A sosit timpul – Studiul IV

Timpurile neamurilor

Ce sunt timpurile neamurilor? — Începutul lor; lungimea lor; sfârşitul lor în 1914 d. Cr. — Evenimente care le însoţesc — Evenimente care le urmează — Timp literal şi timp simbolic — Un tip remarcabil — Indicii prezente — Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să răstoarne stăpânirea neamurilor — Prin urmare este organizată înainte ca aceasta să se sfârşească — Înainte de 1914 d. Cr. — De ce i se împotrivesc împărăţiile neamurilor — Cum şi de ce în final toţi o vor accepta cu bucurie — „Va veni dorinţa tuturor neamurilor”

[Deoarece subiectul examinat în acest capitol este foarte strâns legat de cel din Volumul I capitolul 13, cititorul va fi mult ajutat printr-o trecere în revistă a acelui capitol înainte de a-l începe pe acesta.]

„Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri până se vor împlini timpurile neamurilor.” Luca 21:24.

Expresia „Timpurile Neamurilor” a fost aplicată de Domnul nostru intervalului din istoria lumii cuprins între înlăturarea Împărăţiei tipice a lui Dumnezeu, Împărăţia lui Israel (Ezec. 21:25-27), şi introducerea şi stabilirea antitipului ei, adevărata Împărăţie a lui Dumnezeu, când Cristos vine „în ziua aceea ca să fie preamărit în sfinţii Săi şi admirat în toţi cei care au crezut”.

În acest interval stăpânirea pământului urma să fie exercitată de guvernele neamurilor; iar Israelul trupesc şi Israelul spiritual au fost şi trebuie să fie supuse acestor puteri până când timpul acestora expiră. Cu toate că Dumnezeu nici nu aprobă nici nu laudă aceste guverne, El le recunoaşte stăpânirea. Cu alte cuvinte, El a îngăduit cu scopuri înţelepte stăpânirea lor pentru un timp hotărât.

Stăpânirea pământului a fost dată la început lui Adam, să-l supună, să-l stăpânească şi să-l conducă în dreptate ((B74)) (Gen. 1:28). Adam n-a reuşit, iar stăpânirea pierdută prin păcat a fost luată de la el. Apoi le-a fost îngăduit îngerilor să aibă controlul. Dar în loc să ridice rasa decăzută, unii dintre ei „nu şi-au păstrat starea de la început”, ci au păcătuit. După potop, Dumnezeu i-a spus lui Avraam scopul Său de a aduce prin urmaşii lui ajutorul necesar pentru rasa păcătoasă pe cale spre moarte, ridicând dintre ei un mare eliberator, conducător şi învăţător, zicând: „Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine şi în sămânţa ta”.

Aceasta a fost cea mai timpurie aluzie la o stăpânire universală naţională asupra pământului. Iar această aluzie, venită din partea lui Dumnezeu, presupunea o calificare specială, o superioritate deosebită a acestui conducător mai presus de toţi ceilalţi, şi că va fi spre avantajul întregii omeniri să se supună unui asemenea conducător. Că această făgăduinţă făcută lui Avraam a umplut inimile şi minţile urmaşilor lui, Israelul, şi că rudele lor, moabiţii şi edomiţii, o cunoşteau bine, nu poate exista nici o îndoială. Că o asemenea speranţă naţională avea să devină cunoscută şi altor popoare este posibil; şi dacă era cunoscută, nu ne putem îndoi că mândria avea să conceapă în ei dorinţa de a fi naţiunea principală şi de a avea stăpânirea universală, socotindu-se a fi în toate modurile la fel de capabili şi de potriviţi să conducă şi să înveţe, şi astfel să binecuvânteze popoarele, ca şi oricare din urmaşii lui Avraam.

Speranţa lui Israel de a ajunge la stăpânire universală, nu prin alegerea neamurilor de a ajunge astfel, ci prin alegerea şi puterea lui Dumnezeu arătată în favoarea lor, pare să se fi extins şi la alte popoare. În orice caz, aflăm că aceşti împăraţi şi popoare păgâne au acceptat stăpânirile lor ca favoruri de la dumnezeii cărora li se închinau. Şi aceeaşi idee mai are încă priză atât la orice conducător şi prinţ mărunt, cât şi la regii şi împăraţii mai puternici. Nu contează cât sunt de slabi mintal sau fizic, şi nu contează cât sunt de vicioşi şi nepotriviţi să se conducă pe ei înşişi sau pe alţii, ei sunt stăpâniţi aproape până la gradul nebuniei de ideea că Dumnezeu i-a ales în mod special ((B75)) pe ei şi familiile lor ca să stăpânească peste tot pământul şi să-l „binecuvÂnteze”(?). Acestei teorii, acceptate de masele poporului, i se face publicitate pe medalii, monezi şi documente de stat prin cuvintele: „Regele _______ prin graţia lui Dumnezeu”.

Astfel, în timp ce Israelul aştepta şi spera în stăpânirea făgăduită a pământului, şi adesea ei presupuneau că aceasta era pe punctul de a se realiza, mai ales sub împăraţii David şi Solomon, dorinţa după imperiul universal a ajuns să fie generală printre celelalte popoare. Iar când Dumnezeu era pe punctul de a lua coroana de la Israel, până va veni adevărata sămânţă a făgăduinţei ca să preia stăpânirea, El a hotărât să lase împărăţiile neamurilor să preia controlul şi să încerce experimentul conducerii lumii, pentru ca astfel lumea să poată învăţa şi ea că eforturile de a se autoguverna sunt zadarnice în timp ce este în starea prezentă păcătoasă. După cum odinioară El dăduse îngerilor stăpânirea pierdută de Adam, pentru a demonstra incapacitatea lor de a conduce şi a binecuvânta lumea, tot aşa, acum El a predat acea stăpânire neamurilor, lăsându-le să încerce diferitele lor metode, fără ajutorul Său. Dumnezeu îngăduie aceste diferite experimente, ca fiind tot atâtea lecţii valoroase şi necesare, să ocupe intervalul de timp până când Unsul Domnului, care are dreptul, va veni, va lua stăpânirea şi va îndeplini toate scopurile Sale îndurătoare.

După cum Israelul după trup a fost un tip al Israelului spiritual, al Bisericii Evanghelice, care de asemenea este numită în sensul acesta mai înalt „o preoţie împărătească, un neam sfânt” (1 Pet. 2:9), şi care la timpul cuvenit va guverna şi binecuvânta toate popoarele, tot aşa, în anumite privinţe împărăţia lor a fost un tip al Împărăţiei lui Cristos. Prin urmare, când a sosit timpul ca Dumnezeu să predea stăpânirea pământului conducerii neamurilor, a fost potrivit ca El să ia mai întâi coroana tipică de la Israel şi împărăţia tipică să nu mai fie recunoscută. El a făcut aceasta, spunând că ei se dovediseră nepotriviţi pentru înălţare la stăpânirea ((B76)) universală, devenind corupţi, înfumuraţi şi idolatri, pe măsură ce au ajuns la distincţie naţională. Aceasta s-a întâmplat în zilele împăratului Zedechia; şi decretul divin a fost exprimat prin cuvintele profetului: „Aşa zice Iehova Domnul: «Să i se scoată diadema, şi să i se ia coroana! Aceasta nu va mai fi cum a fost; înalţă pe cel umilit şi umileşte pe cel înălţat. O voi răsturna, o voi răsturna, o voi răsturna, şi nu va mai sta, până ce nu va veni acela al căruia este dreptul şi acestuia o voi da»”. Ezec. 21:24-27 (Sf. Scriptură, 1874 — n.e.).

Această răsturnare a coroanei sau a stăpânirii a fost îndeplinită. Întâi a fost predată Babilonului, apoi Medo-Persiei, apoi Greciei şi în sfârşit Romei. După cum este consemnat în paginile istoriei, am găsit caracterul acestor imperii a fi în perfect acord cu descrierile profetice, aşa cum sunt înfăţişate în chipul cel mare din viziunea lui Nebucadneţar şi în viziunea lui Daniel cu cele patru fiare. Această stare de răsturnare a stăpânirii lui Israel urma să continue până când Cristos, moştenitorul de drept al tronului lui Israel şi al întregului pământ, Care l-a cumpărat cu sângele Său preţios, va veni şi va prelua controlul. După cum am văzut, al cincilea imperiu universal al pământului, Împărăţia lui Dumnezeu sub toată întinderea cerurilor, va fi a Lui. Dar spre deosebire de cele patru stăpâniri anterioare care au fost permise pentru un timp hotărât, şi prin urmare recunoscute, chiar dacă nu aprobator, aceasta va fi aprobată şi stabilită de Dumnezeu, ca reprezentanta Lui pe pământ. Ea va fi Împărăţia lui Dumnezeu, Împărăţia Unsului lui Iehova. Ea va fi stabilită treptat, în decursul unui timp de mare strâmtorare prin care se va încheia Veacul Evanghelic şi în care stăpânirile prezente vor fi total mistuite, sfârşindu-se în mijlocul unei mari confuzii.

