A sosit timpul – Studiul V

Felul întoarcerii şi arătării Domnului nostru

Armonia felului venirii a doua a Domnului nostru cu alte trăsături ale Planului divin — Cum şi când îl va vedea Biserica — Cum şi când va fi descoperită slava Domnului astfel ca toată carnea împreună s-o vadă — Afirmaţii aparent contradictorii sunt în armonie — El vine „ca un hoţ” — Nu cu manifestări exterioare — şi totuşi „cu un strigăt” — Cu „glasuri” — şi „cu sunetul marii trâmbiţe” — „El se va descoperi în flacără de foc aducând răzbunare” — şi totuşi „El va veni în acelaşi fel” cum a plecat — Importanţa timpului profetic în această privinţă — Armonia indiciilor prezente

Ceea ce tocmai am văzut cu privire la încheierea grabnică a Timpurilor Neamurilor şi la asigurarea că împlinirea speranţei Bisericii trebuie să aibă loc înainte de încheierea acestora, nu face decât să le aţâţe dorinţa celor care aşteaptă acum mângâierea lui Israel. Aceştia vor fi înfometaţi după orice informaţie dată de Tatăl nostru prin profeţi, privind „secerişul”, sfârşitul sau perioada de încheiere a acestui veac — separarea grâului de neghină printre membrii în viaţă ai bisericii nominale şi timpul schimbării celor biruitori, pentru a fi împreună cu Domnul şi Capul lor şi asemenea Lui.

Dar pentru a putea aprecia natura raţională a învăţăturii profetice cu privire la aceste subiecte profund interesante, este absolut necesar să avem vederi clare atât asupra scopului celei de-a doua veniri a Domnului nostru cât şi asupra felului în care El Se va descoperi. Avem încredere că toţi cititorii noştri actuali s-au convins prin citirea Volumului I că scopul venirii Sale este să împace cu Dumnezeu pe „cine vrea” din lume, printr-un proces de conducere, învăţare şi disciplinare ((B104)) numit judecare şi binecuvântare. Cunoaşterea felului venirii şi arătării Domnului este, prin urmare, de primă importanţă, înainte de a continua în studiul nostru despre timpul secerişului etc. Cititorul trebuie să aibă clar în minte scopul întoarcerii Domnului nostru în timp ce studiază felul întoarcerii, şi pe amândouă acestea când studiază timpul. Acest lucru este necesar pentru a contracara vederile greşite care preocupă deja mintea multora, vederi bazate pe idei false atât despre scopul, cât şi despre felul venirii Domnului nostru.

Să înţelegem şi să reţinem cât se poate de bine faptul deja demonstrat, că planul lui Dumnezeu este un tot armonios, care se îndeplineşte prin Cristos; şi că lucrarea celei de-a doua veniri este legată de lucrarea celei dintâi ca efectul de cauză: şi anume că marea lucrare de Restabilire la a doua venire urmează lucrării de Răscumpărare îndeplinită la întâia venire ca o secvenţă logică potrivit planului divin. De aceea, întoarcerea Domnului este aurora speranţei pentru lume, timpul acordării favorurilor asigurate prin răscumpărare — Veacul Evanghelic fiind doar o paranteză care a intervenit, în decursul căruia se alege mireasa lui Cristos, pentru a fi asociată cu Domnul ei în marea operă de restabilire pe care El vine s-o înfăptuiască.

Şi deoarece Biserica lui Cristos, care a fost în curs de dezvoltare de-a lungul Veacului Evanghelic, trebuie să fie asociată cu Domnul ei în marea operă de restabilire din Veacul Milenar, prima lucrare a lui Cristos la a doua venire a Sa trebuie să fie adunarea Bisericii Sale alese, la care se face referire prin profet (Ps. 50:5) când zice: „Adunaţi-Mi pe credincioşii Mei care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!” Acest timp de adunare sau de „seceriş” este în perioada de suprapunere a celor două veacuri. După cum se va arăta, aceasta este o perioadă de patruzeci de ani, care încheie Veacul Evanghelic şi în acelaşi timp introduce Veacul Milenar. (Vezi Vol. I, pag. 219-221; 234-237 şi reprezentarea ((B105)) grafică a Planului Veacurilor.) Această perioadă de seceriş realizează în biserica nominală evanghelică nu numai separarea grâului de neghină şi adunarea şi glorificarea clasei grâului, ci ea trebuie să realizeze şi arderea (nimicirea) neghinei (ca neghină sau imitaţie a grâului — nu ca indivizi; focul nimicirii este simbolic, la fel ca neghina), şi adunarea şi nimicirea roadelor corupte ale „viei pământului” (ambiţie omenească, lăcomie şi egoism) care au crescut şi s-au copt timp de secole în împărăţiile acestei lumi şi în diferitele organizaţii omeneşti, civile şi sociale.

Deşi când am tratat scopul întoarcerii Domnului nostru am arătat că va fi o venire personală, în analizarea celor două expresii ale Domnului nostru aparent contradictorii: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfîrşitul veacului” (aionos, veacului) şi „Mă duc să vă pregătesc un loc . . . voi veni din nou şi vă voi lua la Mine” (Mat. 28:20; Ioan 14:2, 3). Exemplul următor va servi ca o ilustraţie a armoniei acestor două promisiuni: Un om i-a spus prietenului său când erau pe punctul de a se despărţi: „Nu uita că voi fi cu tine tot timpul călătoriei tale!” Cum? Desigur nu în persoană, pentru că ei au luat trenul să meargă în direcţii opuse spre puncte îndepărtate. Ideea era că în iubire, în gând şi în grijă unul faţă de altul ei nu vor fi despărţiţi. Într-un sens similar dar mai deplin, Domnul a fost întotdeauna cu Biserica Sa, puterea Sa divină făcându-L în stare să-i supravegheze, să-i îndrume şi să-i ajute, de la primul până la ultimul. Acum însă noi examinăm, nu prezenţa Domnului nostru cu noi în acest sens figurativ, ci modul celei de-a doua prezenţe şi arătări personale, „când va veni în ziua aceea ca să fie preamărit în sfinţii Săi şi admirat în toţi cei care au crezut”.

Scripturile învaţă că Cristos vine din nou pentru a domni; că El trebuie să domnească până va pune pe toţi vrăjmaşii ((B106)) sub picioarele Sale — pe toţi împotrivitorii, toate lucrurile care sunt în calea marii restabiliri pe care El vine s-o înfăptuiască — ultimul care trebuie nimicit fiind moartea (1 Cor. 15:25, 26); şi că El va domni o mie de ani. Prin urmare, aşa cum şi trebuie să ne aşteptăm, noi găsim în profeţii un spaţiu mult mai mare acordat celei de-a doua veniri şi miei ei de ani de domnie triumfală şi de înfrângere a răului, decât celor treizeci şi patru de ani ai primei veniri pentru răscumpărare. Şi aşa cum am aflat că profeţia atinge diferitele puncte importante ale celor treizeci şi patru de ani, de la Betleem şi Nazaret la vinul amestecat cu fiere, la împărţirea hainelor, la cruce, la mormânt şi la înviere, la fel aflăm că profeţia atinge diferite puncte ale miei de ani de prezenţă a doua, în mod deosebit începutul şi sfârşitul lor.

A doua prezenţă a Domnului nostru va cuprinde o perioadă de timp mult mai lungă decât prima. Misiunea primei Sale veniri s-a sfârşit în mai puţin de treizeci şi patru de ani, în timp ce se vor cere o mie de ani pentru a realiza lucrarea stabilită pentru cea de-a doua prezenţă a Sa. Şi astfel se poate vedea dintr-o privire că deşi lucrarea primei veniri n-a fost mai puţin importantă decât a celei de-a doua veniri — da, deşi a fost atât de importantă încât lucrarea celei de-a doua veniri n-ar fi fost niciodată posibilă fără ea — totuşi ea n-a fost atât de variată, şi ca atare a cerut mai puţină descriere decât lucrarea celei de-a doua veniri.

Când analizăm cea de-a doua venire nu trebuie să ne aşteptăm, mai mult decât la prima venire, ca toate profeţiile să marcheze un anumit moment deosebit de bogat în evenimente al sosirii Domnului nostru şi să atragă atenţia tuturor oamenilor asupra faptului prezenţei Sale. Nu aceasta este metoda obişnuită a lui Dumnezeu; nu acesta a fost cazul nici la prima venire. Prima venire a lui Mesia n-a fost marcată de nici o demonstraţie neaşteptată sau surprinzătoare, în afara ordinii obişnuite a lucrurilor, ci a ((B107)) fost manifestată şi dovedită prin împlinirea treptată a profeţiei, arătând observatorilor atenţi că evenimentele care trebuiau aşteptate se împlineau la timp. Aşa va fi şi la a doua venire. Este mai puţin important ca noi să descoperim momentul precis al sosirii Sale decât să discernem faptul prezenţei Sale când El va fi sosit, întocmai cum la întâia venire a fost important să poată fi recunoscută prezenţa Sa, şi cu cât mai repede cu atât mai bine, dar mult mai puţin important să se ştie data exactă a naşterii Sale. Când se vorbeşte despre a doua venire, prea mulţi se gândesc la faptul venirii şi la momentul sosirii, în timp ce aceasta ar trebui socotită ca o perioadă de prezenţă, cum a fost şi prima venire. Momentul precis în care va începe această prezenţă va părea atunci mai puţin important, iar obiectivul şi lucrarea Sa din perioada prezenţei va căpăta consideraţia mai mare.

De asemenea nu trebuie să uităm că Domnul nostru nu mai este fiinţă umană; că El, ca fiinţă umană S-a dat ca răscumpărare pentru oameni, devenind om chiar pentru acest scop (1 Tim. 2:6; Evr. 10:4, 5; 1 Cor.15:21, 22). El este acum mult înălţat la natura divină. De aceea Pavel a zis: „Chiar dacă am cunoscut pe Hristos după starea firească, totuşi acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta” (2 Cor. 5:16). El a fost înviat ca fiinţă spirituală dătătoare de viaţă (1 Cor. 15:45), şi nu ca om, din pământ, făcut din ţărână. El nu mai este în nici un sens sau grad fiinţă umană; căci nu trebuie să uităm ceea ce am învăţat (Volumul I, cap. 10) — că naturile sunt separate şi distincte. Deoarece El nu mai este în nici un sens sau grad fiinţă umană, nu trebuie să-L aşteptăm să vină iarăşi ca fiinţă umană, ca la prima venire. A doua venire a Sa trebuie să fie într-un mod diferit, precum şi pentru un scop diferit.

Remarcând faptul că schimbarea Domnului nostru de la natura umană la natura divină la învierea Sa a fost o schimbare încă şi mai mare decât aceea care se petrecuse cam cu treizeci şi patru de ani înainte, când El a lăsat gloria ((B108)) fiinţei spirituale şi „S-a făcut trup”, putem, cu mare folos, examina foarte amănunţit fiecare acţiune a Sa în timpul celor patruzeci de zile după înviere, înainte de a fi mers „la Tatăl”; fiindcă Isus cel înviat din aceste patruzeci de zile este cel care trebuie să vină iarăşi, şi nu omul Isus Cristos care S-a dat pe Sine ca răscumpărarea noastră, în moarte. Acela care a fost omorât fiinţă de carne a fost şi însufleţit

[făcut viu] fiinţă spirituală la învierea Sa. 1 Pet. 3:18.*


*În acest pasaj cuvintele „în” şi „prin” [trad. rom. „în” şi „în” — n. e.] au fost adăugate de traducători în mod arbitrar şi induc în eroare. Textul grecesc spune simplu: „omorât trup, înviat spirit”. Domnul nostru a fost omorât ca fiinţă de carne sau umană, dar a fost înviat dintre morţi fiinţă spirituală. Şi fiindcă Biserica va fi „schimbată” pentru a fi asemenea lui Cristos, este evident că schimbarea pe care a suferit-o Capul a fost de acelaşi fel cu cea despre care se spune că este rezervată biruitorilor, care vor fi schimbaţi de la natura umană la natura spirituală şi făcuţi asemenea Lui — „părtaşi firii dumnezeieşti”. Ca atare, descrierea următoare a schimbării sfinţilor este aplicabilă şi la Domnul, adică: „Este semănat în necinste şi înviază în slavă; este semănat în slăbiciune şi înviază în putere; este semănat trup natural şi înviază trup duhovnicesc”.


La a doua venire a Sa, El nu vine pentru a Se supune autorităţilor existente, pentru a plăti bir Cezarului şi pentru a suferi umilire, nedreptate şi violenţă, ci vine pentru a domni, exercitând toată puterea în cer şi pe pământ. El nu vine în corpul umilirii Sale, un corp uman pe care l-a luat pentru suferinţa morţii, inferior corpului Său glorios avut înainte (Evr. 2:9), ci vine în corpul Său spiritual glorios, care este reprezentarea exactă a fiinţei Tatălui (Evr. 1:3); căci, datorită ascultării Sale chiar până la moarte, El este acum mult înălţat la natura şi asemănarea divină, şi I S-a dat un nume care este mai presus de orice nume — cu excepţia doar a numelui Tatălui (Filip. 2:9; 1 Cor. 15:27). Apostolul arată că „încă nu s-a arătat” înţelegerii noastre umane cum este El ((B109)) acum; ca atare nu ştim cum vom fi când vom fi făcuţi asemenea Lui, dar noi (Biserica) ne putem bucura în asigurarea că într-o zi vom fi cu El şi asemenea Lui şi-L vom vedea aşa cum este (1 Ioan 3:2) — nu cum a fost la prima Sa venire în umilinţă, când Şi-a lăsat gloria avută înainte şi pentru noi a devenit sărac, pentru ca noi, prin sărăcia Lui, să ne îmbogăţim.

Dacă ne gândim la înţelepciunea şi prudenţa metodelor Domnului nostru de a-Şi manifesta faţă de ucenici prezenţa atât după înviere cât şi înainte, aceasta ne poate ajuta să nu uităm că aceeaşi înţelepciune va fi manifestată şi în metodele Sale de a Se descoperi la a doua venire a Sa, atât faţă de Biserică, precum şi faţă de lume — metode nu neapărat similare, dar în fiecare caz bine potrivite obiectivului Său, care nu este niciodată de a alarma şi agita oamenii, ci de a convinge judecata lor rece, calmă, despre marile adevăruri care trebuie să fie imprimate asupra lor. Întâia venire a Domnului nostru n-a fost un eveniment uimitor, mişcător sau alarmant. Cât de liniştit şi de discret a venit! Astfel încât numai celor care aveau credinţă şi umilinţă li s-a permis să recunoască în pruncul de naştere umilă, în Omul durerilor, în prietenul celor umili şi săraci şi în final în Cel răstignit, pe Mesia Cel de multă vreme aşteptat.

Manifestarea prezenţei Sale după înviere era prin natura lucrurilor un fapt mai uimitor, mai ales dacă se ia în considerare natura Sa schimbată. Dar învierea Sa, împreună cu natura Sa schimbată, trebuiau să fie dovedite pe deplin, nu întregii lumi la timpul acela, ci martorilor aleşi care vor da generaţiilor viitoare o mărturie credibilă despre acel fapt. Dacă toată lumea ar fi fost atunci informată despre acel fapt, mărturia ajunsă până în zilele noastre ar fi fost probabil mult mai puţin vrednică de crezare, fiind atât de colorată şi deformată de ideile oamenilor şi amestecată cu tradiţiile lor, încât adevărul ar fi putut apărea aproape sau cu totul de ((B110)) necrezut. Dar Dumnezeu a încredinţat-o numai martorilor aleşi, credincioşi şi vrednici; şi observând relatarea, fiecare să remarce cât de perfect a fost îndeplinit obiectivul şi cât de clară, hotărâtă şi convingătoare a fost dovada oferită lor cu privire la învierea şi la schimbarea lui Cristos. Observaţi de asemenea grija cu care El i-a protejat ca să nu-i alarmeze sau ca să nu-i agite nejustificat în timp ce dovedea şi accentua aceste mari adevăruri. Şi să fim siguri că aceeaşi înţelepciune, prudenţă şi iscusinţă vor fi desfăşurate şi în metodele Sale pentru a face cunoscut faptul prezenţei Sale glorioase la a doua venire a Sa. Judecata rece, calmă, va fi convinsă în fiecare caz, deşi lumea în general va trebui să fie adusă printr-o disciplinare aspră în atitudinea potrivită de a primi mărturia, pe când cei ale căror inimi sunt drepte vor avea binecuvântata înţelegere mai curând. Nu toate dovezile despre învierea şi schimbarea Sa la natura spirituală le-au fost date ucenicilor Săi deodată, ci pe măsură ce ei au fost în stare să le suporte şi într-un mod calculat a face cea mai profundă impresie.

În decursul celor trei ani şi jumătate de slujire a Domnului nostru, ucenicii Săi sacrificaseră prieteni, reputaţie, afaceri etc. pentru a-şi dedica timpul şi energia vestind prezenţa lui Mesia şi stabilirea împărăţiei Sale. Dar ei, inevitabil, aveau idei imature în ceea ce priveşte modul şi timpul înălţării Învăţătorului lor şi în ceea ce priveşte făgăduita lor înălţare împreună cu El. Nici nu era necesară atunci o deplină cunoştinţă; era întru totul suficient ca ei să facă fiecare pas cu credincioşie pe măsură ce acesta devenea cuvenit; de aceea Învăţătorul le-a dat învăţătura puţin câte puţin, pe măsură ce ei au fost în stare să o primească. Şi aproape de sfârşitul misiunii Sale El a zis: „Mai am să vă spun încă multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. Când va veni . . . duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul . . . şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu”. Ioan 16:12, 13; 14:26.

((B111))

Cine poate spune marea lor dezamăgire, chiar dacă, pe cât a fost posibil, fuseseră înarmaţi împotriva ei, când au văzut că El a fost luat brusc de la ei şi răstignit în mod ruşinos ca un răufăcător — El, a cărui împărăţie şi slavă o aşteptaseră şi o vestiseră, şi care numai cu cinci zile înainte de răstignire li se păruse atât de aproape de realizare (Ioan 12:1, 12-19). Deşi ştiau că El era învinuit fără temei şi răstignit pe nedrept, aceasta nu schimba cu nimic faptul că speranţele lor naţionale îndelung nutrite într-un împărat evreu, care să restaureze naţiunea lor la influenţă şi putere, împreună cu speranţele, ambiţiile şi iluziile lor personale în privinţa unor funcţii importante şi a unor onoruri înalte în împărăţie, erau toate spulberate brusc prin această întorsătură nefavorabilă pe care o luaseră lucrurile prin răstignirea împăratului lor.

Învăţătorul ştia bine cât de părăsiţi, dezorientaţi şi nedumeriţi se vor simţi ei; căci aşa a scris profetul: „Voi bate păstorul şi oile vor fi risipite” (Zah. 13:7; Marcu 14:27). Şi în decursul celor patruzeci de zile între înviere şi înălţare, principala Sa preocupare a fost prin urmare să-i adune din nou şi să le restabilească credinţa că El era Mesia Cel atât de mult aşteptat, dovedindu-le faptul învierii Sale, şi că de la învierea Sa, chiar dacă Şi-a păstrat aceeaşi individualitate, El nu mai era fiinţă umană, ci o fiinţă spirituală înălţată, având „toată autoritatea . . . în cer şi pe pământ”. Mat. 28:18.

