“FERICITA NOASTRĂ NĂDEJDE”
“… aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos.” — Tit 2:13
Apostolul Pavel prin aceste cuvinte exprimă sentimentul inimii sale şi al fiecărui fiu cu adevărat consacrat lui Dumnezeu, care aşteaptă îndeplinirea completă a speranţei sale şi arătarea Domnului nostru Isus Cristos, pentru a fi împreună cu El pentru totdeauna, în glorie. Speranţa şi credinţa sunt inseparabil legate, căci nu poate exista o adevărată speranţă fără o credinţă bine întemeiată.
Speranţa înseamnă o dorinţă arzătoare după un lucru bun, aşteptarea primirii acelui lucru şi încrederea că atunci când îl vom primi ne va produce o mare bucurie şi plăcere. Noi nu sperăm după un lucru pe care nu-l dorim, ci după unul pe care-l dorim mult. Totuşi, această speranţă trebuie să aibă o bază serioasă, deoarece fără o temelie sigură pe care să clădim, n-ar putea fi nici o speranţă continuă, durabilă de a primi acel lucru bun.
Care este lucrul pe care toate creaturile inteligente îl doresc cel mai mult? Toţi vor răspunde: “Viaţa veşnică într-o stare de fericire perfectă”. Dar s-ar putea să fie o dorinţă puternică după viaţă, şi nici o speranţă de a o primi. Totuşi, la timpul cuvenit, toţi vor avea ocazia să obţină viaţa veşnică.
Speranţa pusă înaintea creştinului
Deci, ce speranţă măreaţă avem în calitate de copii ai lui Dumnezeu? Ce aşteptăm noi să primim, cu bucurie? Oare aşteptăm să avem un sceptru de aur şi să exercităm putere asupra altora? Nu, pentru că aceasta ar fi o ambiţie egoistă. Oare aşteptăm să fim ca îngerii? Nu, pentru că noi nu suntem chemaţi la poziţia aceea. Aşteptăm să putem pleca de pe acest pământ şi să vedem, astfel, lucruri mai mari decât văd alte creaturi umane ale lui Dumnezeu? Ar putea vreuna din aceste speranţe să inspire zel, iubire şi voinţa de-a sacrifica totul pentru a o câştiga? Fără de acel lucru incomparabil, la care noi într-adevăr sperăm, toate celelalte lucruri nu vor putea fi realizate.
Aflându-ne astăzi în ultimele ore ale Veacului Evanghelic — un timp înfricoşător şi admirabil — şi uitându-ne înapoi asupra drumului pe care l-am parcurs, ca fii a lui Dumnezeu, facem bine dacă ne oprim acum şi ne întrebăm serios: De ce ne aflăm noi în starea actuală? Am lăsat în urma noastră case, prieteni, speranţe şi perspective pământeşti, ambiţii şi dorinţe pământeşti. Care este motivul? Răspundem în unanimitate: Pentru fericita speranţă care este pusă înaintea noastră. Şi care este această speranţă? Este să putem avea viaţă veşnică pe planul divin; ca să-L putem vedea şi să fim asemenea lui Isus, care ne-a răscumpărat de la moarte şi ne-a chemat din întuneric la minunata Sa lumină; şi să-L putem vedea pe Iehova în maiestatea Sa, să putem primi zâmbetul Său iubitor şi să auzim cuvintele Sale de aprobare.
Dacă avem o astfel de speranţă, trebuie să fie un bun motiv pentru ea. Cum ar putea îndrăzni creaturi imperfecte, cum suntem noi, să aibă o speranţă atât de minunată? Nu fiindcă noi avem vreo valoare, care să merite o astfel de favoare mare, ci fiindcă Dumnezeu în bunătatea Sa iubitoare a făcut o pregătire ca să putem avea această binecuvântare minunată, fiindcă El a promis-o celor care vor avea credinţă în marele Său aranjament şi care se vor strădui, cu inimi bucuroase să se supună conducerii Sale şi să se conformeze condiţiilor care duc la împlinirea acestei speranţe. De aceea, temeiul acestei speranţe este credinţa în promisiunile nespus de mari şi scumpe ale lui Dumnezeu.
