu– 33 d. Cr.


O mişcare adventistă în 1844, cu 30 de ani
înaintea timpului real al Prezenţei Sale
pentru a trezi şi încerca Biserica
Mat. 25:1
Prezenţa reală a Domnului, ca Mire
şi Secerător — Octombrie 1874 d. Cr.
Puterea şi titlul de împărat asumate cu 3
ani şi jumătate mai târziu — 1878 d. Cr.


PRIMA LUCRARE A ÎMPĂRATULUI, JUDECATA


Casa nominală iudaică respinsă; templul literal
curăţat — Mat. 20:18; 21:5-15; 23:37; 24:2
întreaga nimicire a statului iudeu îndeplinită
în 37 ani după ce au fost lepădaţi — sau
în 40 de ani de la începutul secerişului
— 70 d. Cr.


Casa nominală creştină respinsă; templul spiritual
curăţat — 1 Pet. 4:17; Apoc. 3:16; Mal. 3:2
întreaga nimicire a creştinătăţii nominale îndeplinită
în 37 ani după ce a fost lepădată– sau
în 40 de ani de la începutul secerişului
— 1915 d. Cr.*


*Vezi prefaţa autorului (1916)