El le-a dat vestea învierii Sale treptat — mai întâi prin femei (Maria Magdalena, Ioana, Maria mama lui Iacov, Salome şi altele împreună cu ele — Marcu 16:1; Luca 24:1, 10), care veniseră dis-de-dimineaţă la mormânt pentru a-I unge trupul cu miresme. În timp ce ele se întrebau pe cine să ia ca să rostogolească piatra de la uşa mormântului, iată, a fost un cutremur de pământ, şi când au ajuns au găsit piatra dată la o parte şi un înger al Domnului stătea ((B112)) pe ea, care li s-a adresat zicând: „Nu vă temeţi; căci ştiu că voi căutaţi pe Isus Cel răstignit. Nu este aici, căci a înviat, aşa cum a zis. Veniţi de vedeţi locul unde zăcea Domnul! Şi duceţi-vă repede şi spuneţi ucenicilor Lui că El a înviat dintre cei morţi! Şi iată, El merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea”. Mat. 28:5-7.

Se pare că Maria Magdalena s-a separat de celelalte femei şi a alergat să spună lui Petru şi lui Ioan (Ioan 20:1, 2), pe când celelalte s-au dus să le spună celorlalţi ucenici, şi că după ce ea le-a părăsit, Isus li s-a arătat celorlalte femei pe drum zicând: „Bucuraţi-vă” (Mat. 28:9, 10). Iar ele au venit şi I-au cuprins picioarele şi I S-au închinat. Atunci Isus le-a zis: „Nu vă temeţi; duceţi-vă şi spuneţi fraţilor Mei să meargă în Galileea [casa lor]! Acolo Mă vor vedea”. Şi ele au alergat cu frică şi bucurie ca să le spună celorlalţi ucenici. În sentimentele lor amestecate, de surpriză, nedumerire, bucurie şi teamă, şi în tulburarea lor generală, de abia ştiau cum să-şi povestească ciudata şi minunata experienţă. Când Maria i-a întâlnit pe Petru şi pe Ioan le-a zis cu tristeţe: „Au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde L-au pus” (Ioan 20:2). Celelalte femei au povestit cum la mormânt au avut o viziune cu îngeri care au spus că El era viu (Luca 24:22, 23) şi apoi cum mai târziu L-au întâlnit pe Domnul în cale. Mat. 28:8, 10.

Majoritatea ucenicilor evident au primit istorisirea lor numai ca fiind o excitaţie superstiţioasă, dar Petru şi Ioan au spus: Noi mergem să vedem noi înşine; şi Maria s-a întors cu ei la mormânt. Tot ceea ce au văzut Petru şi Ioan a fost că trupul dispăruse, că giulgiul era cu grijă împăturit şi pus alături, şi că piatra era dată la o parte de la uşă. Aşa că s-au întors nedumeriţi, dar Maria a rămas acolo plângând. Pe când plângea, s-a aplecat şi s-a uitat în mormânt, şi a văzut doi îngeri ((B113)) care au grăit: „Femeie, de ce plângi?” Ea le-a răspuns: „Pentru că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus”. Şi întorcându-se L-a văzut pe Isus stând în picioare, dar nu L-a recunoscut. El a întrebat: „Femeie de ce plângi? Pe cine cauţi?” Iar ea, presupunând că este grădinarul, a răspuns: „Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi mă voi duce să-L iau”. Atunci, cu vechiul Lui glas familiar, pe care ea l-a recunoscut numaidecât, Domnul a zis: „Maria!”

Aceasta a fost de ajuns să-i stabilească credinţa în declaraţia îngerului, că El înviase, care până atunci păruse ca un vis sau ca un basm, şi în bucuria ei a exclamat: „Învăţătorule!”. Primul ei impuls a fost să-L îmbrăţişeze şi să zăbovească în prezenţa Lui. Dar Isus a informat-o cu blândeţe că acum ea avea de împlinit o misiune foarte importantă, să ateste faptul învierii Sale şi să se grăbească să ducă mesajul şi să stabilească credinţa celorlalţi ucenici, care erau încă în nedumerire şi nesiguranţă, zicând: „Nu Mă atinge [greceşte haptomai, îmbrăţişa, nu zăbovi acum pentru alte manifestări ale iubirii tale], căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu [voi mai sta puţin timp cu voi încă], ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17). El le trimisese vorbă şi prin celelalte femei că Se va întâlni cu ei în Galileea.

Apoi El a ajuns din urmă pe doi dintre ucenicii trişti şi dezorientaţi care mergeau de la Ierusalim la Emaus, şi i-a întrebat despre pricina tristeţii şi deznădejdii lor (Luca 24:13-35). Iar unul dintre ei a răspuns: „Tu eşti singurul străin aici în Ierusalim, de nu ştii ce s-a întâmplat în el zilele acestea? «Ce?» le-a zis El. Şi ei i-au răspuns: «Ce s-a întâmplat cu Isus Nazarineanul, care era un proroc puternic în fapte şi în cuvinte înaintea lui ((B114)) Dumnezeu şi înaintea întregului popor, cum preoţii cei mai de seamă şi mai-marii noştri L-au dat să fie pedepsit cu moartea şi L-au răstignit. Noi nădăjduiam că El este Acela care va răscumpăra pe Israel; dar, cu toate acestea, iată că astăzi este a treia zi de când s-au întâmplat lucrurile acestea. [Aici probabil şi-au adus aminte de Ioan 2:19, 21, 22.] Ba încă, nişte femei de-ale noastre ne-au pus în uimire: ele s-au dus dis-de-dimineaţă la mormânt, nu I-au găsit trupul şi au venit, spunând că au avut şi o viziune de îngeri, care ziceau că El este viu. Unii dintre cei care erau cu noi s-au dus la mormânt şi au găsit aşa cum spuseseră femeile, dar pe El nu L-au văzut»”.

Nu este de mirare că erau dezorientaţi; ce ciudat părea totul! Ce ciudate şi emoţionante fuseseră evenimentele ultimelor câteva zile!

Atunci străinul le-a ţinut o predică mişcătoare din profeţii, arătându-le că tocmai lucrurile care îi descurajaseră atât de mult erau lucrurile pe care profeţii le preziseseră cu privire la adevăratul Mesia: că pentru a putea conduce, binecuvânta şi ridica pe Israel şi întreaga lume, El trebuia mai întâi să-i răscumpere cu propria Sa viaţă din blestemul morţii, care venise peste toţi prin Adam, şi că după aceea, înălţat la viaţă şi la glorie de către Iehova, Învăţătorul lor va împlini tot ce fusese scris prin profeţi cu privire la gloria şi onoarea Sa viitoare, tot atât de sigur cum împlinise acele profeţii care I-au prezis suferinţele, umilirea şi moartea. Minunat predicator! Şi minunată predică a fost aceea! Ea a stârnit noi idei şi a deschis noi aşteptări şi speranţe. Apropiindu-se de sat, L-au constrâns să mai rămână cu ei, fiindcă era spre seară şi ziua era pe sfârşite. El a intrat să mai stea cu ei; şi stând la masă cu ei a luat pâine, a frânt-o şi le-a dat-o. Atunci li s-au deschis ochii, iar El S-a făcut nevăzut dinaintea lor.

((B115))

Până în momentul acela nu L-au recunoscut, deşi merseseră, vorbiseră şi stătuseră la masă împreună. El a fost recunoscut de ei nu după faţa Sa, ci după gestul simplu de binecuvântare şi frângere a pâinii în modul familiar de odinioară, întărindu-le astfel credinţa în ceea ce deja auziseră — că El înviase şi că-i va vedea iarăşi.

Atunci cei doi ucenici uimiţi şi fericiţi s-au sculat în acelaşi ceas şi s-au întors la Ierusalim, spunându-şi unul altuia: „Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne deschidea Scripturile?” Ajunşi la Ierusalim i-au găsit pe ceilalţi bucurându-se de asemenea şi zicând: „A înviat Domnul cu adevărat şi S-a arătat lui Simon”. Şi au povestit ce s-a întâmplat pe drum şi cum L-au recunoscut prin frângerea pâinii. Probabil că în acea seară erau aproape toţi acolo, uitând de casă, de treburi şi de toate celelalte lucruri — Maria Magdalena cu lacrimi de bucurie zicând: Eu l-am recunoscut în clipa când mi-a spus numele — până atunci nu puteam crede asigurarea îngerului că a înviat; iar celelalte femei povestind minunata lor experienţă de dimineaţă şi cum Îl întâlniseră pe drum. Apoi Simon avea să-şi spună şi el povestea; iar acum, iată, mai erau doi martori din Emaus. Ce zi plină de evenimente! Nu-i de mirare că după aceea au dorit să se întâlnească în ziua întâi a fiecărei săptămâni, ca să vorbească despre acele lucruri şi să-şi amintească toate împrejurările legate de acest extraordinar eveniment al învierii Domnului, şi să le „ardă” inima tot mereu.

În timp ce mica societate emoţionată şi fericită era adunată astfel şi îşi relatau unul altuia cele câteva experienţe ale lor, Însuşi Domnul Isus a stat deodată în mijlocul lor (Luca 24:36-49) şi le-a zis: „Pace vouă!” De unde venise? Toate aceste adunări erau ţinute în ascuns, cu uşile încuiate de frica iudeilor (Ioan 20:19, 26), dar acum era o apariţie bruscă, fără vreo apropiere vizibilă. Şi ((B116)) ei au fost înspăimântaţi crezând că văd un duh. Atunci El i-a liniştit, le-a spus să-şi calmeze temerile şi le-a arătat mâinile şi picioarele zicând: „Eu sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi; un duh n-are carne şi oase, cum vedeţi că am Eu”. Şi în timp ce ei, de bucurie, tot nu credeau şi se mirau, le-a zis: „Aveţi aici ceva de mâncare?”, şi I-au dat o bucată de peşte fript, iar El a luat şi a mâncat în faţa lor. Atunci le-a deschis înţelegerea, profeţi că aceste lucruri se întâmplaseră exact cum fuseseră prezise. Dar Toma nu era de faţă (Ioan 20:24); şi când ceilalţi ucenici i-au spus că văzuseră pe Domnul, el n-a vrut să creadă şi a zis: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune . . . mâna mea în coasta Lui, nu voi crede!”

Au trecut opt zile fără nici o altă manifestare şi au avut timp să se gândească liniştiţi şi să vorbească împreună despre experienţele din acea zi minunată, când, ucenicii fiind iarăşi adunaţi ca înainte, Isus a stat în mijlocul lor, întocmai ca în prima seară, zicând: „Pace vouă!” (Ioan 20:26). De data aceasta Toma era de faţă şi Domnul i s-a adresat zicând: „Adu-ţi degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele; şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios”. El a arătat astfel că ştia fără să I se spună ce zisese Toma, şi a dat acea dovadă a învierii Sale, despre care Toma spusese că-l va satisface; şi Toma cu bucurie a răspuns: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”

După acestea trebuie să fi trecut destul de mult timp până să aibă loc o nouă manifestare a prezenţei Domnului, iar ucenicii care erau galileeni au început să se gândească la casă şi la viitor; şi aducându-şi aminte de mesajul Domnului trimis prin femei, că El va merge înaintea lor în Galileea, au mers într-acolo. Probabil că Domnul i-a întâlnit în drum, pe un munte, după cum relatează Matei. Erau ((B117)) nedumeriţi; nu mai simţeau faţă de El aceeaşi familiaritate pe care o aveau altădată; de la răstignirea Sa părea atât de mult schimbat faţă de cum era înainte — apărea şi dispărea în timpuri şi locuri atât de ciudate; nu mai semăna cu „Omul Isus Hristos”; aşa că Matei spune că „ei I s-au închinat, dar unii s-au îndoit”. După ce le-a spus câteva cuvinte Domnul „S-a făcut nevăzut” dinaintea lor şi i-a lăsat întrebându-se ce se va mai întâmpla. După întoarcerea lor în Galileea, un timp nu s-a mai întâmplat nimic neobişnuit şi n-a fost nici un alt indiciu al prezenţei Domnului. Fără îndoială că ei se întâlneau împreună şi vorbeau despre situaţie, şi se întrebau de ce nu li se arăta mai des.

În această aşteptare zilele şi săptămânile păreau lungi. Renunţaseră cu mult timp în urmă la ocupaţiile obişnuite ale vieţii, pentru a-L urma pe Domnul din loc în loc, învăţând de la El şi predicând altora, „Împărăţia cerurilor s-a apropiat” (Mat. 10:5-7). Nu doreau acum să se întoarcă la vechile lor ocupaţii; şi totuşi, cum să procedeze cu lucrarea Domnului? Înţelegeau situaţia destul de clar ca să ştie că nu mai puteau propovădui ca înainte, că Împărăţia lui Dumnezeu era aproape, deoarece tot poporul ştia că Învăţătorul şi Împăratul lor fusese răstignit, şi nimeni în afară de ei nu ştia despre învierea Lui. În timp ce toţi cei unsprezece erau dezorientaţi şi neliniştiţi, aşteptând ceva, fără să ştie ce anume, Petru a zis: Nu putem totuşi să stăm nefăcând nimic, mă voi întoarce la vechea mea meserie de pescar; şase din ceilalţi au zis: şi noi la fel, mergem cu tine (Ioan 21:3). Şi probabil că şi restul s-au întors la vechile lor îndeletniciri.

Cine s-ar putea îndoi că Domnul era prezent fără a fi văzut de multe ori în timp ce ei discutau împreună, conducând şi îndrumând cursul împrejurărilor etc. spre cel mai mare bine al lor? Dacă ar fi avut un mare succes şi ar fi ajuns să fie ((B118)) absorbiţi de interesul în afaceri, curând ar fi devenit nepotriviţi pentru serviciul mai înalt; dar dacă n-ar fi avut nici un succes, ar fi părut ca şi cum i-ar forţa; astfel că Domnul a adoptat un plan care le-a dat o învăţătură aşa cum El adesea le dă ucenicilor Săi, anume, că El poate controla, dacă vrea, succesul sau eşecul eforturilor lor, în orice direcţie.

Vechea firmă de pescari s-a reorganizat: au adunat bărcile, mrejele etc. şi au ieşit în larg pentru prima lor pescuire. Dar au trudit toată noaptea şi n-au prins nici un peşte, şi au început să se simtă descurajaţi. Dimineaţa un străin de pe ţărm i-a întrebat dacă au avut succes. Slab succes! N-am prins nimic, au răspuns ei. Mai încercaţi o dată, a zis străinul. Aruncaţi acum mrejele de cealaltă parte a corăbiei. Degeaba, străine, am încercat de ambele părţi toată noaptea, şi dacă ar fi peşte de o parte, ar fi şi de cealaltă. Totuşi, vom încerca încă o dată ca să vezi. Au făcut aşa şi au avut o captură imensă. Ce ciudat! au zis unii; dar sprintenul şi impresionabilul Ioan a prins imediat ideea corectă şi a zis: Fraţilor, numai Domnul putea face asta! Nu vă aduceţi aminte de hrănirea mulţimilor etc.? Acela de pe ţărm trebuie să fie Domnul, şi acesta este încă un mod ales de El să ni se arate. Nu vă amintiţi că exact aşa a fost şi la început când ne-a chemat? Şi atunci trudiserăm toată noaptea fără să prindem nimic, până când El ni S-a adresat zicând: „Aruncaţi-vă mrejele pentru pescuire” (Luca 5:4-11). Da, desigur, acela este Domnul, cu toate că de la învierea Sa nu-L putem recunoaşte după înfăţişare. El Se arată acum sub diferite forme; dar de fiecare dată noi ştim că este El, după o împrejurare deosebită cum este aceasta, care ne aminteşte o întâmplare însemnată din cunoştinţa noastră trecută cu El.

Şi când au tras la mal au aflat că Isus avea şi pâine şi peşte, şi au învăţat o lecţie, că sub îndrumarea Sa, sub grija Sa şi în serviciul Său nu vor fi lăsaţi să moară de ((B119)) foame (Luca 12:29, 30). Nu L-au întrebat dacă este Domnul, deoarece, în această împrejurare, ca şi în altele, ochii înţelegerii lor fiind deschişi, L-au recunoscut, nu după înfăţişarea fizică, ci după minunea făcută. Atunci au urmat instrucţiunile acelui ceas încântător, reasigurându-l pe Petru de acceptarea lui continuă în ciuda lepădării sale de Domnul, pentru care s-a căit şi a plâns. El a aflat acum din nou despre iubirea Învăţătorului său şi despre privilegiul său continuu de a paşte oile şi mieii. Parcă Îl auzim pe Domnul zicând: Nu trebuie, Petre, să te întorci la pescuit: te-am chemat cândva să fii pescar de oameni, şi ştiind că inima ta a rămas loială şi zeloasă, îţi reînnoiesc însărcinarea de pescar de oameni.

Apoi, mâncând „împreună cu ei le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte acolo făgăduinţa Tatălui, «pe care», le-a zis El, «aţi auzit-o de la Mine. Căci Ioan a botezat cu apă, dar voi, nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt»” (Fapt. 1:5). Aşa că au venit la Ierusalim după cum le spusese El, şi acolo, după patruzeci de zile de la înviere, S-a întâlnit şi a vorbit cu ei pentru ultima oară. De data aceasta şi-au adunat curajul ca să-L întrebe despre Împărăţia pe care le-o făgăduise, zicând: „Doamne, în acest timp vei restabili Tu împărăţia lui Israel?” Această idee despre Împărăţie era ideea care predomina în mintea fiecărui evreu. Ei înţelegeau că Israel urma să fie în fruntea popoarelor sub Mesia, şi nu ştiau nimic despre lungile Timpuri ale Neamurilor şi nu vedeau încă faptul că binecuvântarea principală fusese luată de la Israelul după trup (Mat. 21:43; Rom. 11:7) şi că ei înşişi urmau să fie membri ai noului Israel (spiritual), preoţimea împărătească şi neamul sfânt, prin care, în calitate de corp al lui Cristos, vor veni binecuvântările asupra lumii. Ei nu înţelegeau încă nimic din aceste lucruri. Şi cum ar fi putut înţelege? Nu primiseră încă ((B120)) Spiritul sfânt al adoptării ca fii, ci erau încă sub condamnare; căci, deşi sacrificiul de răscumpărare fusese făcut de Răscumpătorul, acesta nu fusese prezentat încă formal pentru noi în Sfânta Sfintelor, chiar în cer (Ioan 7:39). Prin urmare, Domnul nostru n-a încercat să dea nici un răspuns explicativ la întrebarea lor, ci doar a zis: „Nu este treaba voastră [acum] să ştiţi timpurile sau perioadele, pe acestea Tatăl le-a pus sub stăpânirea Sa. Ci voi veţi primi putere*, când va veni Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului”. Fapt. 1:7, 8.


*Această putere făgăduită de a cunoaşte şi a înţelege timpurile şi perioadele, ca şi toate lucrurile care ţin de o mărturie cuvenită, se aplică la Biserica întreagă, de la cel dintâi până la cel din urmă; şi sub îndrumarea şi puterea Spiritului sfânt, este dată hrană la timp potrivit în legătură cu fiecare trăsătură a planului, pentru ca noi să putem fi martorii Lui, chiar până la sfârşitul veacului. Compară cu Ioan 16:12, 13.