În acest capitol prezentăm dovada Bibliei că sfârşitul complet al Timpurilor Neamurilor, adică sfârşitul complet al contractului lor de stăpânire va fi atins în anul 1914 d. Cr., ((B77)) şi că acea dată va vedea descompunerea conducerii oamenilor imperfecţi. Şi să se observe că dacă se va arăta că faptul acesta este ferm stabilit de Scripturi, el va dovedi:

În primul rând, că la acea dată Împărăţia lui Dumnezeu, pentru care Domnul nostru ne-a învăţat să ne rugăm, zicând, „Vie împărăţia Ta”, va începe să preia controlul, şi că apoi în scurt timp va fi „ridicată” sau ferm stabilită pe pământ, pe ruinele instituţiilor prezente.

În al doilea rând, va dovedi că Acela care are dreptul să ia stăpânirea va fi atunci prezent ca noul Conducător al pământului; şi nu numai atât, dar va dovedi şi că El va fi prezent o perioadă considerabilă înainte de data aceea, deoarece răsturnarea acestor guverne ale neamurilor este în mod direct cauzată de faptul că El le zdrobeşte în bucăţi ca pe vasele unui olar (Ps. 2:9; Apoc. 2:27) şi stabileşte în locul lor guvernul Său drept.

În al treilea rând, va dovedi că, cu câtva timp înainte de sfârşitul acestei răsturnări, ultimul membru al Bisericii lui Cristos recunoscute din punct de vedere divin, „preoţimea împărătească”, „trupul lui Cristos”, va fi glorificat împreună cu Capul; deoarece fiecare membru trebuie să domnească împreună cu Cristos, fiind moştenitor al Împărăţiei împreună cu El, şi ea nu poate fi deplin „ridicată” fără toţi membrii.

În al patrulea rând, va dovedi că de atunci înainte Ierusalimul nu va mai fi călcat în picioare de neamuri, ci se va ridica din ţărâna dizgraţiei divine la cinste; fiindcă „Timpurile Neamurilor” vor fi împlinite sau complete.

În al cincilea rând, va dovedi că până la acea dată, sau mai înainte, împietrirea lui Israel va începe să fie îndepărtată, deoarece „împietrirea” lor „în parte” urma să ţină numai „până va intra plinătatea neamurilor” (Rom. 11:25), sau, cu alte cuvinte, până când numărul deplin dintre neamuri, care vor fi membri ai corpului sau miresei lui Cristos, va fi în întregime ales.

((B78))

În al şaselea rând, va dovedi că marele „timp de necaz . . . cum n-a mai fost niciodată de la începutul lumii” îşi va atinge punctul culminant într-o domnie mondială a anarhiei; iar apoi oamenii vor învăţa să fie liniştiţi şi să ştie că Iehova este Dumnezeu şi că El va fi înălţat pe pământ ( Ps. 46:10). Starea de lucruri despre care se vorbeşte în limbaj simbolic, ca valurile mării mugind, pământul topindu-se, munţii prăbuşindu-se şi cerurile arzând, va trece atunci, iar „cerurile noi şi pământul nou” cu binecuvântările lor paşnice vor începe să fie recunoscute de omenirea răvăşită de necaz. Dar Unsul Domnului şi autoritatea Lui legitimă şi dreaptă vor fi mai întâi recunoscute de o clasă de copii ai lui Dumnezeu în timp ce vor trece prin marele necaz — clasa reprezentată pe planul veacurilor prin literele m şi t trup, şi în cele din urmă de către omenire în general.

În al şaptelea rând, va dovedi că Împărăţia lui Dumnezeu, organizată în putere, va fi înainte de acea dată pe pământ şi atunci va lovi şi sfărâma chipul neamurilor (Dan. 2:34) — şi va mistui cu desăvârşire puterea acestor regi. Puterea şi stăpânirea ei vor fi stabilite imediat ce aceasta prin diferitele ei influenţe şi mijloace va zdrobi şi spulbera „puterile care sunt” — civile şi eclesiastice — fierul şi lutul.

Începutul Timpurilor Neamurilor, la 606 î. Cr.

Cuvintele Domnului nostru, „până se vor împlini timpurile* neamurilor”, implică ideea că aceste timpuri trebuiau să aibă o limită stabilită precis; pentru că nu s-ar putea spune despre o perioadă nelimitată şi nedefinită că ea se va împlini. Astfel, deci, domnia neamurilor a avut un început, va dura un timp stabilit şi se va sfârşi la timpul hotărât.


*Cuvântul grecesc kairos, tradus aici prin „timpuri”, înseamnă un timp fixat. Acelaşi cuvânt este tradus „timpuri” şi în textele următoare: Marcu 1:15; 1 Tim. 6:15; Apoc. 12:14; Fapt. 3:19; 17:26. Cuvântul „soroace” sau „perioade” din Fapt. 1:7 este din acest cuvânt grecesc.


((B79))

Începutul acestor Timpuri ale Neamurilor este clar indicat de Scripturi. Deci, dacă ele ne dau şi lungimea perioadei stabilite, sau a contractului de stăpânire a neamurilor, atunci putem şti cu precizie chiar când se va termina ea. Biblia ne dă această perioadă stabilită, care trebuia să se împlinească, dar ea a fost dată în aşa fel încât n-a putut fi înţeleasă nici când a fost scrisă, nici înainte ca scurgerea timpului şi evenimentele istoriei să-şi fi revărsat lumina asupra ei; dar chiar şi atunci numai de către cei care vegheau şi care nu erau supraîncărcaţi cu grijile acestei lumi.

Dovada Bibliei este clară şi tare, că „Timpurile Neamurilor” sunt o perioadă de 2520 de ani, de la anul 606 î. Cr. până la 1914 d. Cr. inclusiv. Această arendare a stăpânirii universale dată guvernelor neamurilor, cum am văzut deja, a început cu Nebucadneţar — nu când a început domnia lui, ci când s-a sfârşit împărăţia tipică a Domnului şi când stăpânirea întregii lumi a fost lăsată în mâinile neamurilor. Data începerii Timpurilor Neamurilor este deci clar marcată, fiind timpul când coroana împărăţiei tipice a lui Dumnezeu a fost luată de la Zedechia, ultimul lor împărat.

Potrivit cuvintelor profetului (Ezec. 21:25-27), coroana a fost luată de la Zedechia, iar Ierusalimul a fost asediat de armata lui Nebucadneţar şi transformat în ruine, şi aşa a rămas timp de şaptezeci de ani — până la restaurare în anul întâi al lui Cirus (2 Cron. 36:21-23). Deşi Ierusalimul a fost atunci rezidit şi prizonierii s-au întors, Israelul n-a mai avut niciodată împărat de atunci şi până în ziua de astăzi. Cu toate că au fost restabiliţi în ţara lor şi la libertăţile lor personale de către Cirus, ei, ca naţiune, au fost supuşi succesiv perşilor, grecilor şi romanilor. La timpul primei veniri a Domnului nostru ei se aflau sub jugul Romei, Pilat şi Irod fiind reprezentanţii Cezarului.

Având aceste fapte înaintea noastră, găsim repede data începutului Timpurilor de stăpânire a Neamurilor, căci ((B80)) primul an al domniei lui Cirus este o dată foarte clar fixată — atât istoriile religioase cât şi cele laice fiind în clară unanimitate de acord cu Sistemul lui Ptolomeu, care-l plasează în anul 536 î. Cr. Şi dacă anul 536 î. Cr. a fost anul în care s-au sfârşit cei şaptezeci de ani de pustiire a Ierusalimului şi în care a început revenirea evreilor, rezultă că împărăţia lor a fost răsturnată doar cu şaptezeci de ani înainte de 536, adică 536 plus 70, sau în anul 606 î. Cr. Aceasta ne dă data începutului Timpurilor Neamurilor — 606 î. Cr.