Apostolul Pavel ne informează că “credinţa este siguranţă cu privire la cele nădăjduite, convingere cu privire la lucrurile care nu se văd”. Poate exista o speranţă bazată pe o mărturie vagă şi nesigură, dar o astfel de speranţă nu aduce bucurie, fiindcă ea nu aduce deplina asigurare de a primi ceea ce sperăm. De aici decurge importanţa înţelegerii că speranţa noastră are o temelie sigură. Mulţi care pretind că sunt creştini zic: “Sperăm să mergem în cer”; totuşi ei sunt plini de frică şi de superstiţii. Ei nu doresc a doua venire a Domnului şi descoperirea Sa glorioasă, ei nu au acea fericită speranţă care să dorească venirea zilei când Îl vor vedea faţă în faţă. Motivul pentru aceasta este că speranţa lor este bazată pe credulitate şi nu pe credinţă.
O speranţă care se bazează pe credulitate are numai cuvântul sau părerea altuia în privinţa viitorului. O speranţă care este bazată pe credinţă are promisiunea absolută a veşnicului Dumnezeu, că lucrurile la care speră creştinul sunt sigure, dacă el va rămâne statornic până la sfârşit.
Începutul speranţei noastre
După cum nimeni nu poate avea speranţă fără credinţă, tot aşa nimeni nu poate avea credinţă fără cunoştinţă. “Credinţa vine din cele auzite, iar cele auzite prin Cuvântul lui Dumnezeu.” Prin urmare, acel care nu ştie de Dumnezeu nu poate avea speranţa fericită amintită de sfântul Pavel în textul nostru. Apostolul arată condiţia noastră orginară şi apoi ne arată cum suntem conduşi la această fericită speranţă. “De aceea aduceţi-vă aminte că odinioară eraţi păgâni din naştere, numiţi necircumcişi de către aceia care se numesc circumcişi, în carne, de mâna omului; că în timpul acela eraţi fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume. Dar acum, în Hristos Isus, voi care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos.” — Efeseni 2:11-13.
Speranţa creştinului este progresivă. Mai întâi el are dorinţa să trăiască veşnic. El aude cuvintele lui Isus zicând: “Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa; nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6); şi: “… viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17:3). Această cunoştinţă câştigată din Cuvânt îi inspiră nădejdea că el poate să ajungă la acea viaţă.
Speranţa multora este ca ei să poată scăpa de chinul veşnic. Creştinul nu are o astfel de speranţă. Aceea nu poate fi o speranţă însoţită de bucurie, cum este arătată de textul nostru. După ce a câştigat ceva cunoştinţă despre calea care duce la viaţă, unul ca acesta începe să progreseze în speranţă; şi lui îi spune apostolul: “Şi făgăduinţa pe care El ne-a făcut-o este aceasta: viaţa veşnică.” (1 Ioan 2:25). Astfel cel ce caută adevărul vede că unora le este promisă viaţa veşnică. El poate întreba: De ce nu au toţi viaţă veşnică? Scriptura răspunde: Pentru că moartea — absenţa vieţii — este plata pentru păcat. Primul nostru părinte a adus această pedeapsă asupra noastră prin neascultare; şi prin moştenire toţi suntem nedesăvârşiţi. Speranţa noastră actuală este susţinută de faptul că Iehova S-a îngrijit, prin Cristos, pentru compensarea acelei încălcări a tatălui Adam. “Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei care primesc plinătatea harului şi darul liber al dreptăţii, vor domni în viaţă, prin acel Unul singur, Isus Hristos. Astfel, deci, după cum printr-o singură greşeală a venit condamnarea peste toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură faptă de dreptate a venit către toţi oamenii o îndreptăţire a vieţii.”— Romani 5:17, 18.
O astfel de speranţă depinde de condiţii
În timp ce Iehova a făcut pregătiri ca toţi cei ascultători de legea Lui să poată trăi veşnic, pe un plan oarecare, în cazul nostru a pus această fericită speranţă în faţa unui număr limitat şi a făcut-o să depindă de supunerea lor la anumite condiţii. Care sunt aceste condiţii? Noi răspundem că acestea sunt: 1. Credinţă în meritul sângelui preţios al lui Isus. 2. Îndreptăţirea. 3. Conceperea de spirit. 4. Sfinţirea. 5. Transformarea. 6. Sufe-rinţă şi strâmtorare. În cele din urmă vine împlinirea speranţei — primirea gloriei lui Dumnezeu. Să vedem aceste condiţii în ordinea arătată, cu scopul ca speranţa noastră să poată fi întărită.