Apoi Domnul, care mergea cu ei, când au ajuns la muntele Măslinilor Şi-a ridicat mâinile şi i-a binecuvântat, a fost despărţit de ei şi S-a înălţat, şi un nor L-a ascuns din ochii lor (Luca 24:48-52; Fapt. 1:6-15). Acum începeau să vadă ceva mai mult din planul lui Dumnezeu. Domnul care coborâse din cer S-a întors la Tatăl, după cum le spusese înainte de moartea Sa — S-a dus să le pregătească un loc şi va veni iarăşi şi-i va primi — a plecat departe ca să primească împărăţia făgăduită şi să Se întoarcă (Luca 19:12); iar între timp ei urmau să fie martorii Săi pe întregul pământ, pentru a chema şi pregăti un popor care să-L primească atunci când va veni să fie preamărit în sfinţii Săi şi să domnească în calitate de Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor. Ei au văzut noua lor misiune, de a vesti fiecărei creaturi un împărat care vine ((B121)) din cer „cu toată autoritatea în cer şi pe pământ”, care era o lucrare mult mai importantă decât aceea din anii precedenţi, când au vestit pe „Omul Hristos Isus” şi când L-au urmat pe Cel care era „dispreţuit şi părăsit de oameni”. Domnul lor înviat era într-adevăr schimbat, nu numai la înfăţişarea personală — arătându-Se uneori într-un fel şi într-un loc, iar alteori în alt fel şi în alt loc, manifestându-Şi „toată puterea” — ci era schimbat şi în starea sau natura Sa. Nu li se mai adresa iudeilor şi nici nu li se mai arăta; căci de la înviere nimeni nu L-a văzut în nici un sens, în afară de prietenii şi urmaşii Săi. Cuvintele Sale, „Încă puţin şi lumea nu Mă va mai vedea”, au fost astfel dovedite.

Astfel a fost stabilită credinţa apostolilor şi a Bisericii timpurii în faptul învierii Domnului. Îndoielile lor s-au risipit şi inimile lor se bucurau; s-au întors la Ierusalim şi au stăruit în rugăciuni şi cereri şi în studiul Scripturilor, aşteptând înfierea făgăduită de Tatăl şi înzestrarea lor cu înţelegere spirituală şi cu daruri speciale de puteri miraculoase, ca să-i facă în stare să convingă pe adevăraţii israeliţi şi să întemeieze Biserica Evanghelică, în ziua Cincizecimii. Fapt. 1:14; 2:1.

Deşi Domnul nostru la a doua venire a Sa nu-Şi va manifesta prezenţa în modul în care Şi-a manifestat-o în decursul celor patruzeci de zile după înviere, totuşi avem asigurarea Sa că „fraţii nu vor fi în întuneric”. Nu, şi mai mult, noi vom avea un ajutor pe care ei nu-l puteau avea şi nu l-au avut în decursul celor patruzeci de zile, adică „puterea de sus”, ca să ne călăuzească în înţelegerea fiecărui adevăr cuvenit a fi înţeles, şi, întocmai cum a fost făgăduit, să ne arate lucrurile viitoare. De aceea, la vremea potrivită vom avea înţelegerea deplină a modului, timpului şi împrejurărilor care însoţesc arătarea Sa, care, dacă sunt urmărite şi observate cu atenţie, nu vor fi mai ((B122)) puţin convingătoare decât dovezile învierii Domnului nostru date Bisericii timpurii, chiar dacă sunt de un fel diferit.

Că Domnul nostru la a doua venire a Sa ar putea să-Şi ia formă umană şi să Se arate astfel oamenilor, cum li S-a arătat ucenicilor după înviere, nu poate fi nici o îndoială; nu numai fiindcă El S-a arătat în formă umană în decursul celor patruzeci de zile, ci fiindcă fiinţele spirituale şi-au manifestat în trecut puterea de a se arăta ca oameni în carne şi sub diferite forme. Însă o asemenea manifestare n-ar fi în armonie cu sensul general al planului lui Dumnezeu şi nici cu indicaţiile scripturale date cu privire la modul arătărilor Sale, după cum vom vedea. În schimb, este planul Domnului ca împărăţia Sa spirituală să comunice, să opereze şi să-şi manifeste prezenţa şi puterea prin mijloace umane, pământeşti. Întocmai cum prinţul acestei lumi, Satan, deşi nevăzut de oameni, exercită o mare influenţă în lume prin cei care-i sunt supuşi şi sunt stăpâniţi şi controlaţi de spiritul lui, tot aşa, noul Prinţ al Păcii, Domnul, va lucra şi-Şi va manifesta prezenţa şi puterea în principal prin fiinţe umane, supuse Lui, stăpânite şi conduse de spiritul Lui.

A vedea cu ochii naturali şi a auzi cu urechile naturale nu este tot ce înseamnă a vedea şi a auzi. „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu” astfel, şi totuşi copiii lui Dumnezeu L-au văzut, L-au cunoscut şi au avut comuniune cu El (Ioan 1:18; 5:37; 14:7). Noi auzim chemarea lui Dumnezeu, „chemarea” noastră „de sus”, auzim glasul Păstorului nostru şi privim întruna la Isus şi vedem premiul, coroana vieţii pe care El o promite — nu cu vederea naturală şi cu auzul natural, ci cu înţelegerea noastră. Mult mai de preţ este vederea pe care o avem prin ochii înţelegerii şi credinţei noastre despre Domnul nostru glorificat ca Împăratul slavei, spiritual, mult înălţat, Răscumpărătorul şi Împăratul nostru, decât vederea oferită ochiului natural înainte de Cincizecime.

((B123))

Era o necesitate ca Domnul să Se arate ucenicilor Săi în modul cum li S-a arătat după înviere, necesitate care nu va exista la a doua venire a Sa. Obiectivul Său va fi atunci mai bine servit pe altă cale. De fapt, a apărea aşa la a doua venire ar fi spre dauna scopului care trebuie atunci împlinit. Obiectivul arătării Sale ucenicilor după înviere a fost să-i convingă că Acela care fusese mort este viu pentru totdeauna, pentru ca ei să poată merge ca martori ai faptului învierii Sale (Luca 24:48) şi pentru ca mărturia lor să poată fi o temelie sigurăpentru credinţa generaţiilor următoare. Deoarece nimeni nu poate veni în mod acceptabil la Dumnezeu, să primească Spiritul sfânt al înfierii, fără credinţă în Cristos, era necesar nu numai pentru ucenicii de atunci, ci pentru toţi de atunci încoace, ca dovezile despre învierea şi schimbarea Sa să fie astfel încât oamenii fireşti să le poată înţelege şi aprecia. După ce au devenit părtaşi ai Spiritului sfânt şi au înţeles lucrurile spirituale (vezi 1 Cor. 2:12-16), ei ar fi putut crede pe îngeri la mormânt, că El înviase din starea morţii, chiar dacă ar fi văzut trupul de carne al Omului Isus Cristos zăcând încă în mormânt; dar înainte nu puteau — corpul trebuia să lipsească pentru a le face posibilă credinţa în învierea Lui. După ce Spiritul sfânt îi făcea în stare să discearnă lucrurile spirituale, ei puteau crede mărturia profeţilor că Isus trebuia să moară, că va fi înviat dintre cei morţi şi că va fi mult înălţat ca Împărat al slavei, fără a trebui să Se arate ca om şi să-Şi ia diferite corpuri omeneşti ca îmbrăcăminte, aşa încât să-L poată pipăi şi vedea înălţându-Se la cer. Dar toate acestea erau necesare pentru ei şi pentru toţi oamenii naturali. Crezând, noi venim la Dumnezeu prin El şi primim iertarea păcatelor şi Spiritul înfierii, pentru a înţelege lucrurile spirituale.

Chiar în timp ce înlătura obstacolele naturale ale credinţei, luând formă de om etc., Domnul nostru i-a convins pe ucenici ((B124)) şi i-a făcut martori pentru alţii, nu prin văzul şi pipăitul lor natural, ci făcând deducţii împreună cu ei din Scripturi: „Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile. Şi le-a zis: «Aşa este scris şi aşa trebuia să sufere Hristosul şi să învieze a treia zi dintre cei morţi şi să predice, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, către toate popoarele, începând din Ierusalim. Voi sunteţi martori ai acestor lucruri»” (Luca 24:45-48). Petru de asemenea declară în mod clar acest obiectiv, zicând: „Pe El, Dumnezeu L-a înviat a treia zi şi I-a fost dat să Se arate, de Dumnezeu, nouă, care am mâncat şi am băut împreună cu El, după ce a înviat dintre cei morţi. Isus ne-a poruncit să predicăm poporului că El [Isus cel înviat] a fost rânduit de Dumnezeu, Judecător al celor vii şi al celor morţi”. Fapt. 10:40-42. Diaglott.

Pentru Domnul nostru, după învierea Sa, era numai o chestiune de eficacitate în ce mod să Se arate ucenicilor, care să-I realizeze mai bine scopul, să-I facă cunoscută învierea şi schimbarea Sa de natură. Dacă s-ar fi arătat ca o flacără de foc, cum i s-a arătat îngerul lui Moise în rugul aprins (Exod. 3:2), ar fi putut într-adevăr discuta cu ei, însă dovada dată astfel ar fi fost departe de a fi atât de convingătoare cum a fost metoda pe care a adoptat-o, atât pentru apostoli cât şi pentru lume în general, căreia aceştia i-au pus mărturie.

Dacă S-ar fi arătat în gloria formei spirituale, cum s-a arătat îngerul lui Daniel (Dan. 10:5-8), gloria ar fi fost mai mare decât ar fi putut suporta martorii. Probabil că ei ar fi fost aşa de alarmaţi încât să nu poată primi instrucţiuni de la El. Nici unuia în afară de Pavel nu i S-a arătat Domnul în acest fel; iar Pavel a fost atât de copleşit de strălucirea gloriei Lui, care o întrecea pe cea a soarelui la amiază, încât a căzut la pământ şi a fost orbit de ea.

((B125))

În examinarea metodei de manifestare adoptate de Domnul nostru în decursul celor patruzeci de zile, am văzut că El Şi-a „îngăduit” să Se facă vizibil numai de câteva ori chiar şi pentru martorii aleşi, şi atunci doar pentru scurt timp. Dacă întregul timp cât a fost văzut de ei ar fi fost adunat într-o singură zi în loc să fie la intervale pe parcursul celor patruzeci de zile, probabil ar fi totalizat mai puţin de douăsprezece ore, sau a optzecea parte din întregul timp. Acest lucru fiind adevărat, este evident că El a fost prezent cu ei nevăzut cam şaptezeci şi nouă din cele optzeci de zecimi din acea perioadă de patruzeci de zile. Şi chiar când li S-a arătat, înfăţişările (cu excepţia uneia singure, repetată pentru Toma), n-au fost într-o formă identică aceleia pe care ei o cunoscuseră atât de intim timp de trei ani şi pe care o văzuseră doar cu trei zile înainte. Nu se sugerează nici o singură dată că ei L-au cunoscut după trăsăturile familiare ale feţei Sale, nici chiar că a fost recunoscut după aceeaşi înfăţişare ca şi în alte apariţii.

Maria a presupus că este „grădinarul”. Pentru cei doi care mergeau spre Emaus a fost „un străin”. A fost un străin şi pentru pescarii de pe marea Galileii şi pentru cei unsprezece din odaia de sus. De fiecare dată a fost recunoscut după acţiunile Sale, după vorbele Sale, sau după intonaţia familiară a glasului Său.

Când Toma a spus că numai dovada care se adresa văzului şi pipăitului său natural ar fi acceptabilă pentru el, Domnul, deşi i-a satisfăcut acea cerere, l-a mustrat blând, zicând: Pentru că M-ai văzut, Tomo, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut (Ioan 20:27-29). Dovada mai puternică a fost aceea care nu se adresa vederii naturale, şi mai binecuvântaţi sunt cei pregătiţi să primească adevărul prin orice dovadă ar binevoi Dumnezeu să-l concretizeze.

((B126))

El le-a arătat astfel nu numai că acum avea puterea să apară în diferite moduri şi forme, ci şi că nici unul dintre acele trupuri pe care le-au văzut nu era trupul Său spiritual, glorios, deşi faptele învierii şi prezenţei Sale le-au fost astfel arătate. Diferitele forme, şi lungile intervale fără vreo manifestare exterioară a prezenţei Sale invizibile, au evidenţiat faptul că deşi Domnul şi Învăţătorul lor era viu şi nu Se înălţase încă la Tatăl, El era acum o fiinţă spirituală, într-adevăr invizibilă pentru vederea omenească, dar având capacitatea de a-Şi manifesta prezenţa şi puterea în diferite moduri, după cum voia*.


*Evenimentul relatat în Luca 4:30 nu trebuie privit ca un caz asemănător cu apariţiile şi dispariţiile Sale după înviere. Aceasta n-a fost o dispariţie în sensul de a Se face nevăzut pentru popor. A fost numai o mişcare rapidă, promptă, prin care a zădărnicit intenţiile ucigaşe ale duşmanilor Săi. Înainte ca ei să-şi execute planurile criminale, El S-a întors şi, trecând prin mijlocul lor, nici unul n-a avut curajul sau puterea să-L atace, fiindcă ceasul Său nu venise încă.


Crearea corpului şi a veşmintelor în care li S-a arătat, chiar în odaia unde erau adunaţi, a fost o dovadă indiscutabilă că Cristos nu mai era o fiinţă umană, chiar dacă i-a asigurat pe ucenicii Săi că trupul pe care l-au văzut şi pe care Toma l-a pipăit era un trup adevărat, de carne şi oase, şi nu o simplă vedenie sau apariţie**. Ca ((B127)) fiinţă umană nu putea veni în odaie fără să deschidă uşa, însă ca fiinţă spirituală putea, şi atunci la moment Şi-a creat şi Şi-a luat un astfel de trup de carne şi astfel de veşminte cum a văzut potrivit pentru scopul intenţionat.


**Nimeni să nu se grăbească să presupună că aici urmăm spiritismul, swedenborgianismul sau vreun alt ism. Noi urmăm pur şi simplu şi legăm logic relatarea apostolică. Vedem clar, şi într-un capitol următor vom examina marea diferenţă între învăţătura Bibliei şi acea falsificare a ei promulgată de către Satan sub numele de spiritism. Ne limităm aici să arătăm că spiritismul pretinde a face comunicare între oamenii morţi şi cei vii, în timp ce Biblia condamnă acest lucru (Isa. 8:19) şi ne învaţă că acele comunicaţii care erau adevărate au avut loc numai prin fiinţe spirituale, cum ar fi îngerii, sau prin Domnul nostru; însă nu prin Domnul nostru în timp ce era „Omul Cristos Isus”, nici în timp ce era mort, ci după schimbarea învierii Sale, când El a devenit un „duh dătător de viaţă” sau o fiinţă spirituală însufleţitoare.


Nici un moment nu putem admite sugestia oferită de unii, că Domnul nostru a deschis uşile fără să fie observat, căci relatarea este limpede şi clară, că El a venit şi a stat în mijlocul lor în timp ce uşile erau închise — probabil barate şi zăvorâte cu foarte multă grijă „de frica iudeilor”. Ioan 20:19, 26.

Lecţia că El Îşi schimbase natura a fost încă şi mai accentuată prin modul plecării din mijlocul lor: „El S-a făcut nevăzut dinaintea lor”. Corpul uman de carne şi oase etc., cu hainele de pe El, care a apărut deodată în timp ce uşile erau închise, n-a ieşit pe uşă, ci pur şi simplu a dispărut ori s-a dezintegrat în aceleaşi elemente din care El îl crease cu câteva clipe înainte. S-a făcut nevăzut din ochii lor şi n-a mai fost văzut de ei când carnea, oasele şi hainele în care Se arătase au fost dezintegrate, deşi nu ne îndoim că El era încă cu ei — prezent invizibil; şi tot aşa a fost cu ei şi o mare parte din timpul celor patruzeci de zile.

În împrejurări speciale, pentru învăţătură specială, Dumnezeu a dăruit putere asemănătoare şi altor fiinţe spirituale, îngerilor, făcându-i capabili să apară ca oameni în trupuri de carne şi oase, care au mâncat şi au vorbit cu cei pe care-i informau, întocmai cum a făcut Domnul nostru. Vezi Gen. 18; Jud. 6:11-22; 13:3-20 şi comentariile asupra acestora în Vol. I, pag. 178-180.

Puterea manifestată de Domnul nostru şi de îngerii la care ne-am referit, de a crea şi a dezintegra hainele în care apăreau, a fost şi ea supraomenească, la fel cu cea folosită în crearea şi dezintegrarea corpurilor omeneşti pe care le luau; iar corpurile nu erau corpurile lor spirituale glorioase, după cum nu erau nici hainele pe care le purtau. Ne vom aminti ((B128)) că haina fără cusături şi alte veşminte pe care le-a purtat Răscumpărătorul înainte de răstignirea Sa fuseseră împărţite între soldaţii romani, şi că giulgiul fusese lăsat împăturit şi pus deoparte în mormânt (Ioan 19:23, 24; 20:5-7), aşa că îmbrăcămintea în care a apărut în împrejurările menţionate trebuie să fi fost creată în mod special, şi probabil a fost cea mai potrivită fiecărei împrejurări. De exemplu, când S-a arătat Mariei ca grădinar a fost probabil în astfel de îmbrăcăminte cum ar purta un grădinar.

Că trupurile în care a apărut Domnul erau trupuri umane reale şi nu simple iluzii, El le-a dat de înţeles în mod clar ucenicilor când a mâncat în faţa lor şi i-a invitat să-L pipăie şi să vadă că trupul era într-adevăr carne şi oase, zicând: „Pentru ce sunteţi tulburaţi? . . . Uitaţi-vă la mâinile şi la picioarele Mele, că Eu sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh n-are carne şi oase, cum vedeţi că am Eu”.

Unii creştini trag concluzii absurde din această exprimare a Domnului nostru în privinţa adevărului că El a luat un corp de carne şi oase. Ei privesc corpul pe care l-a luat ca fiind corpul Său spiritual şi declară că un corp spiritual este carne şi oase, şi este întocmai ca şi cel omenesc, cu singura deosebire că prin vinele lui curge în loc de sânge ceva ce nu se poate defini, pe care ei îl numesc spirit. Ei par să nesocotească declaraţia Domnului nostru, că acesta nu era un corp spiritual — că o fiinţă spirituală nu are carne şi oase. Oare uită ei şi declaraţia lui Ioan, că „nu s-a arătat încă” ce este un corp spiritual şi că noi nu vom şti până când vom fi schimbaţi şi făcuţi asemenea Lui şi-L vom vedea, nu cum a fost, ci „cum este”? (1 Ioan 3:2). Oare uită ei şi afirmaţia categorică a apostolului Pavel, că „nu pot carnea şi sângele să moştenească împărăţia lui Dumnezeu” — şi asigurarea lui mai departe că prin urmare toţi moştenitorii împreună cu Cristos trebuie să „fie schimbaţi”? 1 Cor. 15:50, 51.

((B129))

Mulţi creştini au ideea că gloriosul corp spiritual al Domnului nostru este chiar acelaşi corp care a fost răstignit şi pus în mormântul lui Iosif; ei aşteaptă ca atunci când vor vedea pe Domnul în slavă să-L identifice după rănile făcute la Calvar. Aceasta este o mare greşeală, pe care o analiză foarte mică o va descoperi: Mai întâi, ea ar dovedi că trupul Său înviat nu este glorios sau perfect, ci cu urme de răni şi desfigurat. Apoi, ar dovedi că noi ştim ce este un corp spiritual, în ciuda afirmaţiei contrare a apostolului. În al treilea rând, ar dovedi că preţul răscumpărării noastre a fost luat înapoi, pentru că Isus a spus: „trupul Meu . . . îl voi da pentru viaţa lumii”. Carnea Sa, viaţa Sa ca om, umanitatea Sa a fost cea sacrificată pentru răscumpărarea noastră. Iar când a fost ridicat din nou la viaţă prin puterea Tatălui, n-a fost înviat la o existenţă umană, deoarece aceea a fost sacrificată ca preţul cumpărării noastre. Şi dacă acel preţ ar fi fost luat înapoi, noi am fi încă sub condamnarea morţii şi fără speranţă.