Recunoscând că puterea a fost arendată de către Dumnezeu acestor guverne lumeşti sau ale neamurilor, ştim nu numai că ele vor eşua şi vor fi răsturnate şi urmate de Împărăţia lui Cristos când „timpurile” lor vor expira, ci şi că Dumnezeu nu va lua stăpânirea de la ele, ca s-o dea Unsului Său, înainte de expirarea contractului lor de arendă — „până se vor împlini timpurile neamurilor”. Prin urmare, tocmai aici suntem feriţi de ideea falsă în care papalitatea a indus lumea — că Împărăţia lui Dumnezeu a fost aşezată se pretinde, imperiul roman a fost convertit la creştinism (la papalitate) şi a ajuns în lume atât imperiu pământesc, cât şi spiritual. Vedem din această profeţie privitoare la Timpurile Neamurilor că această pretenţie ridicată de Biserica Romei, şi mai mult sau mai puţin susţinută de protestanţi, este falsă. Vedem că naţiunile pe care atât papalitatea cât şi protestantismul le numesc naţiuni creştine şi ale căror stăpâniri ei le numesc creştinătate (adică, „împărăţia lui Cristos”), nu sunt creştine. Ele sunt „împărăţiile acestei lumi”, şi până când „timpurile” lor nu se împlinesc, Împărăţia lui Cristos nu poate prelua controlul, chiar dacă ea se va organiza şi se va pregăti să-l preia în puţinii ani care vor încheia „Timpurile Neamurilor”, în timp ce aceste împărăţii se vor cutremura, se vor dezintegra şi vor cădea în anarhie.

În decursul Veacului Evanghelic Împărăţia lui Cristos a existat numai în stadiul ei incipient, în umilirea ei, fără ((B81)) puterea sau privilegiul de a domni — fără coroană, având numai sceptrul făgăduinţei: nerecunoscută de lume şi supusă „stăpânirilor care sunt” — împărăţiilor neamurilor. Iar moştenitorii împărăţiei cereşti trebuie să continue astfel până la timpul stabilit pentru ei să domnească împreună cu Cristos. În decursul timpului de strâmtorare, care încheie acest veac, ei vor fi înălţaţi la putere, însă „domnia” lor de dreptate asupra lumii nu poate avea loc înainte de 1915 d. Cr. — când vor fi expirat „Timpurile Neamurilor”. Prin urmare, este de datoria Bisericii să aştepte cu răbdare timpul stabilit pentru triumful şi domnia ei glorioasă; să stea separată de împărăţiile acestei lumi, ca înstrăinaţi, peregrini şi străini; şi, ca moştenitori ai Împărăţiei viitoare, să-şi lase toate speranţele şi ambiţiile să se centreze în ea. Creştinii ar trebui să recunoască adevăratul caracter al acestor împărăţii, şi, în timp ce stau separaţi de ele, să le dea respectul şi ascultarea cuvenite, pentru că Dumnezeu le-a îngăduit să conducă. După cum învaţă Pavel: „Orice suflet să fie supus autorităţilor care sunt mai presus de el; căci nu este autoritate decât de la Dumnezeu”. Rom. 13:1.

Până atunci nici Israelul trupesc nu poate intra în moştenirea sa de multă vreme făgăduită, cu toate că înainte se vor face paşi pregătitori; pentru că Dumnezeu nu va stabili pe deplin nici faza pământească, nici faza spirituală a Împărăţiei Sale, până când va expira acest contract de arendă pentru neamuri.

Coroana (stăpânirea) a fost îndepărtată de la poporul lui Dumnezeu (atât de la sămânţa spirituală cât şi de la cea trupească) până când se vor sfârşi Timpurile Neamurilor — la prezenţa glorioasă a lui Mesia, care va fi nu numai „Împăratul iudeilor”, ci şi „Împărat peste tot pământul” în ziua aceea. Unii s-ar putea gândi că această îndepărtare a coroanei de la Israel a fost o încălcare a făgăduinţei, „Sceptrul nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Şilo” (Gen. 49:10). Să observăm ((B82)) însă o deosebire între coroană şi sceptru; căci, deşi coroana a fost luată în zilele lui Zedechia, sceptrul, după cum vom vedea, nu s-a depărtat decât cu 639 de ani mai târziu — când Domnul nostru Isus, din seminţia lui Iuda şi din sămânţa lui David după trup, fiind aprobat de Dumnezeu, a devenit moştenitorul legitim şi unic al sceptrului de multă vreme făgăduit al pământului.

Făgăduinţa lui Dumnezeu către Avraam, reînnoită lui Isaac şi lui Iacov, a fost că dintre urmaşii lor va veni marele eliberator care nu numai că va binecuvânta şi înălţa familia lor în lume, ci „va binecuvânta toate familiile pământului”. O vreme se părea că Moise, marele dătător al Legii şi eliberator, era cel făgăduit; dar el a spus în mod profetic poporului: „Domnul Dumnezeul tău, îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un Proroc ca mine”, arătând astfel că el nu era decât un tip al Celui care avea să vină; şi Moise a murit. Apoi această făgăduinţă, „Sceptrul nu se va depărta din Iuda”, a limitat aşteptarea la acea seminţie. Şi toate celelalte seminţii s-au ţinut întrucâtva de Iuda, în măsura în care aveau credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu, aşteptând o binecuvântare în legătură cu Iuda, la timpul cuvenit.

Când s-a ridicat împăratul David din seminţia făgăduită, victoriile lui au dus la mari speranţe într-o împărăţie întinsă, a cărei influenţă va creşte, va cuprinde lumea şi va supune Legii toate popoarele. Iar când renumita înţelepciune şi măreţie a lui Solomon a atins apogeul, cu siguranţă se părea că aproape au pus mâna pe coroana stăpânirii universale. Făgăduinţa Domnului făcută lui David, că din rodul coapselor lui va ridica unul care va şedea de-a pururi pe tronul Său, a limitat făgăduinţa de la seminţia lui Iuda la o singură familie, iar acea familie era deja pe tronul lui Israel. Şi când a fost înălţat marele Templu al lui Solomon, şi sutele lui de cântăreţi şi de preoţi constituiau un spectacol impunător, când faima lui Solomon pentru înţelepciunea şi bogăţiile sale era răspândită în lumea largă, când împăraţii îi trimiteau ((B83)) daruri şi-i doreau favorurile şi când împărăteasa din Seba a venit cu daruri ca să-l vadă pe acest împărat, cel mai renumit şi cel mai minunat pe care-l cunoscuse lumea până atunci, nu este de mirare că pieptul iudeilor s-a umflat de speranţă şi de mândrie, deoarece momentul de mult aşteptat al înălţării seminţei lui Avraam şi al binecuvântării tuturor popoarelor prin ei părea chiar venit.

Amară le-a fost însă dezamăgirea când, după moartea lui Solomon, împărăţia a fost sfâşiată şi în cele din urmă complet răsturnată, iar poporul care se aşteptase să conducă şi să binecuvânteze toate popoarele, în calitatea sa de popor sfânt al lui Dumnezeu, a fost dus captiv în Babilon. „Pe malurile râurilor Babilonului, acolo am stat jos şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion.” Ps. 137.

Însă, deşi coroana a fost îndepărtată, adică, deşi puterea de a se guverna, chiar şi pe ei înşişi, le-a fost luată, dreptul de a conduce (sceptrul), dat la început prin făgăduinţa lui Dumnezeu, n-a fost îndepărtat. Cu toate că domnia universală a fost dată lui Nebucadneţar şi succesorilor săi, aşa cum este ilustrat prin chipul cel mare şi prin cele patru fiare mari, totuşi aceasta trebuia să dureze numai o perioadă limitată. Făgăduinţa făcută iniţial lui Israel trebuia să fie împlinită — coroana a fost îndepărtată, dar sceptrul a rămas până a venit Şilo. Acest lucru a fost indicat chiar în hotărârea împotriva lui Zedechia: Jos coroana — o voi răsturna, până ce va veni acela al căruia este dreptul şi acestuia o voi da.

În timp ce legământul făcut cu Avraam făgăduia guvernarea şi binecuvântarea lumii prin sămânţa lui, Legământul Legii, făcut cu Israel, copiii lui Avraam, limita şi restrângea acel Legământ Avraamic, astfel că numai cei care se supuneau deplin şi desăvârşit Legii puteau pretinde sau aveau vreun drept să spere la o parte în domnia şi binecuvântarea făgăduită în Legământul Avraamic. Observarea acestui fapt a dus la formarea sectei fariseilor care pretindeau că împlinesc fără greşeală fiecare amănunt ((B84)) al Legii, şi se „încredeau în ei înşişi că sunt drepţi şi dispreţuiau pe ceilalţi”, numindu-i „vameşi şi păcătoşi”, iar pe ei înşişi se numeau „copiii lui Avraam”, moştenitori ai stăpânirii făgăduite care trebuia să binecuvânteze lumea.