N-avem motive să presupunem că trupul spiritual al Domnului nostru după învierea Sa este un trup omenesc, după cum n-avem motive nici să presupunem că trupul Său spiritual de dinaintea primei Sale veniri a fost omenesc, sau că alte fiinţe spirituale au trupuri omeneşti, căci un spirit n-are nici carne nici oase, iar apostolul Petru spune că Domnul nostru a fost „omorât în trup, dar făcut viu în duh”.

Trupul uman al Domnului nostru a fost însă luat din mormânt în mod supranatural, deoarece dacă ar fi rămas acolo ar fi fost o piedică de neînvins pentru credinţa ucenicilor care nu erau încă instruiţi în lucrurile spirituale — „căci Duhul Sfânt încă nu era” (Ioan 7:39). Nu ştim ce s-a făcut cu el, decât că nu s-a descompus sau n-a putrezit (Fapt. 2:27, 31). Că a fost dezintegrat în gaze sau că se păstrează încă undeva ca un mare memorial al iubirii lui Dumnezeu, al ascultării lui Cristos şi al răscumpărării noastre, nimeni nu ştie — şi ((B130)) astfel de cunoştinţă nici nu este necesară. Suntem asiguraţi că Dumnezeu a ascuns în mod miraculos trupul lui Moise (Deut. 34:6; Iuda 9); şi mai ştim că, tot ca un memorial, Dumnezeu a ferit de putrezire în mod miraculos mana din vasul de aur care a fost aşezat în chivot sub Capacul Ispăşirii din Cortul Întâlnirii, şi că aceasta era un simbol al cărnii Domnului nostru, pâinea din cer (Exod. 16:20, 33; Evr. 9:4; Ioan 6:51-58). Prin urmare, nu vom fi surprinşi dacă în Împărăţie Dumnezeu va arăta lumii trupul de carne, răstignit pentru toţi, ca să dea preţul de răscumpărare pentru ei — nefiind permis să se descompună, dar păstrat ca o mărturie eternă a iubirii infinite şi a supunerii desăvârşite. Este cel puţin posibil ca Ioan 19:37 şi Zaharia 12:10 să aibă asemenea împlinire. Cei care au strigat „Răstigneşte-L!” vor putea, ca martori, identifica însuşi trupul străpuns de suliţă şi sfâşiat de cuie şi de spini.

A considera trupul glorios al Domnului nostru ca un trup de carne, n-ar explica câtuşi de puţin apariţiile Sale deosebite şi neaşteptate în decursul celor patruzeci de zile premergătoare înălţării Sale. Cum putea să apară şi apoi să dispară atât de subit? Cum se face că în cele patruzeci de zile a fost aproape tot timpul nevăzut? Şi de ce înfăţişarea Sa era de fiecare dată atât de schimbată încât n-a fost recunoscut ca fiind acelaşi cu Cel văzut în alte împrejurări anterioare, sau cu Cel atât de binecunoscut şi iubit de toţi dinaintea răstignirii Sale, doar cu câteva zile înainte?

N-ar fi de-ajuns să spunem că acestea au fost miracole, deoarece atunci ar trebui să se spună utilitatea sau necesitatea miracolelor. Dacă trupul Său după înviere ar fi fost carne şi oase, şi acelaşi trup care a fost răstignit, cu toate trăsăturile şi cicatricile, de ce ar fi făcut El minuni care nu numai că nu stabileau acel fapt, ci era posibil, după cum vedem, să înveţe contrariul? — că El nu mai era o fiinţă umană — carne şi oase — ci o fiinţă spirituală care putea să meargă şi să vină ca vântul, astfel că nimeni nu ((B131)) putea spune de unde venea sau unde mergea, dar care, pentru a-i instrui, Se arăta ca om în felurite trupuri de carne şi oase pe care le crea şi le dezintegra după cum cereau împrejurările.

Înainte de răstignirea Sa, Domnul nostru fusese în relaţii familiare cu ucenicii, însă după înviere, cu toate că nu-i iubea mai puţin, purtarea Lui faţă de ei era mai rezervată. Aceasta a fost fără îndoială pentru a le imprima mai puternic demnitatea şi onoarea marii Sale înălţări, şi a le inspira respectul cuvenit persoanei şi autorităţii Sale. Deşi lui Isus ca om nu I-a lipsit niciodată acea demnitate a comportamentului care cere respect, totuşi, după schimbarea Sa la natura divină era necesară şi potrivită o rezervă mai mare. O asemenea rezervă a fost totdeauna menţinută de Iehova faţă de creaturile Sale, şi ea este potrivită în situaţia dată. Această rezervă a marcat toate întrevederile Domnului nostru cu ucenicii după învierea Sa. Acestea erau foarte scurte, tocmai cum spusese: „Nu voi mai vorbi mult cu voi”. Ioan 14:30.

Celor care cred că Tatăl nostru ceresc este spirit şi nu om, nu le va fi greu să înţeleagă că Domnul nostru Isus, care acum este înălţat la natura divină şi care este nu numai o asemănare morală a lui Dumnezeu, ci de fapt este „reprezentarea exactă a Fiinţei Lui”, nu mai este om, ci fiinţă spirituală pe care nici un om nu L-a văzut şi nici nu-L poate vedea fără un miracol. Este tot atât de imposibil pentru oameni să vadă gloria dezvăluită a Domnului Isus, după cum este imposibil şi să-L vadă pe Iehova. Să ne gândim un moment cum numai o reflexie a gloriei spirituale a afectat pe Moise şi pe Israel la Sinai (Evr. 12:21; Exod. 19; 20:19-21; 33:20-23; 34:29-35). „Priveliştea aceea era aşa de înfricoşătoare, încât Moise a zis: «Sunt nespus de îngrozit şi tremur»”. Şi deşi Moise a fost întărit supranatural ca să privească gloria Domnului, aşa încât patruzeci de zile şi partuzeci de nopţi, singur cu Dumnezeu, umbrit de gloria Sa ((B132)) şi fără mâncare şi băutură, el a primit şi a scris legea divină (Exod. 34:28), totuşi când a cerut să-L vadă pe Iehova faţă în faţă i s-a spus: „Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască” (Exod. 33:20). Prin urmare, tot ce a văzut Moise a fost o apariţie care reprezenta pe Dumnezeu, şi nimic mai mult n-a fost posibil. Aceasta este în armonie şi cu cuvintele apostolului: „Nimeni nemuritor, nevăzut, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea [vreodată] (1 Tim. 6:15, 16). Dar este clar declarat că fiinţele spirituale pot vedea şi văd pe Dumnezeu, care este El Însuşi o fiinţă spirituală. Matei 18:10.

Dacă Domnul nostru este tot „Omul Hristos Isus care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi” (1 Tim. 2:5, 6) — dacă, fiind dat la moarte în trup El a înviat din nou în trup, şi nu, cum spune apostolul, un spirit dătător de viaţă — atunci în loc să fie înălţat mai presus de îngeri şi de orice nume care se poate numi sub ceruri şi pe pământ, El este încă om. Şi dacă El Şi-a păstrat forma de rob, pe care a luat-o cu scopul de a suferi moartea pentru fiecare om, şi este şi acum cu puţin mai prejos decât îngerii, atunci El nu-L poate vedea pe Dumnezeu niciodată. Cât de iraţională este această vedere când este examinată cu totul în lumina mărturiei apostolice! Gândiţi-vă de asemenea că dacă trupul Domnului nostru, care a fost străpuns şi rănit de cuie, de suliţă şi de cununa de spini, şi care a fost marcat de suferinţe, este trupul Său spiritual glorios, şi dacă cicatricile şi trăsăturile omeneşti desfigurate sunt părţi integrante ale Domnului înălţat, atunci El este departe de a fi frumos, chiar dacă trebuie să iubim rănile îndurate pentru noi. Şi dacă El poartă astfel un trup imperfect, cu urme de răni, desfigurat, şi dacă noi vom fi asemenea Lui, n-ar implica aceasta că apostolii şi sfinţii care au fost răstigniţi, decapitaţi, omorâţi cu pietre, arşi, tăiaţi în bucăţi şi sfâşiaţi de fiare, precum şi cei care au suferit accidente, la fel, fiecare dintre ei îşi va purta cusururile şi semnele rănilor lui? Şi cu ((B133)) acest mod de a vedea, n-ar prezenta cerul cel mai îngrozitor spectacol — pentru toată veşnicia? Dar nu acesta este cazul şi nimeni n-ar putea susţine multă vreme o vedere atât de neraţională şi nescripturală. Fiinţele spirituale sunt fiinţe desăvârşite în fiecare amănunt, şi astfel apostolul aminteşte Bisericii, care este moştenitoarea gloriei şi onoarei spirituale sau cereşti, că deşi semănată [în moarte] în slăbiciune [cu semne şi răni etc.] ea [fiinţa] este înviată în putere; deşi semănată în necinste [brăzdaţi de griji şi necaz etc.] înviază în slavă; deşi semănat trup firesc [literal, „trup animal”] înviază trup spiritual; şi că, după cum am purtat chipul tatălui pământesc, vom purta chipul Domnului ceresc (1 Cor. 15:42-51). Domnul nostru Isus a luat şi a purtat pentru noi şi chipul celui pământesc pentru un timp, ca să ne poată răscumpăra. Dar prin învierea Sa, El a devenit Domnul ceresc (Rom. 14:9), iar noi, dacă suntem credincioşi, vom purta curând chipul Domnului ceresc (trupuri spirituale), după cum acum mai purtăm încă chipul domnului pământesc, Adam (trupuri umane).

Să ne amintim cazul lui Pavel — pentru ca el să poată fi unul dintre apostoli trebuia să fie un martor — trebuia să vadă pe Domnul după învierea Sa. El n-a fost unul dintre cei care au văzut manifestările învierii şi prezenţei Sale în decursul celor patruzeci de zile, de aceea i-a fost acordată o întrezărire specială a Domnului. Însă el L-a văzut, nu cum L-au văzut ceilalţi — nu acoperit de vălul trupului şi veşmintelor de diferite forme. Şi cea mai fugară privire la persoana glorioasă a Domnului nostru fără văl, l-a făcut să cadă la pământ orbit de o glorie a cărei „strălucire o întrecea pe cea a soarelui în miezul zilei”; şi pentru a fi vindecat măcar în parte de această orbire a fost necesară o minune (Fapt. 9:17, 18). Nu L-a văzut Pavel pe Domnul aşa cum este — o fiinţă spirituală? Şi n-a apărut Domnul nostru în decursul celor patruzeci de zile aşa cum a fost, adică aşa cum fusese înainte, pentru scopurile şi motivele speciale deja arătate? Nu avem nici un motiv să ne îndoim de ((B134)) aceasta. Dar Domnul a avut un scop în faptul că lui Pavel i S-a arătat în acest fel, întocmai cum faptul că celorlalţi li s-a arătat altfel a avut şi a servit unui alt scop. Pavel arată acest scop, zicând: „După ei toţi ca unuia născut Înainte de vreme mi S-a arătat şi mie” (1 Cor. 15:8, după nota de subsol la trad. reviz. — n. e.). După cum învierea Domnului nostru a fost naşterea Sa din moarte, la deplina perfecţiune a fiinţei spirituale (Col. 1:18; Rom. 8:29), tot aşa învierea Bisericii, Corpul lui Cristos, este arătată aici şi în alte locuri ca o naştere. La naşterea sau învierea noastră ca fiinţe spirituale, vom vedea pe Domnul aşa cum este, întocmai cum L-a văzut Pavel; dar noi, fiind schimbaţi sau născuţi atunci fiinţe spirituale, nu vom fi doborâţi la pământ, nici orbiţi la vederea persoanei glorioase a Domnului nostru. Cuvintele lui Pavel vreau să spună că el L-a văzut aşa cum Îl vom vedea noi — „aşa cum este”; el L-a văzut aşa cum Îl va vedea întregul Corp al lui Cristos, însă el L-a văzut Înainte de vreme, înainte de a fi născut dintre morţi şi prin urmare înainte de a fi capabil să suporte — totuşi „aşa cum” fiecare născut în acest fel Îl va vedea la timpul cuvenit.

Moise, coborând de pe munte pentru a comunica Israelului Legământul Legii, a fost un tip al mai Marelui Legiuitor şi Mijlocitor al Noului Legământ, care la a doua venire Se va prezenta ca să conducă şi să binecuvânteze lumea. Prin urmare, Moise a simbolizat Biserica întreagă, al cărei Cap este Domnul nostru. Faţa lui Moise a fost făcută să strălucească, aşa încât poporul n-a putut să-l privească, şi după aceea a trebuit să poarte un văl, ca tip al gloriei spirituale a lui Cristos, o ilustraţie a punctului pe care-l examinăm acum. Cristos are gloria şi strălucirea adevărată, imaginea exactă a persoanei Tatălui, iar noi vom fi asemenea Lui, şi nimeni nu poate privi această glorie; de aceea, oricare va fi manifestarea Legiuitorului faţă de lume când gloria Domnului se va descoperi, gloria persoanelor spirituale nu va putea fi văzută. Ele vor vorbi prin văl — sub acoperire. Aceasta, şi încă mai mult, a fost semnificaţia vălului lui Mosie. Exod. 34:30-33.

((B135))

Acordând subiectului un studiu atent, ajungem tot mai mult să recunoaştem înţelepciunea divină arătată în maniera de a le descoperi apostolilor învierea Domnului nostru, pentru ca ei să fie pe deplin satisfăcuţi şi martori vrednici de încredere, şi pentru ca cei umiliţi din lume să poată primi mărturia lor şi să creadă că Dumnezeu L-a înviat pe Domnul nostru din morţi — ca ei să-L poată recunoaşte ca pe Acela care a fost mort, dar care acum este viu în vecii vecilor, şi crezând să poată veni la Dumnezeu prin El. Şi privindu-L sub călăuzirea Spiritului sfânt al adevărului, minţile noastre se lărgesc şi nu-L mai vedem pe omul Cristos Isus, ci pe Domnul slavei şi al puterii, părtaş al naturii divine. Şi astfel Îl cunoaştem pe El, pentru a cărui venire şi împărăţie s-a rugat şi a aşteptat Biserica atât de serios. Şi nimeni, recunoscând cum se cuvine marea Sa înălţare, nu poate aştepta la a doua venire a Sa pe omul Cristos Isus în trupul de carne pregătit pentru jertfă şi rănit şi dat la moarte ca răscumpărarea noastră. Nici nu trebuie să ne aşteptăm ca la a doua venire, El să „Se arate” sau să Se manifeste lumii în diferite forme de carne şi oase — ceea ce a fost necesar pentru acei martori aşa cum vom vedea, foarte diferit.

Din cele ce am văzut cu privire la fiinţele spirituale şi la manifestările lor în timpurile trecute, este evident că dacă Domnul nostru ar fi să Se manifeste la a doua venire a Sa, fie deschizând ochii oamenilor ca să-I privească gloria, cum a făcut cu Pavel şi cu Daniel, fie luând trup omenesc, ar fi în dauna planului descoperit în Cuvântul Său. Efectul arătării Sale în glorie lumii, ochii lor fiind în mod miraculos pregătiţi ca să-L poată vedea, ar fi aproape să-i paralizeze prin vederea aceea copleşitoare, în timp ce a apărea ca om, ar însemna a coborî standardul demnităţii şi a da naturii şi formei divine o apreciere mai joasă decât cea adevărată. Cum nici una din aceste metode n-ar părea să fie necesară ((B136)) sau recomandabilă acum, nu putem presupune că va fi adoptată vreuna din ele.

Dimpotrivă, ar trebui să aşteptăm ca Cristosul să fie manifestat în trupul omenirii în acelaşi mod în care atunci când Domnul a „devenit trup” şi a locuit printre oameni, Dumnezeu S-a manifestat în trupul Său. Natura umană, când este perfectă şi în armonie cu Dumnezeu, este o asemănare a lui Dumnezeu în trup; ca atare, Adam cel iniţial perfect a fost o asemănare a lui Dumnezeu, iar omul perfect Cristos Isus de asemenea; aşa încât El a putut să-i spună ucenicului Filip, care a cerut să-L vadă pe Tatăl: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” — a văzut asemănarea lui Dumnezeu în trup, „Dumnezeu manifestat în trup”.

La fel şi omenirea în general, pe măsură ce membrii ei vor reveni treptat la chipul de multă vreme pierdut al lui Dumnezeu, ei vor fi chipuri şi asemănări trupeşti ale Tatălui şi ale Cristosului. Chiar la începutul Mileniului, după cum am văzut, vor exista modele de umanitate perfectă în faţa lumii (vezi Vol. I, pag. 287-293): Avraam, Isaac, Iacov şi sfinţii profeţi, deja încercaţi şi aprobaţi, vor fi „prinţi” printre oameni, exponenţii şi reprezentanţii împărăţiei spirituale, nevăzute. Cristos va fi manifestat în aceştia — în trupul lor — aşa cum Tatăl a fost manifestat în trupul Lui. Şi când „cine va vrea” va ajunge la perfecţiune şi va veni în deplină armonie cu voinţa lui Cristos, fiecare din aceştia va fi un chip al lui Dumnezeu şi al lui Cristos, şi în fiecare din aceştia va fi manifestat Cristos.

Pentru că a fost creat în chipul moral al lui Dumnezeu, omul perfect, consacrat pe deplin, va fi capabil să aprecieze perfect Spiritul sfânt şi Cuvântul lui Dumnezeu; iar Biserica glorificată îl va conduce. Fără îndoială, de asemenea, că viziunile şi descoperirile directe, precum şi comunicările generale între Împărăţia spirituală şi reprezentanţii şi exponenţii ei pământeşti vor fi mult mai libere şi mai generale decât au fost vreodată înainte comunicările similare — vor fi mai mult conform ordinii comuniunilor din Eden, ((B137)) înainte ca păcatul să fi adus condamnare şi separare de favoarea şi comuniunea lui Dumnezeu.

Nimic deci, nici raţional nici scriptural, nu cere ca Domnul să Se arate la a doua venire a Sa în diferite trupuri de carne şi oase. Că o asemenea procedură nu este esenţială este evident din succesul împărăţiei lui Satan care lucrează prin fiinţe umane ca agenţi. Cei care se împărtăşesc din spiritul răului şi al erorii îl reprezintă cel mai deplin pe marele prinţ nevăzut. El este vizibil astfel în trupul lor cu toate că el însuşi este o fiinţă spirituală, invizibilă pentru oameni.

Membrii Cristosului „schimbaţi”, făcuţi părtaşi ai naturii divine, vor fi fiinţe spirituale, după cum şi Satan este o fiinţă spirituală, şi deopotrivă invizibili pentru oameni. Activitatea lor va fi similară ca manieră, deşi direct opusă în caracter şi rezultate; agenţii lor onoraţi, nu legaţi şi înrobiţi prin ignoranţă şi slăbiciune cum sunt cei mai mulţi dintre slujitorii lui Satan, ci făcuţi desăvârşiţi şi „cu adevărat liberi”, vor lucra inteligent şi armonios, de bună voie şi din iubire; iar funcţiile lor vor fi răsplăţi ale dreptăţii.