Învăţătura clară, puternică a Domnului nostru Isus era în parte îndreptată împotriva erorilor fariseilor, care presupuneau că îndeplinirea minuţioasă a unora dintre ceremoniile exterioare ale Legii era o deplină conformare cu litera şi spiritul acesteia. Domnul nostru învăţa ceea ce acum toţi creştinii ştiu, că Legea, când este văzută în plinătatea ei, este atât de maiestuos perfectă, iar omul atât de decăzut şi de imperfect, şi atât de asaltat de ispite din afară şi de slăbiciuni din interior, încât nici unul dintre ei nu putea ţine Legea perfect, nici nu puteau pretinde binecuvântarea avraamică. Criticile la adresa fariseismului aduse de către Domnul nostru nu trebuie deci înţelese ca obiecţii la străduinţa lor de a ţine fără greşeală Legea; şi El nici nu i-a învinuit pentru că n-au reuşit să ţină pe deplin Legea, lucru pe care nici un om imperfect nu-l poate face. Dar El i-a învinuit pentru făţărnicie, pentru că se înşelau pe ei înşişi şi înşelau pe alţii cu o pretinsă perfecţiune şi sfinţenie, ceea ce ei şi alţii puteau vedea că era numai o curăţire pe dinafară, pe când inimile lor erau tot necurate şi neconsacrate. Îi critica pentru că aveau doar o simplă formă de evlavie şi un serviciu doar cu buzele, pe când inimile lor erau departe de Dumnezeu. Aşadar, după cum declară Domnul nostru şi Pavel, nici unul din ei nu ţinea de fapt sau nu putea ţine perfect Legea (Ioan 7:19; Rom. 3:20), cu toate că ei ar fi putut să se apropie mai mult de o respectare desăvârşită a cerinţelor ei decât au făcut-o.

Domnul nostru nu numai a declarat în cuvinte că toată semnificaţia Legii este, „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată gândirea ta . . . şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, ci El a şi ilustrat aceasta prin predarea Sa deplină voinţei şi planului lui Dumnezeu, evitând orice plan şi orice ambiţie personală, ((B85)) precum şi orice umblare după interese personale — o înfăptuire cât se poate de zeloasă a voii lui Dumnezeu cu toată inima, mintea, sufletul şi puterea Sa, şi iubind pe aproapele Său ca pe Sine însuşi — şi toate acestea chiar până la moarte.

Împlinind astfel condiţiile Legii — prin ascultare de ea în mod perfect, cum nici unul din familia umană imperfectă nu putea s-o facă — Domnul nostru Isus a devenit moştenitorul tuturor binecuvântărilor făgăduite în Legământul Legii făcut cu Israel pe muntele Sinai; şi astfel El de asemenea S-a dovedit a fi sămÂnţa lui Avraam căreia I se aplica acum întreaga făgăduinţă avraamică. Domnul nostru Şi-a asigurat astfel sceptrul (dreptul sau autoritatea făgăduită a stăpânirii pământului), sceptru care de secole fusese făgăduit că cineva din seminţia lui Iuda şi din familia lui David îl va merita şi Lui îi va fi dat. Marele premiu, la care Israel nădăjduia, pentru care se străduia şi pe care-l dorea de secole, a fost în final câştigat de Leul (puternicul) din seminţia lui Iuda. Şilo, marele Făcător de pace, venise: Cel care nu numai că a făcut pace între Dumnezeu şi oameni prin sângele crucii Sale, când a răscumpărat omenirea din condamnarea morţii pe drept venită asupra ei, dar care, de asemenea, când Îşi va lua marea Sa putere şi va domni ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor, va răsturna tot ce este greşit, rău şi păcătos, şi va stabili pacea pe baza sigură a sfinţeniei. El este Prinţul Păcii.

Când sceptrul (dreptul) prin legământ a trecut la Domnul nostru Isus, acel Legământ al Legii s-a sfârşit; căci cum putea Dumnezeu să continue a oferi altora, pe orice condiţii, premiul care fusese deja câştigat de Şilo? Prin urmare, după cum declară apostolul: „Hristos este sfârşitul legii [legământului]”, „pironind-o pe cruce”. Col. 2:14.

Astfel „Prinţul Păcii” a asigurat pentru supuşii Săi atât iertarea păcatelor cât şi restabilirea, şi a stabilit o împărăţie veşnică pe baza dreptăţii, aşa cum pe nici o altă cale nu s-ar fi putut face. Astfel s-a împlinit prezicerea: „Sceptrul nu se ((B86)) va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire [legiuitorul] dintre picioarele [coapsele] lui, până [Celui puternic, fiinţei spirituale mult înălţate, Domnului slavei], din seminţia lui Iuda”, care deţine acum acest sceptru (sau drept la autoritate) ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor.

Chiar după cei şaptezeci de ani de robie în Babilon, când unii s-au întors şi au zidit din nou Templul şi zidurile cetăţii, lucrul acesta l-au făcut cei care aveau respect faţă de făgăduinţa lui Dumnezeu şi care aşteptau „mângâierea lui Israel”. Aceştia s-au adunat în jurul seminţiei lui Iuda, amintindu-şi de făgăduinţa lui Dumnezeu că Legiuitorul, Eliberatorul, marele Şilo sau făcător de pace, trebuia să vină din această seminţie. Dar vai, când a venit Cel paşnic, Cel care a făcut pace şi împăcare pentru fărădelege prin sângele crucii Sale, ei L-au dispreţuit şi L-au respins, aşteptând nu un Mare Preot, ci un mare general.

Şilo, primind la învierea Sa sceptrul şi „toată puterea”, datorită ascultării Sale până la moarte, va binecuvânta într-adevăr pe Israel mai întâi — însă nu Israelul trupesc, căci nu toţi sunt israeliţi adevăraţi câţi sunt numiţi astfel după trup (Rom. 9:6). Şilo, moştenitorul, caută şi găseşte copii ai lui Avraam după spirit — cei care împărtăşesc dispoziţia de credinţă şi ascultare a lui Avraam, atât dintre urmaşii lui naturali, cât şi dintre neamuri — ca să fie un popor pentru numele Lui (Fapt. 15:14). Şi „după aceea” [după ce se îndeplineşte adunarea Bisericii Sale alese — în secerişul sau sfârşitul Veacului Evanghelic, la încheierea Timpurilor Neamurilor] El Îşi va întoarce din nou favoarea şi va zidi din nou ruinele Israelului, şi în cele din urmă ale tuturor familiilor pământului, pe o bază mai bună decât ar fi putut concepe vreodată inima omului. Cel care deţine acum sceptrul — „al căruia este dreptul” să conducă — la expirarea Timpurilor Neamurilor va primi ((B87)) şi coroana; „Şi de El vor asculta popoarele” (Gen. 49:10). Sceptrul sau dreptul la „toată puterea în cer şi pe pământ” I-a fost dat la învierea Sa, dar El aşteaptă timpul stabilit de către Tatăl — limita Timpurilor Neamurilor — înainte de a-Şi lua marea Sa putere şi a-Şi începe glorioasa domnie. Vezi Apoc. 11:17, 18.

Să ţinem minte data deja găsită pentru începutul acestor Timpuri ale Neamurilor — adică anul 606 î. Cr. — în timp ce vom merge mai departe ca să examinăm mărturia care dovedeşte că durata lor este de 2520 ani, sfârşindu-se în 1914 d. Cr.

Să nu ne aşteptăm să găsim această informaţie declarată tocmai aşa. Dacă ar fi fost aşa declarată, ar fi fost cunoscută înainte de a fi timpul cuvenit. Ea a fost dată într-o astfel de formă încât să fie ascunsă până la „timpul sfârşitului”. Dan. 12:4, 10.

Cuvintele Domnului nostru, „Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri până se vor împlini timpurile neamurilor”, sugerează nu numai o perioadă limitată şi determinată a stăpânirii neamurilor, dar sugerează şi ideea că deşi atât Israelul spiritual cât şi cel trupesc au fost supuse acestor puteri ale neamurilor, totuşi aceste „timpuri” sunt oarecum legate de cetatea pământească, Ierusalimul, şi de casa trupească a lui Israel, şi sunt măsurate asupra lor. Se naşte întrebarea: Se poate ca Dumnezeu să fi prezis ceva în privinţa istoriei lui Israel, care să ne dea măsura exactă a acestor „timpuri” la care se referă Domnul nostru? Chiar aşa este.

Întorcându-ne la Leviticul, găsim consemnate binecuvântări şi blesteme cu caracter pământesc şi temporar. Dacă Israel asculta cu credincioşie de Dumnezeu, el era binecuvântat mai presus de celelalte neamuri; dacă nu, veneau peste ei anumite rele. Concluzia este formulată astfel: „Voi umbla în mijlocul vostru; Eu voi fi Dumnezeul vostru şi voi veţi fi poporul Meu . . . dar dacă nu Mă ascultaţi ((B88)) şi nu împliniţi toate aceste porunci . . . Îmi voi întoarce faţa împotriva voastră şi veţi fi bătuţi şi veţi fugi dinaintea vrăjmaşilor voştri; cei ce vă urăsc văvor subjuga”. „Dacă, cu toate acestea, nu Mă veţi asculta, [mai departe] pentru păcatele voastre.” Lev. 26:17, 18, 24, 28.

Această ameninţare cu pedeapsa „de şapte ori” [în engleză „seven times”, care se traduce prin „de şapte ori”, sau literal „şapte timpuri” — n. e.], este menţionată de trei ori. Diferitele pedepse specificate înainte de expresia „de şapte ori” se referă la cele câteva robii sub asirieni, moabiţi, madianiţi, filisteni etc., etc., în decursul cărora grija lui Dumnezeu a continuat faţă de ei. Felul Lui de a proceda cu ei a fost „învăţătură peste învăţătură, regulă peste regulă . . . puţin aici, puţin acolo”; totuşi El a continuat să-i păstreze, iar când ei se căiau şi strigau către El, îi auzea şi le răspundea şi-i elibera de vrăjmaşi (Jud. 3:9, 15). Dar aceste pedepse neavând efect, El a aplicat-o pe aceea cu care-i ameninţase de şapte ori: coroana a fost permanent îndepărtată, iar Israel, ca şi lumea întreagă, a fost supus puterilor animalice şapte timpuri. Astfel li s-a întâmplat potrivit avertizării lui Dumnezeu: „Dacă cu toate acestea [pedepsele de mai înainte] nu Mă veţi asculta, vă voi pedepsi de şapte ori mai mult”.

Ordinea de idei în care este adusă ameninţarea cu „de şapte ori” (mai mult, în continuare, suplimentar) arată că ele cuprind o pedeapsă finală şi decisivă asupra acestui popor, după ce pedepsele celelalte nu reuşiseră în repetate rânduri să-i reformeze permanent. Pedeapsa cu aceste „de şapte ori” va avea efectul intenţionat, de a-i umili cu totul în faţa Domnului şi astfel a-i pregăti să primească binecuvântările Sale. Aceste de şapte ori se referă, prin urmare, la lungimea timpului în care neamurile aveau să-i cârmuiască. Şi fără îndoială că Domnul nostru S-a referit la această perioadă „de şapte ori” când vorbea despre „timpurile neamurilor”.

Timpul când robiile şi pedepsele mai mici au dat locul acestei mari pedepse naţionale finale „de şapte ori” a fost, după cum am arătat deja, când ultimul lor împărat, Zedechia, ((B89)) a fost îndepărtat — de când a urmat o lungă perioadă de pedeapsă — aceste „de şapte ori” (sau „şapte timpuri” — n. e.) prezise sau două mii cinci sute douăzeci de ani.

În Biblie un „timp” este folosit cu sensul de un an, fie că anul este literal, fie că este simbolic; dar la vremea rostirii unei profeţii nu se putea şti dacă timpul la care se făcea referire era literal sau simbolic. Profeţii au căutat cu sârguinţă, dar în zadar, să afle ce timp sau ce fel de timp (literal sau simbolic) voia să arate Spiritul (1 Pet.1:11). Un an simbolic, aşa cum este folosit în profeţii, se calculează pe baza anului lunar — douăsprezece luni a câte treizeci de zile fiecare, sau trei sute şaizeci de zile — fiecare zi reprezentând un an. Prin urmare, „un timp” sau un an, dacă este simbolic, înseamnă trei sute şaizeci (360) de zile simbolice, iar „şapte timpuri” reprezintă două mii cinci sute douăzeci (7 x 360 = 2520) de zile simbolice sau de ani literali.

Întrebarea care se naşte aici este: Oare aceste „şapte timpuri” au fost literale sau simbolice? S-au referit ele la şapte ani sau la două mii cinci sute douăzeci de ani? Răspundem că acestea au fost timpuri simbolice, două mii cinci sute douăzeci de ani. Ele nu pot fi înţelese ca şapte ani literali, deoarece Israelul a avut multe robii de durată mai mare — de exemplu, ei au slujit împăratului Mesopotamiei opt ani (Jud. 3:8), împăratului Moabului optsprezece ani (Jud. 3:14), împăratului Iabin douăzeci de ani (Jud. 4:2, 3), filistenilor o perioadă de patruzeci de ani şi alta de optsprezece ani (Jud. 10:7, 8; 13:1), pe lângă cei şaptezeci de ani ai lor în Babilon. Toate aceste perioade fiind mult mai lungi decât „şapte timpuri” sau şapte ani literali, totuşi aceste „şapte timpuri” fiind menţionate ca pedeapsa din urmă, cea mai mare şi cea finală, faptul acesta dovedeşte că înseamnă timp simbolic, nu literal, deşi cuvântul ebraic tradus în Leviticul 26:18, 21, 24, 28 prin „şapte timpuri” („de şapte ori” Daniel 4:16, 23, 25, 32 („şapte timpuri” în limba română — n. e.), cu deosebirea că în Daniel este adăugat cuvântul iddan, pe ((B90)) când în Leviticul este lăsat să se înţeleagă. Şi este ciudat, de asemenea, că el se repetă de patru ori în fiecare caz. În cazul lui Nebucadneţar au fost ani literali, dar, după cum vom vedea, atât Nebucadneţar cât şi cele „şapte timpuri” ale lui au fost tipuri.

Cele „şapte timpuri” de degradare a lui Nebucadneţar (Dan. 4:16, 23-26) s-au dovedit a fi şapte ani literali, când s-au împlinit aşa într-adevăr; şi tot aşa, umilirea lui Israel şi a lumii sub „puterile care sunt” s-a dovedit a fi şapte timpuri simbolice — două mii cinci sute douăzeci de ani literali. Din această perioadă lipsesc acum numai douăzeci şi şase de ani până să fie împlinită, şi peste tot sunt la lucru mijloace care indică terminarea stăpânirii neamurilor şi introducerea dreptăţii veşnice şi a tuturor binecuvântărilor Noului Legământ pentru Israel şi pentru întreaga creaţie gemândă.

Sfârşitul celor şapte timpuri ale lui Israel

Această perioadă lungă („şapte timpuri” sau două mii cinci sute douăzeci de ani) de pedeapsă a lui Israel este perioada domniei Neamurilor — „Timpurile Neamurilor”. Deoarece, aşa cum am arătat deja, „Timpurile Neamurilor” au început în anul 606 î. Cr. şi trebuiau să dureze două mii cinci sute douăzeci de ani, ele se vor sfârşi în 1914 d. Cr. (2520-606=1914). Atunci se vor împlini binecuvântările descrise în ultima parte a aceluiaşi capitol (Lev. 26:44, 45). Dumnezeu Îşi va aduce aminte şi va împlini faţă de Israel legământul făcut cu părinţii lor. Rom. 11:25-27.

Pentru unii acest lucru poate fi arătat mai clar în modul următor:

Cele „şapte timpuri” de pedeapsă a lui Israel = Ele au început atunci când contractul de arendare a puterii a fost dat neamurilor, care a fost, după cum am arătat, în anul 606 î. Cr. Prin urmare, în anul 1 d. Cr. trecuseră din perioada lor, iar restul ar indica data
2520 ani.
606 ani
1914 d. Cr.