Prezenţa Domnului nostru va fi manifestată lumii prin demonstraţii de „putere şi slavă mare”, nu însă neapărat pentru vederea naturală, ci pentru ochii înţelegerii lor, când se vor deschide pentru aprecierea marilor schimbări pe care le va face noul Conducător. Prezenţa şi autoritatea Sa dreaptă vor fi recunoscute atât prin pedepsele, cât şi prin binecuvântările care vor curge către omenire de la domnia Sa.

Multă vreme s-a crezut în general că strâmtorarea şi necazul vin asupra celor răi ca pedepse pentru facerea răului. Aceasta părând a fi o lege naturală şi potrivită, oamenii în general au acceptat-o, crezând că aşa trebuie să fie, chiar dacă nu este aşa; totuşi faptele aspre ale experienţei sunt în acord cu Biblia, că în trecut cei evlavioşi au suferit cel mai adesea necazuri şi persecuţii (2 Tim. 3:12). Dar în „ziua strâmtorării”, perioada celor patruzeci de ani care introduc ((B138)) domnia lui Mesia, această ordine va începe să se inverseze. În ziua aceea puterile rele vor fi răsturnate, iar dreptatea, stabilită printr-un proces treptat, va îndeplini grabnic o răsplătire corespunzătoare a răufăcătorilor şi binecuvântări celor care vor face bine. „Necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul; . . . Dar slavă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele”, în „ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui” (Rom. 2:9, 10, 6, 5). Şi fiindcă acum există aşa de mult rău, răsplătirea va fi foarte severă la început; formând un „timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele”. Aşadar, în răzbunare, în strâmtorare şi în mânia asupra popoarelor, Domnul va descoperi lumii faptul schimbării de dispensaţii şi de conducători. Şi astfel, „când se împlinesc judecăţile Tale (Domnului) pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea” (Isa. 26:5-11). Ei vor învăţa că sub noua ordine de lucruri cei care vor face binele vor fi înălţaţi, iar cei care vor face răul vor fi restrânşi şi pedepsiţi. Pentru o mărturie profetică clară cu privire la această Împărăţie şi la operarea ei în favoarea celor umiliţi, corecţi, săraci, nevoiaşi şi asupriţi, şi cu privire la răsturnarea de către ea a monopolurilor şi a oricărui sistem de nedreptate şi de asuprire, precum şi cu privire la egalizarea generală a afacerilor omeneşti, citiţi cu atenţie Psalmul 72:1-19; 37:1-14.

Împăratul nostru Se va descoperi astfel în mod treptat: unii Îl vor recunoaşte pe noul Conducător mai devreme decât alţii, dar în cele din urmă „orice ochi Îl va vedea” [horao — discerne] (Apoc. 1:7). Dar „El vine cu norii”; şi în timp ce norii strâmtorării sunt grei şi întunecaţi, când munţii (împărăţiile acestei lumi) se cutremură şi cad, iar pământul (societatea organizată) se clatină, se dezintegrează, se topeşte, unii vor începe să înţeleagă că ceea ce vestim noi acum a sosit deja — că ziua cea mare a lui Iehova a sosit; că ziua prezisă a ((B139)) strâmtorării şi a mâniei asupra naţiunilor acum începe, şi că Unsul lui Iehova Îşi ia marea Sa putere şi Îşi începe lucrarea de a face din judecată o linie şi din dreptate un fir cu plumb (Isa. 28:17). Iar „El trebuie să împărăţească până” va fi pus jos toate autorităţile şi toate legile de pe pământ care sunt contrare celor care stăpânesc în cer.

Pe măsură ce strâmtorarea va creşte, oamenii vor căuta, dar în zadar, un adăpost în „vizuini” şi peşteri, în marile stânci şi fortăreţe ale societăţii (francmasoneria, Odd Fellowship, uniuni sindicale, bresle, trusturi şi toate societăţile laice şi eclesiastice) şi în munţii (guvernele) pământului, zicând: „Cădeţi peste noi* [acoperiţi-ne, protejaţi-ne] şi ascundeţi-ne de Faţa Aceluia care stă pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui”. Apoc. 6:15-17.


*Cuvântul grecesc epi, folosit aici, este în general tradus pe, dar are şi semnificaţia peste şi împrejur, şi aşa este tradus de multe ori în versiunea comună. Ideea este aceea de protejare, nu de distrugere. Vederea comună asupra acestui pasaj, conform căreia el învaţă că oamenii răi vor avea destulă credinţă să se roage ca munţii literali să cadă, este absurdă. Adevărata împlinire începe deja: cei mari, cei bogaţi, şi nu mai puţin cei săraci, caută acum la munţi, la stânci şi la peşteri adăpost de furtuna întunecată a necazului pe care toţi o văd adunându-se.


Idolatria banului care a înnebunit toată lumea şi care va avea un rol atât de proeminent în strâmtorare, pricinuind nelinişte nu numai pentru acumularea lui, ci şi pentru păstrarea lui, trebuie să fie complet nimicită, după cum se arată în Isaia 2:8-21; Ezec. 7:17-19.

Ziua cea mare a strâmtorării va fi recunoscută şi toţi vor căuta protecţie de furtuna ei, deşi puţini vor recunoaşte judecăţile Domnului atunci răspândite peste tot în lume ca rezultat al prezenţei Sale, al stabilirii autorităţii Sale şi al aplicării legilor Sale. În cele din urmă însă toţi vor recunoaşte ((B140)) [„vedea”] pe Împăratul slavei; şi toţi cei care vor iubi atunci dreptatea se vor bucura să-L asculte şi să se conformeze pe deplin cerinţelor Sale drepte.

Acesta va fi un timp de răsplătire pentru toţi cei care prin înşelăciune sau prin forţă, uneori în numele legii şi sub aprobarea ei, au acaparat pe nedrept drepturile sau proprietăţile altora. Răsplătirea, după cum am văzut, va veni de la Domnul prin ridicarea maselor populare. În strâmtorarea lor, nevrând să se despartă de un dolar sau de un pogon de pământ, sau de un drept asumat sau de o demnitate de care se bucuraseră de multă vreme şi care nu le fusese contestată, dar văzând răsplătirea apropiindu-se, mulţi vor căuta acoperirea organizaţiilor până atunci puternice — civile, sociale şi religioase — să le promoveze şi să le apere interesele, simţind că singuri ar cădea. Dar acestea nu vor putea să-i scape în ziua mâniei Domnului. Conflictul şi răsplătirea care se apropie vor face ca toate familiile pământului să bocească; pentru că va fi un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele — nu, şi nici nu va mai fi vreodată. Ele vor boci din „pricina Lui”, din pricina judecăţilor Lui care vor produce marea strâmtorare într-un mod natural; pentru că Domnul Se ridică să clatine îngrozitor pământul şi să-i nimicească stricăciunile (Isa. 2:21). Atât de cuprinzătoare vor fi judecăţile şi necazul, încât nimeni nu va scăpa. În cele din urmă tot ochiul va discerne schimbarea şi va recunoaşte că Domnul domneşte. Strâmtorarea ar putea fi mult diminuată dacă oamenii ar putea să vadă şi să acţioneze prompt după principiile echităţii, ignorând şi renunţând la toate privilegiile nedrepte din trecut, chiar dacă ele ar fi legalizate; dar egoismul nu va permite aceasta, până când strâmtorarea va izbucni şi va răsturna pe cei mândri, va umili pe cei puternici şi va înălţa pe cei umiliţi.

Dar marea masă a omenirii nu va ajunge să înţeleagă adevărata stare de lucruri până când ziua cea mare de strâmtorare va fi aproape de sfârşit — până când împărăţiile ((B141)) neamurilor vor fi prefăcute în pulbere şi îndepărtate cu totul, nemaigăsindu-se loc pentru ele (în 1915 d. Cr., cum am arătat în capitolul precedent) — până când Babilonul cel mare va fi complet răsturnat şi influenţa lui asupra lumii va fi zdrobită. Atunci ei vor vedea că marea strâmtorare prin care vor fi trecut a fost ceea ce este numit simbolic „războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic” (Apoc. 16:14); că în măsura în care ei au susţinut eroarea şi răul, în aceeaşi măsură au luptat împotriva legii şi forţelor noului imperiu şi a noului Conducător al pământului; şi că în măsura în care limba, pana, mâinile, influenţa şi mijloacele lor au fost folosite ca să sprijine dreptatea şi adevărul asupra oricărui subiect, în aceeaşi măsură ei au luptat de partea Domnului.

Unii vor învăţa semnificaţia strâmtorării mai repede decât alţii, pentru că vor fi mai ascultători. Şi pe parcursul întregii strâmtorări vor fi în lume aceia care vor pune mărturie pentru cauza ei, declarând că prezenţa Domnului şi stabilirea Împărăţiei Sale, care este în opoziţie cu puterile întunericului, este adevărata cauză a strâmtorării, clătinării şi răsturnării societăţii, arătând că toţi cei care se opun adevărului şi dreptăţii sunt vrăjmaşii împărăţiei celei noi, şi că, dacă nu se vor preda fără întârziere, vor trebui curând să sufere o ruşinoasă înfrângere. Totuşi masele nu vor ţine seama de sfatul înţelept, după cum au făcut întotdeauna, până când vor fi cu totul umilite sub conducerea de fier a noii împărăţii, numai la sfârşit dându-şi seama de nechibzuinţa căii lor.

Adevăratul învăţător şi purtător de lumină (Mat. 5:14), Biserica adevărată, corpul lui Cristos, nu va fi lăsată în întunecime ca să înveţe despre prezenţa Domnului ei prin manifestările mâniei şi puterii Sale, aşa cum va învăţa lumea. Pentru iluminarea ei s-a făcut pregătire specială. Prin cuvântul sigur al profeţiei, care străluceşte ca o lumină într-un loc întunecos, ea este clar şi precis informată chiar ce ((B142)) trebuie să aştepte (2 Pet. 1:19). Prin cuvântul profetic ea va fi nu numai protejată de descurajare şi făcută în stare să învingă atacurile, cursele şi pietrele de poticnire, atât de multe în „ziua cea rea”, şi astfel să stea aprobată de Dumnezeu, ci ea va deveni şi purtătorul de lumină şi învăţătorul lumii. Biserica este astfel făcută în stare să arate lumii cauza strâmtorării, să vestească prezenţa noului Conducător, să declare metodele, planul şi obiectivul noii dispensaţii, şi să instruiască lumea în privinţa celui mai înţelept curs de urmat în vederea acestor lucruri. Şi chiar dacă oamenii nu vor da atenţie instrucţiunilor până când lecţia supunerii le va fi fost impusă prin necaz, totuşi acestea îi vor ajuta mult la învăţarea acestei lecţii. La această misiune a „picioarelor”, sau a celor din urmă membri ai Bisericii, care vor vesti pe munţi (împărăţii) domnia lui Cristos începută, se referă Isaia 52:7.

Scripturi care par a se contrazice

Sunt în Scriptură unele declaraţii referitoare la modul întoarcerii şi arătării Domnului, care, înainte de a fi examinate critic, par a fi în contradicţie unele cu altele. Şi fără îndoială că ele au servit timp de secole scopului divin de a ascunde adevărul până la timpul când va fi cuvenit să fie înţeles; şi chiar şi atunci să fie ascuns de toţi, cu excepţia clasei speciale a celor consacraţi cărora acesta le-a fost intenţionat.

De exemplu, Domnul nostru a zis: „Iată, Eu vin ca un hoţ” şi „Cum a fost în zilele lui Noe, la fel va fi şi în zilele Fiului Omului [în zilele prezenţei Sale]: mâncau, beau, se însurau, se măritau”, „şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul”. „Şi fiind întrebat de farisei când va veni Împărăţia lui Dumnezeu, Isus a răspuns şi le-a zis: «Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să atragă atenţia»” [nota marginală la traducerea engleză, „cu manifestare exterioară”]. Apoc. 16:15; Luca 17:26, 27, 20; Mat. 24:38, 39.

((B143))

Aceste scripturi declară şi ilustrează clar modul venirii Domnului. Ele arată că El va fi prezent nevăzut, făcând o lucrare de care lumea va fi pentru un timp cu totul în necunoştinţă. Sosirea Lui prin urmare trebuie să fie într-un mod liniştit, neobservată şi cu totul neştiută de lume, întocmai cum ar veni „un hoţ”, fără zgomot sau altă demonstraţie care să atragă atenţia. După cum în zilele lui Noe lumea îşi vedea de afaceri ca de obicei, fără să fie câtuşi de puţin tulburată şi fără nici chiar cea mai slabă credinţă în propovăduirea lui Noe cu privire la potopul viitor, tot aşa, în prima parte a Zilei Domnului, lumea neavând nici o credinţă în vestea prezenţei Sale şi a strâmtorării iminente, va continua ca de obicei, nedând nici o atenţie unei astfel de propovăduiri până când, în marele potop al strâmtorării, lumea veche — vechea ordine de lucruri — se va prăbuşi, va trece, ca pregătire pentru stabilirea deplină a noii ordini, Împărăţia lui Dumnezeu sub toată întinderea cerurilor — „Cum a fost în zilele lui Noe, la fel va fi şi în zilele [prezenţei] Fiului Omului”.

Pe de altă parte, găsim scripturi care la prima vedere par a fi în contradicţie directă cu acestea, ca de exemplu: „Însuşi Domnul, cu un strigăt de strângere laolaltă, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer”. Domnul Isus se va descoperi „din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, aducând răzbunare peste cei care nu cunosc pe Dumnezeu şi peste cei care nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos”. „Toate popoarele [lumea] . . . vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu mare slavă.” „Iată, El vine cu norii şi orice ochi Îl va vedea.” 1 Tes. 4:16; 2 Tes. 1:7, 8; Mat. 24:30; Apoc. 1:7.

Ca şi căutători ai adevărului, nu va fi destul să spunem în legătură cu aceste pasaje că majoritatea lor par să favorizeze vederea care suntem noi înclinaţi s-o preferăm, indiferent ((B144)) care ar fi ea, şi apoi să le nesocotim pe celelalte. Până când nu avem o vedere asupra subiectului în care fiecare declaraţie a Bibliei să-şi găsească o reprezentare rezonabilă, nu trebuie să ne simţim siguri că avem adevărul cu privire la subiect. O singură declaraţie a lui Dumnezeu este tot atât de adevărată şi este o temelie tot atât de fermă pentru credinţă ca şi o sută. Şi ar fi mai înţelept să căutăm o înţelegere armonioasă decât să ajungem la o concluzie sau să adoptăm o teorie bazată pe o interpretare unilaterală, şi astfel să ne înşelăm pe noi înşine şi pe alţii.

Creştinii în general nu fac nici un efort să pună în armonie aceste declaraţii, şi de aceea ideile lor sunt unilaterale şi incorecte. Cea din urmă grupă de declaraţii este tot atât de clară ca şi prima, şi se pare că învaţă tocmai contrariul unui mod de venire şi de prezenţă a Domnului liniştită, neobservată, ca un hoţ. Pe lângă aceste declaraţii, ni se arată alte două feluri ale venirii Sale, şi anume: „Acest Isus, care a fost înălţat la cer dintre voi, va veni În acelaŞi fel cum L-aţi văzut mergând la cer”, şi, „Căci, aşa cum iese fulgerul de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi la venirea Fiului Omului” (Fapt. 1:11; Mat. 24:27). Pentru a ajunge la o concluzie corectă trebuie să le acordăm şi acestora greutatea cuvenită.

În examinarea subiectului ar trebui să observăm că în timp ce Domnul nostru a afirmat ca un fapt hotărât că Împărăţia Sa se va stabili fără manifestare exterioară şi că venirea Sa, prezenţa Sa, va fi ca un hoţ, cerând veghere concentrată, atentă, pentru a o înţelege şi discerne, toate textele de mai sus, citate în general ca dovezi ale unei manifestări exterioare, vizibile, sunt într-un limbaj profund figurativ, cu excepţia celui care spune că El va veni în acelaşi fel cum S-a dus. Interpretarea declaraţiilor simbolice trebuie totdeauna să se adapteze declaraţiilor mai clare, mai literale, de îndată ce le este recunoscut caracterul simbolic. Ori de câte ori o interpretare literală ar încălca raţiunea şi ar pune ((B145)) pasajul în contradicţie directă cu declaraţiile clare ale Scripturii, un asemenea pasaj ar trebui considerat figurativ, iar interpretarea lui ca simbol ar trebui căutată în armonie cu pasajele evident clare şi literale, şi cu caracterul şi obiectivul general al planului descoperit. În acest caz, recunoscând şi interpretând astfel simbolurile, frumoasa armonie a tuturor declaraţiilor este vădită. Să le examinăm acum şi să vedem cât de perfect sunt ele în acord cu pasajele care nu sunt simbolice.

„Căci însuşi Domnul, cu un strigăt arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu Se va coborî din cer” (1 Tes. 4:16). Glasul şi trâmbiţa menţionate aici corespund în toate privinţele cu aceleaşi ilustraţii folosite în Apocalipsa 11:15-19 — „Îngerul al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: «Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor». . . . Şi neamurile se umpluseră de mânie, dar a venit mânia Ta şi timpul ca cei morţi să fie judecaţi” etc. Aceleaşi evenimente sunt menţionate şi în profeţia lui Daniel: „În timpul acela se va scula [va prelua controlul] marele prinţ Mihail [Cristos] . . . acesta va fi un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele. . . . Mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi”. Iar Pavel, la menţiunea sa despre glas şi trâmbiţă, adaugă declaraţia: „Întâi vor învia cei morţi în Hristos”. În 2 Timotei 4:1 el spune mai departe că Cristos va judeca viii şi morţii, în acest timp al arătării şi al împărăţiei Sale; iar începutul acestei judecăţi a popoarelor în viaţă este peste tot descris ca cel mai mare timp de strâmtorare pe care l-a cunoscut lumea vreodată. Dan.12:1.

Astfel Pavel, Ioan şi Daniel se referă în mod evident la acelaşi timp, timpul arătării Domnului nostru şi al stabilirii împărăţiei Sale în mijlocul unui mare timp de strâmtorare, precum şi la evenimentele care îl precedă şi-l introduc.

((B146))

Fiecare scriitor arată acelaşi rezultat ca urmare a ridicării lui Mihail, glasurile şi trâmbiţa, adică strâmtorarea şi mânia asupra popoarelor şi învierea morţilor. Să observăm apoi ilustraţia folosită:

„Cu un strigăt.” Cuvântul grecesc tradus aici prin „strigăt” este keleusma şi înseamnă un strigăt de încurajare. Un strigăt implică un mesaj public, destinat pentru urechile, nu a celor puţini, ci a unei mulţimi amestecate. El este intenţionat în general fie să alarmeze şi să îngrozească, fie să ajute şi să încurajeze. Sau poate avea un efect asupra unei clase, iar efectul contrar asupra alteia, după împrejurări şi condiţii.