((B91))

Ca dovadă că în profeţiile simbolice Biblia utilizează o zi pentru un an cităm următoarele exemple împlinite în acest fel: (a) Iscoadele au rătăcit patruzeci de zile în căutarea Canaanului, simbolizând cei patruzeci de ani de rătăcire a lui Israel prin pustie (Num. 14:33, 34). (b) pentru Israel, El l-a pus pe profet s-o simbolizeze zicând: „Ţi-am rânduit câte o zi pentru fiecare an” (Ezec. 4:1-8). (c) În acea profeţie remarcabilă, şi deja împlinită, din Daniel 9:24-27, examinată în capitolul precedent, în care este arătat timpul până la ungerea Domnului nostru şi de asemenea cei şapte ani următori de favoare pentru Israel, în mijlocul cărora Mesia a fost „stârpit”, este folosit timpul simbolic: fiecare zi din aceste şaptezeci de săptămîni simbolice reprezenta un an, şi aşa s-au împlinit. (d) La fel, în Daniel 7:25 şi 12:7, perioada triumfului papalităţii este dată ca fiind trei timpuri şi jumătate, şi noi ştim (şi vom arăta în acest volum) că aceasta s-a împlinit în o mie două sute şaizeci de ani (360 x 3,5 ani = 1260). Aceeaşi perioadă este menţionată şi în cartea Apocalipsei: în capitolul 12:14 este numită trei timpuri şi jumătate (360 x 3,5 ani = 1260); în capitolul 13:5 este numită patruzeci şi două de luni (30 x 42 = 1260), iar în capitolul 12:6 este numită o mie două sute şaizeci de zile. Împlinirea acestor profeţii va fi examinată în mod deosebit mai târziu. Pentru moment este suficient să observăm că folosirea de către Spirit a cuvântului „timp” în alte locuri este în acord cu folosirea actuală a acestui termen — că în profeţia simbolică un „timp” este un an simbolic de trei sute şaizeci de ani; iar faptul că trei timpuri şi jumătate, aplicate ca măsură a triumfului bisericii apostate, s-au împlinit în o mie două sute şaizeci de ani, stabileşte principiul pe baza căruia sunt calculate cele şapte timpuri de stăpânire a Neamurilor (360 x 7 = 2520) şi dovedeşte sfârşitul lor în anul 1914 d. Cr., căci dacă trei timpuri şi jumătate fac o mie două sute şaizeci de zile (ani), şapte timpuri vor fi o perioadă de două ori mai lungă, adică două mii cinci sute douăzeci de ani.

((B92))

Dacă cele „şapte timpuri” ale lui Israel s-ar fi împlinit în timp literal (şapte ani), atunci ar fi urmat binecuvântările garantate prin legământul necondiţionat făcut de Dumnezeu cu părinţii lor. (Vezi Lev. 26:45 şi Rom. 11:28.) Dar nu acesta a fost cazul. Ei nu s-au bucurat încă de aceste binecuvântări făgăduite; iar legământul acela nu va fi împlinit, zice Pavel (Rom. 11:25, 26), până când Biserica Evanghelică aleasă, corpul lui Cristos, va fi desăvârşită, în calitate de eliberator al lor, prin care va fi pus în aplicare legământul. „Iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea” [adică cele şapte timpuri de pedeapsă], zice Domnul: voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Nici unul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său zicând: «Cunoaşte pe Domnul!» Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor” (Ier. 31:33, 34; Evr. 10:16, 17). „În zilele acelea [zilele de favoare care vor urma după cele şapte timpuri de pedeapsă] nu se va mai zice: «Părinţii au mâncat aguridă, şi copiilor li s-au strepezit dinţii», ci fiecare [care va muri] va muri pentru nelegiuirea lui; oricărui om care va mânca aguridă, i se vor strepezi dinţii!” Ier. 31:29, 30.

Restabilirea de la sfârşitul celor şaptezeci de ani în Babilon n-a fost o eliberare din robia Neamurilor, fiindcă ei au fost după aceea întotdeauna un popor tributar. Această restabilire a servit numai să ţină împreună un popor la care trebuia să Se prezinte Mesia. În timp ce domnia Neamurilor ţinea deja Israelul în supunere, şi având în vedere faptul acela, Domnul nostru a spus că ei vor continua să fie călcaţi în picioare până când vor expira sau se vor împlini Timpurile Neamurilor. Lumea este martoră a faptului că de la 606 î. Cr. pedeapsa lui Israel sub stăpânirea Neamurilor a fost continuă, că ea continuă ((B93)) încă şi că nu există nici un motiv de a aştepta reorganizarea lor naţională mai degrabă de anul 1914 d. Cr., limita celor „şapte timpuri” ale lor — 2520 de ani. Dar, deoarece această lungă perioadă a pedepsei lor naţionale se apropie de sfârşitul ei, putem vedea indicii clare că smochinul neroditor este pe cale să înmugurească, arătând că timpul de iarnă al răului se sfârşeşte şi se apropie vara Milenară, care îi va restabili deplin în moştenirea lor făgăduită şi în independenţa lor naţională. Faptul că acum există mari pregătiri şi speranţe în privinţa întoarcerii lui Israel în ţara lor este în sine o puternică dovadă suplimentară care confirmă această învăţătură scripturală. În ceea ce priveşte semnificaţia acestui eveniment, vezi Volumul I, paginile 286-298.

O altă linie a mărturiei

Daniel capitolul 4 prezintă o altă vedere asupra Timpurilor Neamurilor. Aici stăpânirea iniţială a omului asupra întregului pământ, îndepărtarea ei şi certitudinea restabilirii ei, care trebuie să înceapă la sfârşitul Timpurilor Neamurilor, este convingător ilustrată printr-un vis dat lui Nebucadneţar, prin interpretarea lui de către Daniel şi prin împlinirea lui cu Nebucadneţar.

În visul său, Nebucadneţar privea „şi iată, în mijlocul pământului era un copac foarte înalt. Copacul acesta a crescut şi era puternic, vârful lui se înălţa până la ceruri şi se vedea de la marginile întregului pământ. Frunzele lui erau frumoase şi avea roade multe; în el se găsea hrană pentru toţi; fiarele câmpului se adăposteau sub umbra lui, păsările cerului îşi făceau cuibul în ramurile lui şi orice făptură vie se hrănea din el. În viziunile care-mi treceau prin minte, în patul meu, mă uitam, şi iată, un paznic, un sfânt, s-a coborât din ceruri. El a strigat cu putere şi a vorbit aşa: «Tăiaţi copacul şi rupeţi-i ramurile; scuturaţi-i frunzele şi risipiţi-i roadele; fugăriţi animalele sălbatice ((B94)) de sub el şi păsările din ramurile lui! Totuşi lăsaţi în pământ trunchiul cu rădăcinile lui şi legaţi-l cu lanţuri de fier şi de bronz în iarba de pe câmp, ca să fie udat de roua cerului şi partea lui să fie cu animalele sălbatice, în iarba de pe pământ. Inima lui de om i se va schimba într-o inimă de fiară şi şapte timpuri vor trece peste el. Hotărârea aceasta a fost luată în sfatul sentinelelor, făcută la cererea sfinţilor, pentru ca cei vii să ştie că Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor, că o dă cui Îi place şi pune peste ea pe cel mai de jos dintre oameni!»”

Acest copac remarcabil, în gloria şi frumuseţea lui, reprezintă prima stăpânire a pământului, dată neamului omenesc prin reprezentantul şi capul acestuia, Adam, căruia Dumnezeu i-a spus: „Fiţi roditori, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ” (Gen. 1:28). Gloria iniţială a omului şi puterea cu care a fost învestit erau într-adevăr sublime, şi erau asupra întregului pământ, să binecuvânteze, să hrănească, să ocrotească şi să adăpostească orice făptură vie. Dar când a intrat păcatul, a venit porunca să fie tăiat copacul, şi gloria, frumuseţea şi puterea omenirii au fost luate, iar creaturile inferioare n-au mai găsit adăpost, ocrotire şi binecuvântare sub influenţa lui. Moartea a tăiat marele copac, i-a împrăştiat rodul şi frunzele şi a lăsat creaţia inferioară fără stăpânul şi binefăcătorul ei.

În ceea ce priveşte omul, orice putere de a recâştiga stăpânirea pierdută era dusă fără speranţă. Dar nu era aşa din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Iniţial stăpânirea izvora din planul Său şi era darul Său îndurător; şi cu toate că El poruncise să fie tăiat copacul, totuşi rădăcina — scopul şi planul de restabilire al lui Dumnezeu — a rămas, chiar dacă era legată cu lanţuri puternice ca să nu încolţească până la timpul hotărât divin. ((B95)) După cum în vis imaginea se schimbă de la trunchiul unui copac la un om degradat şi adus în tovărăşia şi asemănarea fiarelor, cu raţiunea detronată şi cu toată gloria sa îndepărtată, tot aşa îl vedem pe om, pe domnul decăzut şi degradat al pământului: gloria şi stăpânirea lui au apus. De când a fost rostită sentinţa, omenirea şi-a avut partea cu fiarele, iar inima omului a devenit animalică şi degradată. Cât de izbitor este acest tablou, dacă ne gândim la starea semicivilizată şi sălbatică prezentă şi trecută a marii majorităţi a omenirii, şi la faptul că însăşi mica minoritate care aspiră să învingă tendinţa descendentă reuşeşte numai într-o măsură limitată, şi cu mari lupte şi eforturi constante. Omenirea trebuie să rămână în degradarea ei, sub stăpânirea răului, până când va fi învăţat lecţia, că Cel Prea Înalt domneşte în împărăţia oamenilor şi El o dă cui voieşte. Şi în timp ce oamenii se află în această stare degradată, Dumnezeu permite unor caractere dintre cele mai josnice să stăpânească peste ei, pentru ca amara lor experienţă din prezent să se poată dovedi de folos trainic în viitor.

Conform interpretării lui Daniel, ni se spune că „toate aceste lucruri s-au împlinit asupra împăratului Nebucadneţar”, şi că în această stare alienată, degradată şi animalică, el a rătăcit printre fiare până au trecut peste el şapte timpuri (şapte ani literali în cazul lui). Interpretarea dată visului de către Daniel priveşte numai împlinirea lui asupra lui Nebucadneţar; dar faptul că toate, visul, interpretarea şi împlinirea lui, sunt consemnate aici cu atâta grijă, este o dovadă că relatarea lui are un scop. Şi remarcabila lui potrivire ca ilustraţie a scopului divin de a supune întreaga omenire stăpânirii răului pentru pedepsirea şi disciplinarea ei, pentru ca la timpul cuvenit Dumnezeu s-o poată restaura şi stabili în dreptate şi viaţă veşnică, ne îndreptăţeşte să-l acceptăm ca tip dat intenţionat.

((B96))

Visul în împlinirea lui asupra lui Nebucadneţar este în mod special vrednic de remarcat dacă ne amintim că el fusese făcut capul conducător reprezentativ al stăpânirii umane (Dan. 2:38), şi, ca domn al pământului, profetul i-a adresat aproape aceleaşi cuvinte pe care Dumnezeu i le-a adresat lui Adam la început: „Dumnezeul cerurilor ţi-a dat împărăţie, putere, tărie şi slavă. El ţi-a dat în mâini, pe oriunde locuiesc ei, pe fiii oamenilor, fiarele câmpului şi păsările cerurilor, şi te-a făcut stăpân peste toate acestea” (Dan. 2:37, 38; compară cu Gen. 1:28). Apoi, din cauza păcatului, Nebucadneţar a primit cele „şapte timpuri” de pedeapsă, după care a început să-i revină raţiunea şi restabilirea sa la domnie a fost împlinită. El a fost restabilit în împărăţia sa şi i s-a dat în plus slavă după ce a învăţat lecţia necesară la care el se referă prin cuvintele următoare:

„La sfârşitul acestor zile, eu, Nebucadneţar, am ridicat ochii spre ceruri şi mi-a venit iarăşi mintea la loc. Am binecuvântat pe Cel Prea Înalt, am lăudat şi am cinstit pe Cel care trăieşte veşnic, Acela a cărui stăpânire este o stăpânire veşnică şi a cărui împărăţie este din generaţie în generaţie. Toţi locuitorii pământului sunt o nimica; El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului, şi nimeni nu se poate împotrivi mâinii Lui, nici nu poate să-I zică: «Ce faci?» În timpul acela, mi-a venit mintea înapoi; slava împărăţiei mele, măreţia şi strălucirea mea mi s-au dat înapoi . . . am fost pus iarăşi peste împărăţia mea şi mi-au fost adăugate măreţii deosebite. Acum, eu, Nebucadneţar, laud, înalţ şi cinstesc pe Împăratul cerurilor, căci toate lucrările Lui sunt adevărate, toate căile Lui sunt drepte şi El poate să smerească pe cei care umblă cu mândrie.”

Degradarea lui Nebucadneţar a fost un tip al degradării umane sub guvernele animalice în decursul celor şapte timpuri sau ani simbolici — un an pentru o zi, două mii cinci ((B97)) sute douăzeci de ani — din zilele lui înainte. Şi să se observe că aceasta corespunde exact cu cele şapte timpuri (de şapte ori — n. e.) prezise asupra lui Israel, care, după cum tocmai am văzut, se termină în 1914 d. Cr. Căci sub acest Nebucadneţar a fost dus Israel rob în Babilon, când coroana Împărăţiei lui Dumnezeu a fost îndepărtată şi au început cele şapte timpuri.

Aceasta este în perfectă armonie cu faptul că Dumnezeu, reprezentând aceste guverne ale neamurilor, i le-a înfăţişat lui Daniel ca tot atâtea fiare sălbatice, în timp ce Împărăţia lui Dumnezeu, la încheierea lor, este reprezentată ca fiind dată unuia ca un fiu al omului.

Nu ştim nici un motiv pentru care s-a consemnat acest fragment din istoria unui împărat păgân, decât că s-a făcut astfel pentru a preumbri degradarea şi durata Timpurilor Neamurilor. Că aceşti şapte ani ai lui de degradare au ilustrat în mod potrivit degradarea omenirii, este un fapt; că Dumnezeu a promis o restituire a stăpânirii pământului după ce omenirea va fi învăţat anumite lecţii importante, este de asemenea un fapt; şi că cele şapte Timpuri simbolice ale Neamurilor (2520 ani) se vor sfârşi exact la punctul când omenirea îşi va fi recunoscut propria ei degradare şi incapacitatea prezentă de a conduce lumea în mod avantajos, şi va fi gata pentru Împărăţia şi stăpânirea lui Dumnezeu, este un al treilea fapt. Iar caracterul potrivit al ilustraţiei impune convingerea că cei şapte ani ai lui Nebucadneţar, în timp ce literal s-au împlinit cu el personal, aveau o semnificaţie încă mai mare şi mai largă, ca o ilustraţie a celor şapte timpuri simbolice de stăpânire a Neamurilor pe care le-a reprezentat el.

Data exactă a degradării lui Nebucadneţar nu este specificată şi n-are nici o importanţă, deoarece perioada degradării lui a simbolizat întreaga perioadă a stăpânirii Neamurilor, care a început când coroana împărăţiei tipice a lui Dumnezeu a fost îndepărtată de la Zedechia. Această stăpânire a fost chiar de la început animalică, iar zilele ei sunt numărate: hotarele îi sunt fixate de Iehova şi nu pot fi depăşite.

((B98))

Ce înviorătoare este perspectiva dezvăluită privirilor la încheierea acestor şapte timpuri! Nici Israelul şi nici omenirea reprezentată prin acel popor nu vor mai fi călcaţi în picioare, asupriţi şi cârmuiţi rău de puterile animalice ale Neamurilor. Atunci va fi stabilită pe pământ Împărăţia lui Dumnezeu şi a Cristosului Său, iar Israelul şi lumea întreagă va fi binecuvântată sub autoritatea Sa dreaptă şi legitimă. Atunci rădăcina făgăduinţei şi a speranţei, sădită mai întâi în Eden (Gen. 3:15) şi dusă peste potop şi transplantată în Israel, poporul tipic (Gen. 12:1-3), va încolţi şi va înflori din nou.

Ea a început să încolţească la prima venire a Domnului nostru, dar nu sosise anotimpul stabilit ca ea să înflorească şi să-şi dea roada binecuvântată în restabilirea tuturor lucrurilor. Dar la sfârşitul Timpurilor Neamurilor semnele sigure ale primăverii nu vor lipsi; şi bogate vor fi roadele verii şi glorios va fi secerişul toamnei, care va fi recoltat şi apreciat în veacurile eterne de glorie ce vor urma. Atunci domnul iniţial al pământului, cu raţiunea restabilită, va fi repus deplin în poziţia sa, cu mai multă măreţie şi glorie, ca şi în tip, şi el va lăuda, va preamări şi va onora pe Împăratul cerului.

Deja începem să vedem că omenirea îşi recapătă raţiunea: oamenii se trezesc şi îşi simt degradarea, şi caută să-şi îmbunătăţească starea. Ei gândesc, fac proiecte şi planuri pentru o stare mai bună decât cea la care s-au supus sub puterile animalice. Dar înainte de a ajunge să-L recunoască pe Dumnezeu şi stăpânirea Sa asupra tuturor, ei vor mai avea experienţa unui groaznic acces de nebunie, iar din lupta aceasta se vor trezi slabi, neajutoraţi, istoviţi, însă cu judecata într-atât restabilită, încât să recunoască şi să se aplece în faţa autorităţii Aceluia care vine să restabilească prima stăpânire, de multă vreme pierdută, pe bazele permanente ale experienţei şi ale cunoştinţei binelui şi răului.