Aspectul afacerilor din lume în ultimii cincisprezece ani corespunde în mod izbitor cu acest simbol, prin izbucniri de încurajare mondială ca toţi oamenii să se trezească la sentimentul drepturilor şi privilegiilor lor ca oameni, şi să ia seama la relaţiile lor reciproce, la principiile pe care ele sunt bazate şi la scopurile pe care trebuie să le îndeplinească. Unde pe faţa pământului este naţiunea civilizată care n-a auzit strigătul şi care nu este influenţată de el! Întreaga lume civilizată a studiat în ultimii câţiva ani economia politică, drepturile civile şi libertăţile sociale ca niciodată înainte în analele istoriei; iar oamenii se încurajează unii pe alţii şi sunt încurajaţi ca niciodată înainte, să cerceteze aceste subiecte chiar până la temelie. Strigătul de încurajare început prin creşterea cunoştinţei printre oameni a făcut deja ocolul pământului, şi sub influenţa lui oamenii se unesc între ei, încurajaţi şi ajutaţi de oameni inteligenţi şi înzestraţi, să lupte şi să se străduiască pentru drepturi şi libertăţi atât reale cât şi închipuite; şi pe măsură ce organizaţiile lor cresc şi se înmulţesc, strigătul devine tot mai tare şi mai prelung, şi în final va rezulta, aşa cum a fost prezis, marele timp de strâmtorare şi de tumult al popoarelor înfuriate. Acest rezultat este descris în mod grăitor de către profet — „Un ((B147)) vuiet se aude pe munţi [împărăţii], ca vuietul de popor mult; se aude o zarvă de împărăţii, de popoare adunate. Domnul oştirilor Îşi cercetează oastea care va da lupta”. Isa. 13:4.

„Glasul arhanghelului” este un alt simbol remarcabil, de o importanţă asemănătoare. Numele „arhanghel” înseamnă sol principal; şi Însuşi Domnul nostru uns este Solul principal al lui Iehova — „Solul Legământului” (Mal. 3:1). Daniel se referă la acelaşi personaj, numindu-l Mihail, care înseamnă Cel asemenea lui Dumnezeu — un nume potrivit pentru Cel care este „reprezentarea exactă a Fiinţei Tatălui” şi reprezentantul puterii şi autorităţii Sale. Glasul Arhanghelului reprezintă autoritatea şi comanda lui Cristos. Acest simbol reprezintă deci pe Cristos preluând controlul, sau începându-Şi domnia şi dând poruncile, ordinele Sale oficiale, anunţând schimbarea dispensaţiei prin intrarea în vigoare a legilor împărăţiei Sale.

Aceeaşi idee este exprimată în alt mod de către Daniel, când zice că în timpul acela „se va scula” Mihail, marele prinţ. A se scula înseamnă a-şi asuma autoritatea, a da ordine. Vezi „se va scula” în Isaia 2:19, 21. O altă ilustraţie a acestui simbol este dată prin David, care spune profetic despre Cristos: „Glasul Lui răsună, şi pământul se topeşte”. Timpul de mare strâmtorare se va precipita şi pământul (societatea organizată) se va topi sau se va dezintegra sub schimbarea de administraţie care va intra în vigoare când va răsuna glasul poruncii noului Împărat. La porunca Sa, sistemele erorii, civile, sociale şi religioase, trebuie să cadă, oricât de vechi sau de ferm înrădăcinate şi fortificate ar putea fi ele. Sabia care iese din gura Lui va pricinui prăpădul: Adevărul asupra fiecărui subiect şi sub toate aspectele lui diverse va judeca pe oameni, şi sub puterea şi domnia Lui va produce răsturnarea răului şi a erorii în miile lor de forme.

„Trâmbiţa lui Dumnezeu”. Mulţi, fără să se gândească, par să nutrească ideea că această trâmbiţă va fi un sunet literal ((B148)) în aer. Dar se va vedea că aceasta este o aşteptare neraţională, când se va observa că Pavel se referă aici la ceea ce Revelatorul numeşte „a şaptea trâmbiţă”, „cea din urmă trâmbiţă” dintr-o serie de trâmbiţe simbolice (Apoc. 11:15; 1 Cor. 15:52). Dovada că aceste referinţe sunt la aceeaşi trâmbiţă se găseşte în relatarea evenimentelor legate de fiecare din ele. Pavel menţionează învierea şi stabilirea Împărăţiei Domnului, ca fiind legate de „trâmbiţa lui Dumnezeu”, iar Revelatorul menţionează aceleaşi evenimente cu o exactitate şi mai mare. Faptul că „a şaptea” sau „cea din urmă” trâmbiţă este în mod potrivit numită „trâmbiţa lui Dumnezeu” este de asemenea evident când ne amintim că evenimentele menţionate sub cele şase trâmbiţe precedente din Apocalipsa se referă la acţiunile oamenilor, în timp ce a şaptea se referă în mod special la lucrarea Domnului şi cuprinde „ziua Domnului”. Fiindcă cele şase trâmbiţe precedente au fost simbolice — şi acest lucru este admis în general de către comentatorii şi cercetătorii care au vreo pretenţie că interpretează Apocalipsa — ar însemna o încălcare a raţiunii şi a bunului simţ a se aştepta ca a şaptea, ultima din serie, să fie un sunet literal, auzibil în aer. Şi nu numai atât, dar nu ar fi în armonie nici cu metodele generale ale Domnului, nici cu acele declaraţii ale Scripturii care arată modul secret al venirii Sale; căci un hoţ nu sună niciodată din trâmbiţă ca să-şi anunţe sosirea.

Toate cele şapte trâmbiţe din Apocalipsa sunt simbolice şi reprezintă şapte mari perioade de timp şi evenimentele lor. Lăsăm examinarea acestora pentru un volum următor. Este suficient să spunem aici că noi ne aflăm astăzi chiar în mijlocul evenimentelor care marchează sunetul celei de-a şaptea trâmbiţe. Glasurile puternice, înmulţirea cunoştinţei, popoarele înfuriate etc., luate în legătură cu profeţiile timpului, stabilesc aceasta ca un fapt. Multe evenimente trebuie încă să mai aibă loc înainte ca această a şaptea sau ultimă trâmbiţă să înceteze a mai suna; ca de exemplu, ((B149)) răsplătirea sfinţilor şi a profeţilor, învierea tuturor morţilor etc. De fapt ea acoperă întreaga perioadă a domniei milenare a lui Cristos, după cum se arată prin evenimentele care trebuie să aibă loc sub ea. Apoc. 10:7; 11:15,18.

Aflăm astfel că „strigătul”, „glasul Arhanghelului” curs de îndeplinire. Să observăm cu grijă, de asemenea, faptul că fiecare din cele trei profeţii la care tocmai ne-am referit (Dan. 12:1; Apoc. 11:15; 1 Tes. 4:16) declară prezenţa Domnului în timpul când au loc evenimentele amintite. Ele au fost prezise chiar cu scopul de a indica felul în care prezenţa Sa nevăzută va fi manifestată acelora care au credinţă în cuvântul profeţiei. Pavel spune: „Însuşi Domnul Se va coborî cu [literal în sau în timpul] un strigăt”, glas, trâmbiţă etc.; Ioan spune că împărăţiile acestei lumi devin ale Lui în timpul acestor evenimente; iar Daniel spune: „În timpul acela se va scula [va fi prezent] marele prinţ Mihail [Cristos]” şi Îşi va lua marea Sa putere. Dacă, prin urmare, putem recunoaşte strigătul, glasurile şi sunetul trâmbiţei celei mari, trebuie să le acceptăm ca indicii nu ale faptului că Domnul va veni curând, ci mai degrabă ale faptului că El a venit şi acum este prezent şi că lucrarea secerişului de adunare a grâului şi de ardere a neghinei este deja în curs de desfăşurare. Vom vedea curând că acest lucru este cu prisosinţă dovedit prin profeţiile timpului. Totuşi prezenţa şi lucrarea Sa pot fi discernute nu prin vederea naturală, ci numai prin ochiul credinţei, prin cuvântul sigur al profeţiei.

Chiar aici n-ar trebui trecut cu vederea un alt fapt, şi anume, că „strigătul”, „glasul Arhanghelului” şi „trâmbiţa lui Dumnezeu”, toate, după cum am explicat mai sus, sunt mijloace pentru împlinirea lucrării secerişului Veacului Evanghelic. Dacă, prin urmare, vedem că nu numai sensul acestor simboluri, ci şi rezultatele prezise au loc în realitate, atunci avem dovezi în plus, atât că am interpretat corect simbolurile, cât şi că acum suntem în această perioadă ((B150)) numită „seceriş”, în care Veacul Evanghelic şi Veacul Milenar se suprapun — unul încheindu-se, iar altul începând. Mulţi nu vor avea nevoie de nici un ajutor pentru a constata că acum se desfăşoară o lucrare de separare între adevăraţii consacraţi şi creştinii doar cu numele. Mulţi pot vedea focul simbolic deja în lucrare, pot discerne „strigătul” poporului, porunca noului Împărat Emanuel şi evenimentele numite „a şaptea trâmbiţă”, şi „norii” — supunându-Şi toate lucrurile.

Am atras deja atenţia (Vol. I, pag. 237) asupra faptului că recunoaşterea lucrării secerişului în procesul ei actual este dovada prezenţei Domnului, deoarece El a spus că va fi secerătorul principal şi conducătorul întregii lucrări, şi că aceasta va fi prima Sa lucrare — „Şi iată un nor alb; şi pe nor şedea Cineva care semăna cu Fiul Omului; pe cap avea o cunună de aur iar în mână o seceră ascuţită . . . Atunci Cel care şedea pe nor Şi-a aruncat secera pe pământ. Şi pământul a fost secerat”. „La timpul secerişului, voi spune secerătorilor: «Culegeţi . . . »” etc. (Apoc. 14:14, 16; Mat. 13:30). Lucrarea secerişului va cere patruzeci de ani pentru a fi împlinită cu totul, sfârşindu-se în 1914 d. Cr. Diferitele ei trăsături vor fi împlinite treptat, dar toate zilele ei sunt „zilele Fiului Omului” — zilele prezenţei şi ale puterii Domnului nostru — recunoscute la sfârşit de către toţi, dar la început numai de către clasa specificată de apostol — „voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric”.

„Într-o flacără de foc.” Următoarea din aceste declaraţii simbolice poate fi repede înţeleasă, dacă se va ţine minte sensul simbolurilor, foc etc., deja explicate (Vol. I, pag. 317). Ea spune: „La descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, aducând răzbunare peste cei care nu cunosc pe Dumnezeu şi peste cei care nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos”. 2 Tes. 1:8.

((B151))

Exprimat literal, înţelegem că aceasta înseamnă că în ziua Lui (Veacul Milenar) prezenţa Domnului nostru va fi descoperită sau manifestată lumii din poziţia Sa de control spiritual („cer”), prin mânia şi pedeapsa care vor veni atunci asupra răului şi răufăcătorilor. Va fi o mânie mistuitoare, aşa cum este arătată prin simbolul foc, şi nu va lăsa nici rădăcină, nici ramură din sistemele rele, din eroare şi din asuprire, sau din cei care păcătuiesc voit; şi toţi cei mândri şi toţi răufăcătorii vor fi arşi ca miriştea în această Zi Milenară. La începutul ei — în această perioadă de „seceriş” — acest foc va arde foarte furios, mistuind mândria şi răul, care acum au o creştere atât de rodnică. Fericiţi cei care îşi vor preda mândria şi răul spre a fi distruse, pentru ca ei înşişi să nu fie deopotrivă nimiciţi (în „moartea a doua”), după cum unii împotrivitori vor fi evident nimiciţi în decursul Veacului Milenar. Despre acest timp citim: „Căci iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toţi cei mândri şi toţi cei răi vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor, şi nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură”. Mal. 4:1.

„Îngerii puterii”, mesagerii sau agenţii puterii Lui sunt diferiţi şi se poate în mod potrivit înţelege că se aplică şi includ toate diferitele mijloace, însufleţite şi neînsufleţite, care vor fi folosite de Domnul nostru pentru a răsturna sistemele rele din prezent şi pentru a pedepsi pe răufăcători.

În timp ce mânia sau răzbunarea Domnului se va arăta astfel într-o flacără de foc, prin strâmtorare mistuitoare, cum nu s-a mai cunoscut niciodată înainte — atât de generală şi de larg răspândită şi atât de distructivă pentru rău — dreptatea şi cei drepţi vor începe să fie favorizaţi. Şi pe măsură ce aceste procedee vor deveni tot mai evidente, oamenii vor începe să tragă concluzia că o putere nouă a preluat controlul afacerilor umane; şi astfel prezenţa Domnului nostru ca Împărat al Împăraţilor va fi descoperită ((B152)) lumii. El Se va descoperi „într-o flacără de foc, aducând răzbunare [atât] peste cei care nu cunosc pe Dumnezeu [care de fapt nu cunosc pe Dumnezeu, dar care nici nu ascultă de lumina conştiinţei, pe care cu toţii o au într-o anumită măsură], [cât] şi peste cei care [deşi cunosc pe Dumnezeu, totuşi] nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos”.

Sub pedepsele şi sub lumina crescândă şi ocaziile favorabile din ziua Milenară, toţi vor fi aduşi la o atât de clară cunoştinţă a adevărului şi la calea dreptăţii, încât nu vor avea scuza ignoranţei sau a incapacităţii de a se supune adevărului; iar cei care în mod persistent vor continua ca vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi ai dreptăţii vor fi pedepsiţi cu nimicire veşnică (o nimicire din care nu va mai fi înviere) de la prezenţa Domnului şi de la slava puterii Lui.

„Cu putere Şi cu mare slavă.” Această declaraţie este în sensul că lumea va vedea pe Fiul Omului venind, înainte ca Împărăţia Lui să fie pe deplin stabilită sau ca moştenitorii împreună cu El să fie toţi adunaţi şi înălţaţi cu El. Şi văzând venirea Lui, toate seminţiile pământului se vor boci — „vor vedea pe Fiul Omului venind . . . cu putere şi cu mare slavă”.

Lumea vede deja norii strâmtorării îngrămădindu-se şi întunecându-se; ea îşi dă seama că o putere căreia nu-i poate face faţă este acum în acţiune în afacerile oamenilor; viitorul apropiat, din perspectiva prezentă, este întunecat şi prevestitor de rele pentru toţi cei care au suficientă inteligenţă să remarce orientarea evenimentelor. Oamenii cugetători observă stăruinţa cu care problemele de corectitudine şi incorectitudine, dreptate şi nedreptate le sunt impuse atenţiei, cerând o expresie a principiilor individuale ale lor. Mulţi recunosc slava şi puterea noului Conducător al pământului, însă din cauză că în jurul Lui sunt nori şi întuneric, ei nu-L recunosc pe Împăratul Însuşi. Oamenii văd norii şi prin urmare Îl văd venind în ((B153)) nori cu putere şi mare slavă [slava puterii şi dreptăţii], dar ei nu-L recunosc. Până când norii nu vor fi aruncat grindină şi cărbuni de foc (Ps. 18:12, 13) pentru a doborî mândria oamenilor, egoismul şi prejudecăţile, şi a le nimici, până atunci norii nu vor dispărea şi nu vor descoperi întreaga maiestate şi glorie a prezenţei lui Cristos. Dacă oamenii ar lua în considerare şi ar asculta glasul Domnului, care conduce acum cursul dreptăţii şi avertizează cu privire la răsplătirea iminentă, marele dezastru din viitorul apropiat ar putea fi evitat; „Dumnezeu vorbeşte însă când într-un fel, când într-altul, dar omul nu ia seama. . . . Atunci [prin bubuitul tunetului din „ziua strâmtorării”], El deschide urechile oamenilor şi le întipăreşte învăţăturile Lui, ca să abată pe om de la rău şi să-l ferească de mândrie”.

„Iată, El vine cu norii” şi la timpul cuvenit „orice ochi Îl va vedea [discerne]”, Îi va recunoaşte prezenţa, puterea şi autoritatea; şi toţi vor trebui, fie că vor vrea fie că nu, să I se supună, până la dezlegarea lui Satan pentru puţină vreme, la încheierea Mileniului, când, după o deplină experienţă, le va fi încercată deplin dispoziţia de supunere sau nesupunere, iar cei nesupuşi vor fi nimiciţi — în a doua moarte, numită simbolic iazul de foc. Apoc. 21:8.

Astfel văzute, toate aceste explicaţii simbolice ale modului venirii Domnului nostru sunt în perfect acord cu afirmaţiile clare care declară că prezenţa Sa va fi secretă pentru un timp, cunoscută numai de cei veghetori.

În acelaşi fel

Care este atunci învăţătura din declaraţia îngerului la plecarea Domnului nostru — Fapte 1:11 — „Acest Isus care a fost înălţat la cer dintre voi, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer”?

O examinare atentă a acestui text va arăta armonia lui cu cele spuse mai sus. Mulţi par să creadă că pasajul spune, ((B154)) cum Îl vedeţi pe Domnul înălţându-Se la cer, aşa, în acelaşi fel, Îl veţi vedea venind iarăşi. Aceştia să-l citească tot mereu, până când vor observa faptul că el nu spune că aceia care L-au văzut plecând Îl vor vedea venind, nici că altcineva Îl va vedea venind. Ceea ce spune este că felul venirii Lui va fi ca felul plecării Lui. Cum a fost deci felul plecării Lui? A fost cu mare splendoare şi cu mare demonstraţie? A fost cu sunet de trâmbiţă, cu glasuri şi cu un strigăt mare străbătând aerul, iar persoana Domnului strălucind în slavă şi strălucire supranaturală? Dacă era aşa, atunci ar trebui să aşteptăm venirea Lui din nou „în acelaşi fel”. Pe de altă parte, n-a fost cât se poate de liniştită şi de secretă, potrivită scopului Său de a avea martori pe deplin convinşi de acest fapt? Nimeni nu L-a văzut sau n-a ştiut despre acel fapt, cu excepţia urmaşilor Săi credincioşi. Declaraţia Sa (Ioan 14:19), „Încă puţin şi lumea nu Mă va mai vedea”, n-a fost încă dovedită ca neîntemeiată; căci în afară de fraţi nimeni nu I-a văzut nici măcar arătările după înviere şi nimeni altcineva n-a fost martor la înălţarea Sa. Şi în acelaşi fel cum a plecat (liniştit, secret, în ceea ce priveşte lumea, şi neştiut de alţii în afară de ucenicii Săi), tot aşa, ridicat mâinile şi i-a binecuvântat, tot aşa, când vine iarăşi, vine pentru ca bucuria să le fie deplină, după cum a spus: „Voi veni din nou şi vă voi lua la Mine”. „Vă voi vedea iarăşi, inima vi se va bucura şi nimeni nu va lua de la voi bucuria voastră.” Luca 24:50, 51; Ioan 14:3; 16:22.

Îngerul de asemenea se pare că a accentuat în mod special faptul că venirea din nou va fi venirea „aceluiaşi Isus” — acelaşi care a lăsat slava pe care o avea cu Tatăl înainte de a fi lumea şi a devenit om — S-a făcut sărac pentru ca noi să ne îmbogăţim; acelaşi Isus care a murit pe Calvar; acelaşi Isus care a înviat a treia zi ca spirit dătător de viaţă; acelaşi ((B155)) Isus care Şi-a manifestat schimbarea în timpul celor patruzeci de zile — acelaŞi Isus înălţat acum la cer. Da, acelaşi Isus care a făcut două schimbări de natură — prima de la spirituală la umană, iar apoi de la umană la divină. Aceste schimbări de natură nu I-au distrus individualitatea. Identitatea Sa s-a păstrat, după cum ne asigură îngerul, fie că filosofia acestui fapt este înţeleasă sau nu; şi chiar dacă noi nu-L vom mai cunoaşte după trup (ca om), ci trebuie să ne amintim de înălţarea Sa, că El este acum de natură divină, spirituală, şi trebuie să-I aşteptăm venirea în armonie cu schimbarea şi înălţarea Sa, totuşi ne putem aminti că El este acelaşi Isus iubitor şi că în această privinţă nu este schimbat. „Acelaşi Isus” care, deşi prezent în cele patruzeci de zile după înviere, a fost văzut numai de către ucenici, şi de către ei numai foarte scurt, este Cel care la a doua prezenţă a Sa va fi tot aşa de invizibil pentru lume cum a fost în cele patruzeci de zile premergătoare înălţării Sale. Trebuie să ne amintim că El nu vine pentru a Se oferi ca jertfă şi ca atare nu mai are nevoie de un corp uman pregătit pentru sacrificiu (Evr. 10:5). Toate acestea au trecut acum; El nu mai moare, ci acum vine să conducă, să binecuvânteze şi să ridice omenirea răscumpărată.

Domnul nostru ne dă o foarte frumoasă ilustraţie a felului în care se va descoperi prezenţa Sa, când zice: „Căci aşa cum iese lumina strălucitoare de la răsărit şi luminează până la apus, aşa va fi şi prezenţa Fiului Omului” (Mat. 24:27). Faptul că cele mai multe traduceri ale acestui verset sunt greşite, folosind cuvântul fulger acolo unde semnificaţia este aceea de lumina soarelui, este evident, pentru că sclipirile fulgerului nu ies de la răsărit şi nu strălucesc până la apus. Adesea ele ies şi din alte puncte cardinale, şi rareori, de cumva se întâmplă, scapără clar de la un capăt al cerului la altul. Ilustraţia Domnului, şi singura care se potriveşte cuvintelor Sale, este strălucirea soarelui, care iese invariabil ((B156)) de la răsărit şi luminează chiar până la apus. Cuvântul grecesc astrape, folosit aici, se vede astfel că este incorect redat în acest text, precum şi în relatarea aceloraşi cuvinte de către Luca (17:24). Un alt exemplu de folosire a cuvântului astrape de către Domnul nostru se găseşte în Luca 11:36, unde se aplică la strălucirea unei lămpi, şi în versiunea comună este redat prin „strălucire”. Ideile greşite despre felul venirii şi descoperirii Domnului nostru, fixate puternic în mintea traducătorilor, i-au dus la această greşeală de a traduce cuvântul astrape prin „fulger”. Ei au presupus că El se va descoperi deodată, asemenea unei sclipiri de fulger, şi nu treptat ca lumina răsăritului de soare. Dar ce frumoasă este imaginea răsăritului de soare pentru a ilustra ivirea treptată a adevărului şi a binecuvântării în ziua prezenţei Sale. Domnul îi asociază pe biruitori cu Sine Însuşi în această imagine, zicând: „Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor”. Iar profetul, folosind aceeaşi imagine, spune: „Va răsări Soarele dreptăţii şi vindecarea va fi sub aripile lui”. Ivirea zorilor este treptată, dar în cele din urmă strălucirea întreagă, clară, va izgoni cu totul întunericul răului, al ignoranţei, al superstiţiei şi al păcatului.

O traducere imperfectă a cuvântului parousia a ajutat de asemenea la ascunderea sensului acestui pasaj. În traducerea Emphatic Diaglott şi în cea a profesorului Young este redat prin prezenţă; în a lui Rotherham prin sosire, în timp ce în versiunea comună este redat venire. Şi deşi versiunea revizuită păstrează această redare eronată — venire — totuşi în redarea marginală [la traducerea engleză — n. e.] recunoaşte că definiţia adevărată a cuvântului grecesc este „prezenţă”. Cuvântul grecesc parousia înseamnă fără excepţie prezenţă personală, ca fiind venit, fiind sosit; şi nu trebuie niciodată să fie înţeles că înseamnă a fi pe cale, aşa cum este folosit în general cuvântul englezesc venire. Textul pe care-l examinăm învaţă prin urmare că după cum lumina soarelui ((B157)) se iveşte treptat, tot aşa treptat va fi manifestată sau descoperită şi prezenţa Fiului Omului.

Domnul nostru a legat de această ilustraţie cuvinte de prevenire pentru a ne pune în gardă împotriva anumitor erori care vor fi promovate cam la vremea venirii Sale a doua, calculate să ducă Biserica în rătăcire. „Iată, v-am spus mai dinainte. Deci, dacă vă vor zice: «Iată-L în pustie», să nu vă duceţi acolo! «Iată-L în cămăruţe interioare», să nu credeţi. Căci, aşa cum iese fulgerul [soarele] de la răsărit şi se arată [treptat] până la apus, aşa va fi şi prezenţa Fiului Omului”. Astfel Domnul nostru ne pune în gardă împotriva a două erori care cresc rapid în zilele noastre. Una este că Domnul nostru va veni în trup în pustia sau deşertul Palestinei; şi crezând astfel, mulţi au mers acolo, aşteptând să-L vadă pe Isus în trup, cu urmele rănilor ca şi atunci când a fost răstignit. Aşteptându-L aşa cum a fost, şi nu „aşa cum este”, ei greşesc grav şi se orbesc pe ei înşişi faţă de adevăr, cum au făcut evreii la întâia venire. Aceste aşteptări false conduc această clasă spre a interpreta literal declaraţia profetului (Zah. 14:4), „Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe Muntele Măslinilor” etc.* Orbiţi de aşteptări false, ei nu văd că „picioarele” din acest pasaj sunt figurative, la fel ca şi în Ps. 91:12; Isa. 52:7; Ps. 8:6; 110:1; Efes. 6:15; Deuter. 33:3 şi în multe alte pasaje. Dacă ar şti ce să aştepte, ei ar şti să nu meargă la Ierusalim să-L caute pe omul Cristos Isus, căci Regele Cel mult înălţat vine ca lumina soarelui, făcându-Şi simţită prezenţa şi influenţa în lumea întreagă. De aceea, „să nu vă duceţi acolo”.

„Deci, dacă vă vor zice: . . . «Iată-L în cămăruţe interioare», să nu credeţi!” Spiritismul, întotdeauna gata să înşele prin falsuri şi întotdeauna gata să folosească adevăruri înaintate ca o haină de lumină (2 Cor. 11:13, 14), n-a ezitat să pretindă

*Lăsăm examinarea acestei profeţii pentru o altă ocazie.

((B158))

că noi suntem în perioada unei schimbări de dispensaţie, în aurora unui veac glorios. Printre alte asemenea lucruri, unii dintre ei învaţă chiar că Cristos este prezent, şi, nu ne îndoim, curând vor oferi şedinţe în care vor pretinde că-L arată în cămăruţe interioare. Dacă eroarea se va prezenta sub această formă, sau sub oricare alta, să ne amintim cuvintele Domnului nostru şi să respingem toate aceste pretenţii ca fiind false, ştiind că nu aşa Îşi va descoperi prezenţa, ci „ca lumina soarelui”, ivindu-se treptat — „Soarele dreptăţii va răsări, şi vindecarea va fi sub aripile Lui”.

Parousia Domnului nostru în seceriş

Limba greacă este o limbă foarte exactă: un fapt care-i sporeşte mult valoarea prin aceea că dă expresie exactă adevărului. Astfel, de exemplu, cuvântul a veni, din Bibliile noastre englezeşti comune, este folosit pentru a traduce treizeci şi două de cuvinte greceşti, fiecare din ele având o uşoară nuanţă de diferenţă. Exemple: ephistemi înseamnă a surprinde, ca în Luca 21:34 — „să vină peste voi [să vă surprindă] fără veste”; sunerchomai înseamnă a se strânge sau a veni împreună, ca în 1 Corinteni 11:18 — „vă strângeţi ca adunare”; proserchomai înseamnă a se apropia sau „să ne apropiem deci cu deplină încredere”; heko înseamnă a sosi sau a fi venit, sau venit, ca şi cum acţiunea venirii este împlinită, ca în Ioan 2:4 — „nu Mi-a venit încă ceasul”; enistemi înseamnă a fi prezent şi aşa este tradus, cu excepţia a două locuri unde ar trebui tradus aşa: 2 Timotei 3:1 — „vor fi” — prezente — „timpuri grele”; şi 2 Tesaloniceni 2:2 — „că ziua Domnului ar fi venit chiar”– ar fi prezentă [în româneşte este redat corect — n. e.]. Parousia, de asemenea, înseamnă prezenţă şi n-ar trebui niciodată tradus venire, ca în Biblia comună engleză, unde este redat de două ori cum se cuvine, prezenţă (2 Cor. 10:10; Filip. 2:12). „Emphatic Diaglott”, o traducere foarte valoroasă a Noului Testament, redă parousia cum trebuie, Prezenţă, aproape în toate locurile unde apare cuvântul.

((B159))

Ceea ce dorim să studiem acum este folosirea în Noul Testament a celor două cuvinte greceşti, heko şi parousia, şi îndeosebi a celui de-al doilea, fiindcă o apreciere corectă a semnificaţiei lor aruncă lumină asupra felului întoarcerii Domnului nostru, prin pasajele în care ele apar, în vreme ce traducerea comună, dar eronată, întunecă tocmai punctul pe care ar trebui să-l lumineze.*


*Cuvântul parousia apare de douăzeci şi patru de ori în Noul Testament grecesc şi numai de două ori este tradus corect, prezenţă, în versiunea comună engleză (şi română — n. e.) (2 Cor. 10:10; Fil. 2:12). Celelalte locuri în care este incorect tradus prin venire sunt următoarele: Mat. 24:3, 27, 37, 39; 1 Cor. 15:23; 16:17; 2 Cor. 7:6, 7; Filip. 1:26; 1 Tes. 2:19; 3:13; 4:15; 5:23; 2 Tes. 2:1, 8, 9; Iac. 5:7, 8; 2 Pet. 1:16; 3:4, 12; 1 Ioan 2:28.


Având în minte ideea corectă cu privire la sensul cuvântului parousia — nu aceea de venire, ca fiind pe cale, ci aceea de prezenţă, în care este folosit cuvântul. Şi din acestea vom învăţa că prezenţă nu împlică neapărat vedere, ci că se aplică deopotrivă şi la lucruri prezente dar nevăzute. Astfel, de exemplu, îngerii, fiinţe spirituale, pot fi prezenţi cu noi, totuşi nevăzuţi, întocmai cum Domnul nostru a fost prezent în lume şi adesea cu ucenicii în cele patruzeci de zile după învierea Sa, fără să fie văzut de lume, sau de ucenicii Săi, cu excepţia celor câteva ocazii scurte la care deja ne-am referit. Zilele acelea au fost zilele parousiei (prezenţei) Sale, întocmai cum fuseseră şi cei treizeci şi trei de ani şi jumătate de dinainte.

În convorbirea care a precedat întrebarea din Matei 24:3, Domnul nostru prevestise nimicirea templului şi lepădarea Israelului după trup până la o vreme când Îl vor recunoaşte cu bucurie ca Mesia al lor şi când vor zice: „Binecuvântat este Cel care vine . . .”. El le spusese ucenicilor Săi că Se va duce şi va veni iarăşi şi-i va lua la Sine. El a numit ziua lor „secerişul” sau sfârşitul acelui veac, şi le-a spus despre un „seceriş” viitor, la vremea ((B160)) venirii Sale a doua (Mat. 9:37, 38; 13:39, 40). Fără îndoială, amintindu-şi că puţini L-au recunoscut ca Cristosul la întâia venire, ei doreau să ştie cum ar putea fi recunoscut în mod sigur la a doua venire — aşteptând probabil ca a doua venire a Sa să aibă loc în zilele lor. De aceea ei L-au întrebat: „Care va fi semnul [indiciul] parousiei [prezenţei] Tale şi al sfârşitului veacului?”

Din cauza predispoziţiei lor de a amesteca evenimentele de la încheiereaVeacului Iudeu, sau secerişul, în care se aflau deja, cu „secerişul” atunci încă viitor, sau sfârşitul Dispensaţiei Evanghelice, Domnul nostru le-a făcut o relatare foarte amănunţită a evenimentelor care trebuiau să intervină, indicând trecerea unei perioade deoarece nici chiar El nu ştia atunci cât va fi de lungă. Marcu 13:32.

Răspunsul Domnului nostru din Matei 24, versetele 1-14, acoperă întregul Veac Evanghelic; iar cuvintele Sale din versetele 15-22 au o dublă aplicare — literală, la încheierea Veacului Iudeu, şi figurativă, la sfârşitul acestui Veac Evanghelic, pentru care Veacul Iudeu a fost o umbră. Versetele 23-26 conţin cuvinte de avertizare împotriva cristoşilor mincinoşi, iar în versetul 27 ajunge la întrebarea privitoare la parousia Sa şi declară [tradus corect]: „Căci cum lumina strălucitoare [lumina soarelui] vine de la răsărit şi luminează până la apus, aşa va fi parousia [prezenţa] Fiului Omului”. Lumina soarelui se arată imediat, dar fără zgomot; şi este discernută mai întâi de cei ce sunt treji primii.

Lăsând alte aspecte intermediare din cuvântarea Domnului nostru pentru a fi examinate la locul lor cuvenit, remarcăm a doua referire la întrebarea privitoare la parousia Sa, în versetele 37 şi 39. El zice: „Cum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi la parousia [prezenţa] Fiului Omului”. Observăm că nu se face comparaţia între venirea lui Noe şi venirea ((B161)) Domnului nostru, nici între venirea potopului şi venirea Domnului nostru. Nu se face deloc referire la venirea lui Noe şi nu se face referire nici la venirea Domnului nostru; căci, după cum s-a spus deja, parousia nu înseamnă venire, ci prezenţă. Comparaţia este deci între timpul prezenţei lui Noe printre oameni „înainte de potop” şi timpul prezenţei lui Cristos în lume, la a doua venire a Sa, înainte de foc — de necazul extrem din Ziua Domnului cu care se încheie acest veac.

Şi deşi oamenii erau răi în zilele lui Noe, înainte de potop, şi vor fi răi şi în timpul prezenţei Domnului nostru, înainte să vină peste ei focul arzător al necazului, totuşi nu acesta este punctul de comparaţie sau de asemănare la care Se referă Domnul nostru; pentru că răutatea a prisosit în fiecare veac. Punctul de comparaţie este clar declarat şi este văzut cu uşurinţă dacă citim critic: Oamenii, cu excepţia membrilor familiei lui Noe, erau ignoranţi în privinţa furtunii care venea şi neîncrezători în privinţa mărturiei lui Noe şi a familiei lui, şi de aceea ei „n-au ştiut nimic”; şi acesta este punctul de comparaţie. Aşa va fi şi prezenţa Fiului Omului. Nimeni nu va crede în afară de cei din familia lui Dumnezeu: ceilalţi „nu vor şti nimic”, până când societatea, aşa cum este organizată acum, va începe să se topească de căldura mare a timpului de necaz care este acum iminent. Acest lucru este ilustrat prin cuvintele: „Cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau [Luca 17:28 adaugă „sădeau şi zideau”], până în ziua când a intrat Noe în corabie şi n-au ştiut nimic . . . tot aşa va fi şi la parousia [prezenţa] Fiului Omului”. Prin urmare, în timpul prezenţei Fiului Omului lumea va continua, mâncând, bând, sădind, clădind şi căsătorindu-se — lucruri menţionate nu pentru că sunt păcătoase, ci pentru că arată ignoranţa oamenilor în privinţa prezenţei Domnului şi a strâmtorării care va predomina în lume. Acesta este deci răspunsul Domnului ((B162)) nostru la întrebarea ucenicilor: Care va fi semnul [indiciul] prezenţei [parousiei] Tale şi al sfârşitului, sau al secerişului, veacului? În esenţă El spune: Nu va fi nici un semn pentru masele lumeşti; ele nu vor şti despre prezenţa Mea şi despre noile schimbări dispensaţionale. Numai cei puţini vor şti, şi ei vor fi învăţaţi de Dumnezeu (într-un fel care nu este explicat aici) înainte de a exista vreun semn (indiciu) pe care cei lumeşti să-l poată discerne.

Relatarea aceleiaşi cuvântări de către Luca (Luca 17:26-29), deşi nu este în aceleaşi cuvinte, este în perfect acord. Luca nu foloseşte cuvântul parousia, însă el exprimă exact aceeaşi idee zicând: „Cum a fost în zilele lui Noe, la fel va fi şi în zilele Fiului Omului” — în zilele prezenţei Sale. Nu înainte de zilele Sale, nici după zilele Sale, ci în (în timpul) zilele Sale, lumea va continua, mâncând, bând, căsătorindu-se, cumpărând şi vânzând, sădind şi clădind. Aceste scripturi deci, învaţă clar că Domnul nostru va fi prezent la sfârşitul acestui veac, cu totul necunoscut lumii şi nevăzut de ea.

Cu toate că nu va mai fi niciodată un potop ca să nimicească pământul (Gen. 9:11), este scris că tot pământul va fi mistuit de focul geloziei lui Dumnezeu (Ţef. 3:8) — nu pământul literal, fizic, ci ordinea de lucruri în afară de Noe şi familia sa, iar în cel din urmă prin arderea tuturor în afară de familia lui Dumnezeu în focul simbolic — în marea strâmtorare din Ziua Domnului. Copiii credincioşi ai lui Dumnezeu vor fi socotiţi vrednici să scape de toate aceste lucruri care vin pe pământ (Luca 21:36); nu în mod necesar prin faptul că vor fi luaţi de pe pământ, ci posibil prin faptul că vor fi făcuţi inatacabili de foc, ca în ilustraţia tipică a celor trei evrei care umblau în mijlocul cuptorului încălzit de şapte ori mai tare, ale căror haine nu aveau nici miros de foc, pentru că unul ca Fiul lui Dumnezeu era prezent cu ei. Dan. 3:19-25.

((B163))

Acum vom examina scripturi care învaţă că mulţi din Biserică vor fi pentru un timp în ignoranţă în legătură cu prezenţa Domnului, cu „secerişul” şi cu sfârşitul acestui veac, în timp ce El este de fapt prezent şi lucrarea secerişului progresează.

Ultimele versete din Matei 24, de la versetul 42 înainte, sunt foarte semnificative. În versetul 37 Domnul nostru arătase că lumea nu va şti de parousia Fiului Omului, iar acum El îi previne pe ucenicii Săi declaraţi că dacă nu veghează vor fi în mod asemănător în întuneric cu privire la parousia Sa. El zice: „Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce ceas vine [erchomai — soseşte] Domnul vostru”. Dacă oamenii ar aştepta un hoţ la un anumit timp, ei ar sta treji ca să nu fie luaţi prin surprindere; tot aşa şi voi, să fiţi totdeauna treji, totdeauna gata şi totdeauna veghind pentru prima dovadă a parousiei Mele. Ca răspuns la întrebarea voastră, „Când se vor întâmpla aceste lucruri?”, Eu vă spun doar să vegheaţi şi să fiţi gata, şi când voi sosi, când voi fi prezent, voi comunica faptul acesta tuturor celor veghetori şi credincioşi, şi numai ei vor avea dreptul să ştie. Toţi ceilalţi vor fi şi trebuie să fie în întunericul de afară şi vor trebui să înveţe cu lumea şi ca ea — prin strâmtorare.

„Care este deci [sau atunci, în seceriş]” robul credincios şi înţelept, pe care l-a pus* Stăpânul său peste ceata slugilor sale, să le dea hrana la timp? Ferice de robul acela, pe care Stăpânul său, la venirea lui [erchomai] — toate averile sale” — întregul depozit mare al preţiosului adevăr va fi deschis pentru astfel de robi credincioşi, pentru a înarma, a aproviziona, a hrăni întreaga casă a credinţei.


*Manuscrisele Sinaitic şi Vatican redau „îl va face”.