Este adevărat, a pretinde, aşa cum pretindem noi, că în cei douăzeci şi şase de ani care vor urma toate guvernele ((B99)) prezente vor fi răsturnate şi desfiinţate, înseamnă a aştepta mari lucruri; dar noi trăim într-un timp special şi particular, în „Ziua lui Iehova”, când lucrurile ajung repede la punctul culminant; şi este scris: „Domnul va îndeplini pe deplin şi repede pe pământ Cuvântul Său”. (Vezi Vol. I, cap. 15.) În ultimii unsprezece ani aceste lucruri au fost propovăduite şi publicate substanţial, aşa cum sunt prezentate mai sus; şi în acest timp scurt dezvoltarea influenţelor şi mijloacelor pentru subminarea şi răsturnarea celor mai puternice imperii ale pământului a fost uimitoare. În acest timp comunismul, socialismul şi nihilismul au venit brusc în existenţă viguroasă şi deja pricinuiesc mare nelinişte printre conducătorii şi mai-marii pământului, ale căror inimi slăbesc de frică şi din pricină că văd cele ce vin pe pământ; căci puterile prezente sunt puternic zguduite şi în cele din urmă vor trece cu zgomot mare.

Având în vedere această puternică dovadă a Bibliei privitoare la Timpurile Neamurilor, considerăm ca un adevăr stabilit că sfârşitul împărăţiilor acestei lumi şi stabilirea completă a Împărăţiei lui Dumnezeu vor fi realizate aproape de sfârşitul anului 1915. Atunci îşi va avea răspuns rugăciunea Bisericii — „Vie împărăţia ta” — spusă întotdeauna de la plecarea Domnului ei; şi sub acea administrare înţeleaptă şi dreaptă, tot pământul va fi umplut de slava Domnului — de cunoştinţă, dreptate şi pace (Ps. 72:19; Isa. 6:3; Hab. 2:14), iar voia lui Dumnezeu se va face „precum în cer aşa şi pe pământ”.

Afirmaţia lui Daniel, că Împărăţia lui Dumnezeu va fi stabilită, nu după ce aceste împărăţii ale pământului vor fi desfiinţate, ci în zilele lor, în timp ce ele încă există şi au putere, şi că Împărăţia lui Dumnezeu este cea care va sfărâma în bucăţi şi va nimici toate aceste împărăţii (Dan. 2:44), este vrednică de consideraţia noastră specială. Aşa s-a întâmplat cu fiecare din aceste guvernăminte animalice; ele au existat înainte de a dobândi domnia universală. Babilonul a existat ((B100)) cu mult înainte de a cuceri Ierusalimul şi de a obţine stăpânirea (Dan. 2:37, 38); Medo-Persia a existat înainte de a cuceri Babilonul; şi la fel a fost cu toate împărăţiile: trebuia mai întâi să fi existat şi să fi primit putere superioară pentru a putea cuceri pe alţii. Aşa este şi cu Împărăţia lui Dumnezeu: ea a existat în formă embrionară timp de optsprezece secole, dar ea, împreună cu lumea în general, a fost supusă „autorităţilor care sunt”, „rânduite de Dumnezeu”. Până când nu se vor sfârşi cele „şapte timpuri” ale lor, Împărăţia lui Dumnezeu nu va putea ajunge la stăpânire universală. Totuşi, ca şi celelalte, ea trebuie să obţină putere adecvată pentru răsturnarea acestor împărăţii înainte ca ea să le sfărâme în bucăţi.

Astfel, în această „Zi a lui Iehova”, „Ziua Strâmtorării”, Domnul nostru Îşi ia marea Sa putere [până aici inactivă] şi domneşte, şi tocmai aceasta va cauza strâmtorarea, chiar dacă un oarecare timp lumea n-o va recunoaşte astfel. Că sfinţii vor participa la această lucrare de sfărâmare a împărăţiilor actuale nu poate fi nici o îndoială. Este scris: „Să lege pe împăraţii lor cu lanţuri şi pe mai-marii lor cu obezi de fier [de putere], ca să aducă la împlinire împotriva lor judecata scrisă! Aceasta este o cinste pentru toţi credincioşii Săi” (Ps. 149:8, 9). „Celui care va birui şi celui care va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri. Le va păstori cu un toiag de fier şi le va zdrobi [imperiile] ca pe nişte vase de lut.” Apoc. 2:26, 27; Ps. 2:8, 9.

Dar examinarea noastră din volumul precedent a marii deosebiri de caracter între Împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţiile animalice ale pământului ne pregăteşte să vedem şi o deosebire în modul de a proceda în război. Metodele de cucerire şi de zdrobire vor fi mult diferite de oricare altele folosite înainte pentru răsturnarea neamurilor. Acela care Îşi ia acum marea Sa putere să domnească este arătat în simbol (Apoc. 19:15) ca fiind Cel din gura căruia iese o sabie „ca să lovească cu ea neamurile”. Şi El „le va păstori cu toiag ((B101)) de fier”. Această sabie este adevĂrul (Efes. 6:17); iar sfinţii care sunt în viaţă, precum şi mulţi oameni din lume, sunt folosiţi acum ca ostaşi ai Domnului pentru răsturnarea erorilor şi a răului. Dar nimeni să nu deducă în grabă că aici este simbolizată o convertire paşnică a popoarelor; căci multe texte, cum ar fi Apoc. 11:17, 18; Dan. 12:1; 2 Tes. 2:8; Ps. 149 şi 47, învaţă tocmai contrariul.

Să nu fie surprinzător, prin urmare, când în capitolele următoare vom prezenta dovezi că stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu este deja începută, că este arătat în profeţii că ea trebuia să înceapă a-şi exercita puterea în 1878 d. Cr., şi că „războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic” (Apoc. 16:14), care se va termina în 1915 d. Cr. cu răsturnarea completă a conducerii pământeşti actuale, este deja început. Adunarea oştirilor se poate vedea clar din punctul de vedere al Cuvântului lui Dumnezeu.

Dacă vederea noastră nu este împiedicată de prejudecăţi, dacă reglăm bine telescopul Cuvântului lui Dumnezeu, putem vedea cu claritate caracterul multor evenimente care trebuie să aibă loc în „Ziua Domnului” — că noi suntem chiar în mijlocul acelor evenimente şi că „a venit ziua cea mare a mâniei Lui”.

Sabia adevărului, deja ascuţită, trebuie să lovească fiecare sistem şi obicei rău — civil, social şi eclesiastic. Mai mult chiar, putem vedea că lovirea a început: libertatea de gândire şi drepturile omului, civile şi religioase, de multă vreme pierdute din vedere sub regi şi împăraţi, papi, sinoade, concilii, tradiţii şi crezuri, sunt astăzi apreciate şi susţinute ca niciodată înainte. Conflictul intern spumegă deja; curând va izbucni ca un foc mistuitor, iar sistemele omeneşti şi erorile, care de secole au încătuşat adevărul şi au apăsat creaţia gemândă, trebuie să se topească în faţa lui. Da, adevărul — şi cunoştinţa larg răspândită şi crescândă despre el — este sabia care dezorientează şi răneşte capii multor ţări (Ps. 110:6). Totuşi, ce binecuvântare este deghizată în ((B102)) această strâmtorare! Ea va pregăti omenirea pentru o mai deplină apreciere a dreptăţii şi adevărului, sub domnia Împăratului Dreptăţii.

Când în cele din urmă oamenii vor ajunge să înţeleagă că din judecată s-a făcut o linie iar din dreptate un fir cu plumb (Isa. 28:17), ei vor învăţa şi aceea că numai regulile stricte ale dreptăţii pot asigura binecuvântările pe care toţi le doresc. Şi, cu totul descurajaţi de propriile lor căi şi de roadele nefaste ale egoismului, ei vor saluta şi se vor supune cu bucurie autorităţii drepte care preia controlul; şi astfel, după cum este scris, „va veni dorinţa tuturor neamurilor” — Împărăţia lui Dumnezeu, sub controlul absolut şi nelimitat al Unsului lui Iehova.

———-

„Noi trăim, noi locuim
În timp mare, important.
În veac ce prevesteşte veacuri,
În care de trăit e minunat.
Auzi, vuiet de popoare!
Fierul, lutul, împreună se sfărâmă;
Auzi, sunetul acesta ce e?
Firea geme, aşteptând o zi mai bună.

Mult se mai batjocoreşte, cerul este examinat,
Profeţia se-mplineşte,
Tu ai doar un ceas de luptat;
Stai de veghe, hainele ţi le albeşte!
O, tot sufletul din tine
Să fie pentru adevăr!
Înainte! Fiece nerv şi putere
Să spună de-acele veacuri — să spună
despre Dumnezeu!”