Dar dacă inima robului nu este dreaptă, el va zice: Stăpânul meu întârzie [n-a sosit], şi va începe să bată [să se opună şi să contrazică] pe tovarăşii săi [pe cei care se deosebesc de el, pe cei care, prin urmare, spun contrariul ((B164)) — Domnul meu nu întârzie, ci a venit, este prezent]. Un asemenea rob se poate pune să mănânce şi să bea cu beţivii [să se îmbete cu spiritul lumii], dar Stăpânul acelui rob va veni [greceşte heko — va fi sosit] într-o zi în care nu se aşteaptă şi într-un ceas pe care nu-l ştie şi-l va tăia [de la privilegiul de a fi unul din robii care să dea casei hrană la timp potrivit], şi-i va da partea împreună cu făţarnicii. [Chiar dacă nu va fi un făţarnic, ci un rob adevărat, el trebuie, fiindcă a fost necredincios şi supraîncărcat, să-şi aibă partea cu făţarnicii în dezorientarea şi strâmtorarea care vine asupra Babilonului.] „Acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.”

Cele menţionate mai sus, examinate cu grijă, ne învaţă clar că la sfârşitul acestui veac va fi o clasă care va nega că Domnul este prezent (nu va nega că El va veni odată, ci că a venit), şi care va lovi sau se va opune cu asprime acelor tovarăşi care trebuie, prin urmare, să înveţe contrariul — că Domnul a venit. Care este robul credincios, adevărat, şi care este cel în eroare, este clar declarat de către Domnul nostru. Cel credincios pe care îl găseşte dând „hrana” de sezon, va fi înălţat şi i se va da administrare mai deplină peste depozitul adevărului, cu abilitate crescută de a-l prezenta casei, pe când cel necredincios va fi treptat separat şi atras într-o tot mai mare armonie cu cei pretinşi sau făţarnici. Şi să observăm faptul că cel necredincios este tăiat sau separat la timpul pe care nu-l ştie — în timpul secerişului — în timp ce Domnul lui este într-adevăr prezent neştiut de el, căutându-Şi şi adunându-Şi mărgăritarele. Mat. 13:30; Ps. 50:5; Mal. 3:17; Mat. 24:31.

Specificăm aici numai pentru a arăta că în răspunsul la întrebarea ucenicilor despre semnele şi dovezile prezenţei Sale a doua, Domnul nostru a arătat că nici lumea, nici robii necredincioşi nu vor fi conştienţi de ea, până când focul intens al necazului va fi cel puţin început. Iar cei ((B165)) credincioşi, evident, Îl vor vedea prezent numai prin ochiul credinţei — prin Scripturile scrise mai înainte pentru învăţătura lor, ca să fie înţelese când sunt cuvenite. Adevărurile prezente asupra fiecărui subiect sunt părţi din „averile Sale” şi din comorile noi şi vechi pe care Domnul nostru le-a păstrat pentru noi şi pe care ni le dă acum cu generozitate. Mat. 24:45-47.

În timp ce astfel, prin indiciile prezise, Domnul a făcut o amplă pregătire pentru ca Biserica să fie în stare să-I recunoască prezenţa când aceasta va fi cuvenită, deşi ei nu trebuiau să-L vadă cu ochii naturali, El de asemenea ne-a prevenit împotriva înşelărilor care se vor ridica — înşelări care vor părea atât de plauzibile încât să amăgească, dacă ar fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. Dar acest lucru nu este cu putinţă, deoarece toţi cei aleşi dau atenţie serioasă prevenirii şi se familiarizează sârguincios cu indiciile prezise ale prezenţei Sale, şi veghează la împlinirea lor. Cei care sunt altfel înclinaţi nu sunt din clasa celor aleşi. Numai biruitorii vor domni împreună cu Domnul. Aceste înşelări, după cum se va arăta într-un capitol următor, există deja şi amăgesc pe mulţi. Dar, mulţumim lui Dumnezeu, cei aleşi sunt preveniţi şi înarmaţi din timp şi nu vor fi nici amăgiţi, nici descurajaţi. Deşi în jurul Lui sunt nori şi întuneric, ei Îi recunosc prezenţa şi se bucură că eliberarea lor se apropie. Dacă va zice cineva: Iată, Cristosul este aici sau acolo [într-un loc anumit] să nu-l credeţi. Şi dacă vă vor zice, iată, este în pustie, să nu vă duceţi; iată, este în odăiţe ascunse, să nu credeţi; căci, aşa cum este lumina strălucitoare a soarelui, care răsare treptat pe pământ şi-l umple, aşa va fi şi prezenţa Lui (Mat. 24:23, 26, 27). Ea va fi manifestată cum a fost prezis, prin lumina aurorei adevărului — adevăr asupra fiecărui subiect, cum o vedem acum dezvăluindu-se atât de rapid şi de glorios. Încă câţiva ani, şi Soarele dreptăţii va fi răsărit complet cu ((B166)) vindecare în razele sale pentru a binecuvânta şi ridica lumea doborâtă de moarte.

Având în vedere dovezile prezentate în acest capitol, în cele precedente şi în cele următoare, nu ezităm să anunţăm vestea îmbucurătoare pentru inimă, că secerişul Veacului Evanghelic este asupra noastră şi că Învăţătorul este iarăşi prezent ca Secerător Principal — nu în trup de carne, ca în secerişul iudaic, ci în putere şi mare slavă, ca Cristosul divin „foarte sus înălţat”, al cărui corp glorios este acum „reprezentarea exactă a Fiinţei Tatălui”, cu toate că persoana Sa glorioasă este cu gingăşie ascunsă de vederea umană. El inaugurează domnia Sa de dreptate; secera adevărului face despărţirea; El adună în unitate de inimă şi minte primele roade coapte ale Israelului spiritual şi curând acest „trup” ales, complet, va guverna şi binecuvânta lumea.

Acest anunţ este făcut aici, pentru ca în continuare cititorul să poată avea o idee mai clară despre ceea ce profeţiile timpului indică în modul cel mai deosebit, când se va arăta că secerişul şi toate evenimentele care-l însoţesc îşi au acum timpul cuvenit din punct de vedere cronologic şi că ele se întâmplă aşa cum au fost prezise.

Astfel văzute, aceste profeţii ale timpului, şi toată această particularitate a învăţăturii cu privire la felul şi la împrejurările care însoţesc arătarea Domnului, n-au fost date ca să alarmeze lumea, nici să satisfacă o curiozitate deşartă, nici să trezească o biserică nominală adormită, ci ele au fost date pentru ca acei care nu dorm şi nu sunt din lume, ci care sunt treji, consacraţi şi credincioşi, şi studiază serios planul Tatălui lor, să poată fi informaţi despre semnificaţia evenimentelor care se petrec, şi să nu fie în întuneric în privinţa unui subiect şi a unor evenimente care nu se pot discerne cu certitudine pe nici o altă cale — secerişul, prezenţa marelui Secerător, treierarea şi cernerea grâului adevărat, legarea în snopi şi arderea neghinei în timpul de strâmtorare etc.

((B167))

Batjocorirea prezisă

Apostolul Petru descrie cum unii dintre robii necredincioşi şi făţarnici vor batjocori în timpul prezenţei Domnului, întocmai cum au batjocorit şi în zilele lui Noe (2 Pet. 3:3, 4, 10, 12). Să remarcăm că apostolul a scris Bisericii şi că batjocoritorii despre care vorbeşte sunt în biserica nominală şi declară că sunt interesaţi în lucrarea şi planul Domnului, şi prin urmare cred că El va veni cândva. Batjocorirea descrisă este tocmai asupra subiectului remarcat aici, şi este aşa cum auzim şi vom auzi din partea creştinilor declaraţi ori de câte ori este prezentat subiectul prezenţei şi lucrării secerişului etc. Creştinii în general, înainte de a examina subiectul, au astfel de idei că focul, trâmbiţele, glasurile etc. se vor manifesta literal şi că vor vedea pe Domnul coborând prin aer, cu un corp de carne strălucitor, încât atunci când vor auzi despre prezenţa Sa invizibilă, fără a-şi face timp să investigheze un subiect în legătură cu care se simt atât de siguri, fiind ocupaţi cu planuri lumeşti şi fiind îmbătaţi de spiritul lumii, vor respinge repede subiectul ca nefiind vrednic de investigare.

La această clasă de creştini pretinşi se referă apostolul, zicând: „În zilele din urmă [în anii de încheiere a Veacului Evanghelic — în „seceriş”], vor veni batjocoritori plini de batjocuri, umblând după poftele [planurile, teoriile etc.] lor şi zicând: «Unde este făgăduinţa prezenţei [parousiei] Lui? Căci, de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul creaţiei»”. Când se face referire la declaraţia Domnului nostru (Mat. 24:37-39; Luca 17:26), că în zilele Lui, în zilele prezenţei Lui, lucrurile într-adevăr vor continua ca înainte, şi că, precum în zilele lui Noe, oamenii vor mânca, vor bea, se vor căsători, vor sădi şi vor clădi; şi că, după cum s-a întâmplat atunci, lumea nu va şti nimic despre prezenţa Sa şi nu va desluşi semnele schimbărilor rapide şi ((B168)) mari care se petrec, ei sunt prea ocupaţi ca să analizeze cu grijă mărturia şi continuă numai să batjocorească.

Vai! zice Petru, ei uită marea schimbare care a avut loc în zilele lui Noe; iar apoi, prin simbolul focului, el descrie copleşitorul potop de strâmtorare care va surprinde în curând lumea întreagă, răsturnând cu totul întreaga conducere civilă şi eclesiastică [cerurile] şi topind întreaga structură socială [pământul] — producând anarhie şi haos social, până când vor fi pe deplin stabilite atât cerurile noi [puterile conducătoare — Împărăţia lui Dumnezeu], cât şi un pământ nou [societatea organizată pe o bază nouă şi mai bună, de iubire, egalitate şi dreptate]. Apostolul ne aminteşte apoi (vers. 8) că această Zi a prezenţei Domnului, în care Biserica a sperat şi pe care a aşteptat-o de multă vreme, este o zi de o mie de ani — Mileniul domniei lui Cristos.

În versetul 10 el ne asigură că „Ziua Domnului va sosi [greceşte heko] ca un hoţ noaptea”* [pe neobservate, în linişte; ea va fi prezentă în timp ce unii vor batjocori şi vor bate pe robii confraţi care spun adevărul]. Apoi apostolul îi îndeamnă pe sfinţi să se despartă de lume, ca să nu fie înghiţiţi de politică, de câştig de bani etc., ci să iubească lucrurile de sus. El zice: Văzând că în planul lui Dumnezeu condiţiile pământeşti de acum sunt numai temporare şi în curând vor da loc ordinii mai bune, ce fel de oameni ar trebui să fim noi, în ceea ce priveşte purtarea sfântă şi evlavia? — „aşteptând prezenţa [parousia] Zilei lui Dumnezeu?” — veghind la dovezile (semnele) care demonstrează că ea a venit.


*Manuscrisele vechi omit aici cuvântul „noaptea”.


Şi, mulţumim lui Dumnezeu, pregătirile Sale sunt atât de bogate încât toţi cei evlavioşi, care aşteaptă ziua aceea, vor avea cunoştinţă de ea înainte ca focul mâniei să izbucnească pe deplin. Prin Pavel El ne asigură că nici unul din copiii luminii nu va fi lăsat în întuneric, pentru ca ziua aceea să-i ia ((B169)) prin surprindere (1 Tes. 5:4). De aceea, cu toate că suntem deja în ziua prezenţei Domnului şi la începutul marelui foc al strâmtorării, vedem că este chiar aşa cum ne este arătat în simbol (Apoc. 7:1, 2) — furtuna este ţinută în frâu până când robii credincioşi ai lui Dumnezeu sunt „pecetluiţi pe frunţile lor”, adică, până când acestora li se dă o apreciere intelectuală a timpului, prezenţei etc., care nu numai că-i va mângâia şi-i va apăra, ci va fi şi un semn, o pecete sau o dovadă a stării lor de fii, aşa cum a indicat Domnul nostru când a făcut promisiunea că Spiritul sfânt le va arăta credincioşilor „lucrurile viitoare”. Ioan 16:13.

Unii iau literal declaraţia lui Petru, că „cerurile vor trece cu un zgomot şuierător, iar elementele aprinse de mare căldură se vor topi”, precum şi descrierea aceloraşi evenimente de către Revelator, printr-un simbol foarte asemănător: „Cerul s-a îndepărtat ca o carte de piele pe care o faci sul”. Totuşi, ar părea că o singură privire în sus la miliardele de nestemate ale nopţii care strălucesc prin spaţiul de milioane de mile, care n-au nimic între ele ce să poată fi făcut sul sau să ia foc, ar trebui să fie un argument suficient ca să-i convingă pe aceştia într-o clipă că au greşit presupunând că aceste declaraţii sunt literale — ar trebui să-i convingă că aşteptarea unei împliniri literale este de o absurditate extremă.

Astfel deci, Dumnezeu a ascuns de lume sub ilustraţiile trâmbiţelor, glasurilor, focului etc. informaţia (care nu urma să fie cunoscută de cei lumeşti, ci numai de „turma mică” a sfinţilor consacraţi) privitoare la seceriş, la prezenţa Domnului, la Împărăţia Sa spirituală etc.; şi totuşi, El le-a aranjat în aşa fel încât la timpul cuvenit ele să vorbească clar şi accentuat clasei căreia îi erau destinate informaţiile. Ca şi la prima venire, tot aşa i se poate spune unei clase similar consacrate acum, în timpul celei de-a doua veniri — „Vouă vă este dat să cunoaşteţi taina împărăţiei lui Dumnezeu; dar pentru cei ce sunt afară, toate lucrurile sunt înfăţişate în ((B170)) pilde” — în ilustraţii şi cuvinte tainice — pentru ca, chiar având Biblia în faţa lor, alţii în afară de cei consacraţi să nu vadă şi să nu înţeleagă cu adevărat. Marcu 4:11, 12.

Lumea nu este în necunoştinţă de evenimentele şi împrejurările fără precedent din zilele noastre şi de faptul că sunt tot mai vrednice de remarcat cu fiecare an ce trece; dar nevăzând marele rezultat, acestea nu fac decât să le umple mintea de presimţiri întunecate. Aşa cum a fost prezis, ei se tem în aşteptarea lucrurilor care vin pe pământ; pentru că deja puterile cerurilor (puterile conducătoare prezente) sunt clătinate.

Legând lanţul profetic

În capitolul precedent am prezentat dovezi care arată că „timpurile neamurilor” sau contractul lor de stăpânire expiră complet în anul 1914 d. Cr., şi că atunci ele vor fi răsturnate* şi Împărăţia lui Cristos va fi pe deplin stabilită. Că Domnul trebuie să fie prezent, să-Şi stabilească Împărăţia şi să-Şi exercite marea Sa putere aşa încât să sfărâme popoarele ca pe vasul unui olar, este deci un lucru clar fixat; căci „în zilele acestor împăraţi” — înainte de răsturnarea lor — adică înainte de 1914 d. Cr. — Dumnezeul cerului Îşi va ridica Împărăţia. Şi ea le va sfărâma şi le va nimici pe toate acestea (Dan. 2:44). Şi în armonie cu aceasta, vedem peste tot în jurul nostru dovezi ale începutului lovirii, clătinării şi răsturnării puterilor actuale, pregătitoare pentru stabilirea Împărăţiei „care nu se poate clătina” — a guvernământului cel tare.


*Cât se va cere pentru realizarea acestei răsturnări nu suntem informaţi, dar avem motive să credem că perioada va fi „scurtă”.


Capitolul următor va prezenta dovezi biblice că anul 1874 d. Cr. a fost data exactă a începutului „Timpurilor Restabilirii” şi, prin urmare, a întoarcerii Domnului nostru. De la acea dată El Îşi dovedeşte făgăduinţa faţă de cei care sunt în atitudine de veghere — „Ferice de robii aceia, pe care ((B171)) stăpânul îi va găsi veghind la venirea lui! Adevărat vă spun, că el se va încinge, îi va pune să stea la masă şi se va apropia să-i servească” (Luca 12:37). Chiar aşa, El ne-a deschis Scripturile, arătându-ne adevărul cu privire la natura Sa glorioasă din prezent, cu privire la scopul, felul şi timpul venirii Sale, şi cu privire la caracterul manifestărilor Sale pentru casa credinţei şi pentru lume. El ne-a atras atenţia asupra profeţiilor care stabilesc clar locul în curgerea timpului şi ne-a arătat ordinea lucrărilor din planul Său în acest timp de seceriş. Ne-a arătat, mai întâi de toate, că este un seceriş al sfinţilor, un timp pentru maturizarea lor deplină şi pentru separarea lor de neghină; şi apoi, că este un timp pentru lume să secere recolta ei de furtună — pentru recoltarea viei pământului şi pentru călcarea roadelor ei în teascul mâniei Atotputernicului Dumnezeu. Ne-a arătat că amândouă aceste recoltări (Apoc. 14:1-4, 18-20) se vor completa într-o perioadă de patruzeci de ani, terminându-se cu anul 1915 d. Cr.

Dar în timp ce cititorul este astfel informat despre ceea ce va fi dovedit în capitolele următoare, el nu trebuie să se aştepte să i se indice pasaje din Scriptură în care aceste subiecte şi aceste date să fie clar scrise. Dimpotrivă, el trebuie să-şi aducă aminte că Domnul a ascuns toate aceste lucruri, într-un asemenea mod încât să nu poată fi înţelese sau apreciate până când le va fi sosit timpul, şi atunci numai de către copiii Săi serioşi, credincioşi, care preţuiesc adevărul mai mult decât nestematele şi care sunt dispuşi să-l caute cum caută un om argintul. Adevărul, ca şi argintul, trebuie nu numai extras, ci şi rafinat, separat de impurităţi, înainte ca valoarea lui să poată fi apreciată. Lucrurile expuse aici pe scurt vor fi dovedite punct cu punct; şi în timp ce mulţi pot prefera să ia o afirmaţie fără a se obosi să o verifice cu Scripturile, nu acesta va fi cazul cu adevăratul căutător al adevărului. El trebuie, pe cât posibil, să-şi însuşească fiecare punct, fiecare argument şi fiecare dovadă, direct din Cuvântul ((B172)) lui Dumnezeu, urmărind toate conexiunile şi astfel convingându-se de exactitatea celor prezentate.

Chiar dacă Domnul dă „hrana la timp pentru casă” iar slujitorii o aduc, totuşi fiecare, pentru a fi întărit prin ea, trebuie să mănânce pentru sine.

———-

„Ochii mei pot vedea slava venirii Domnului
Călcând teascul cu strugurii copţi ai mâniei Lui;
Văd focul marii Sale săbii cum coboară iute.
Regele nostru merge-nainte.

Pot vedea judecăţile Lui viitoare, cum cutreieră pe pământ,
Semnele şi gemetele promise renaşterea precedând;
Citesc a Sa sentinţă dreaptă în tronuri sfărâmânde.
Regele nostru merge-nainte.

„Vremile Păgâne” se termină, căci zilele regilor sunt apuse;
Cu ele şi jalea şi păcatul pe vecie vor fi duse;
Căci „Leul” din seminţia lui Iuda vine puterea să preieie.
Regele nostru merge-nainte.

A şaptea trâmbiţă sună, Regele nu pierde lupta;
Va cerne inimile oamenilor când va-ncepe judecata.
Fii iute, suflete-al meu, bineprimeşte-L, fiţi bucuroase, ale mele picioare!
Regele nostru merge-nainte.”