Credinţa în sângele lui Isus
Dumnezeu a binevoit să aranjeze aşa, încât cei care pot avea această fericită speranţă să aibă ca bază a speranţei meritul lui Cristos. Fiecare învăţătură trebuie să fie probată prin jertfa de răscumpărare. Aceasta este măsura, regula infailibilă, după care trebuie să măsurăm fiecare învăţătură care este pusă înaintea noastră pentru cercetare. Dacă aflăm că o învăţătură nu este în acord cu jertfa de răscumpărare, putem fi absolut siguri că o astfel de învăţătură este falsă.
Apostolul Pavel prezintă acest argument: “Şi vă fac cunoscut, fraţilor, Evanghelia pe care v-am vestit-o, pe care aţi primit-o, în care aţi rămas şi prin care sunteţi mântuiţi, dacă ţineţi cu tărie cuvântul pe care vi l-am vestit ca evanghelie, fără de care în adevăr aţi crezut în zadar. V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi” (1 Corinteni 15:1-4). Credinţă în sângele vărsat al lui Isus, înseamnă a recunoaşte că suntem păcătoşi prin natură, că Isus a murit să ne scape din păcatele noastre, că El a înviat şi S-a prezentat în faţa lui Dumnezeu pentru noi. Cunoscând aceste fapte şi bazându-ne pe ele, avem credinţă.
Urmează îndreptăţirea
Îndreptăţire înseamnă a face drept înaintea lui Dumnezeu. Nimic ce este imperfect nu este drept înaintea lui Dumnezeu. Înainte însă de a putea fi îndreptăţiţi, trebuie ca cineva să stea bun pentru noi şi să ne completeze lipsurile. După ce Isus S-a înălţat la cer, El S-a prezentat înaintea Tatălui şi a prezentat meritul sacrificiului Său pentru toţi cei care vor veni la Iehova prin El în timpul Veacului de sacrificiu (Evrei 9:24). Dacă noi credem şi pe baza acestor fapte ne prezentăm în deplină consacrare, predând voinţa noastră voinţei lui Dumnezeu, Domnul nostru Isus ne atribuie o măsură suficientă din meritul Său ca să ne acopere imperfecţiunile. În felul acesta stăm înaintea lui Dumnezeu ca fiinţe umane desăvârşite şi El ne socoteşte sau ne atribuie dreptatea, îndreptăţindu-ne. Romani 4:1-11.
“Dumnezeu este Acela care îndreptăţeşte”. Această îndreptăţire ni se acordă în baza condiţiei ca noi să devenim o parte din jertfa corpului lui Cristos. De aceea consacrarea noastră trebuie să preceadă îndreptăţirea. Acum Dumnezeu ne acceptă şi ne concepe cu Spiritul Său pentru natura divină. Aici se potrivesc cuvintele sfântului Pavel: “Deci, fiindcă am fost îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care avem şi intrarea, prin credinţă, în harul acesta în care suntem, şi ne lăudăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu. Ba mai mult, ne lăudăm şi în necazuri, căci ştim că necazul lucrează răbdare, răbdarea aduce experienţă, iar experienţa aduce nădejde. Însă nădejdea nu dezamăgeşte, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.” — Romani 5:1-5.
Potrivit cuvintelor sfântului Petru, toţi aceştia sunt “născuţi din nou, prin învierea lui Isus Hristos dintre cei morţi, la o nădejde vie şi la o moştenire nestricăcioasă şi nepătată şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi. Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în timpul de la urmă.” — 1 Petru 1:3-5.
Urmează sfinţirea
Sfinţire înseamnă a fi complet pus deoparte pentru scopul lui Iehova, în conformitate cu voinţa Sa sfântă. “Aceasta este voia lui Dumnezeu îîn ceea ce vă priveşteş, sfinţirea voastră” (1 Tesaloniceni 4:3). Noi am lăsat toate pentru a urma în urmele Domnului Isus, supunându-ne voinţei Tatălui, zicând cum a zis Învăţătorul: “Iată-Mă, … vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” (Evrei 10:7). Această punere a noastră deoparte, ca să facem voia Tatălui, va însemna că acum, ca Noi Creaţii, vom umbla în înnoire de viaţă în timp ce suntem în trup, sfinţirea completă sau punerea deoparte fiind realizată când vom fi primit corpurile noastre glorioase noi, prin întâia înviere. Dar cum trebuie să se îndeplinească această sfinţire? Domnul Isus ne spune: “Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.” — Ioan 17:17.
Procesul de transformare
Transformarea este procesul aducerii noastre la o sfinţire deplină şi completă, pregătindu-ne şi făcându-ne potriviţi pentru a putea fi întrebuinţaţi de Stăpân în glorie. Apostolul Pavel ne îndeamnă: “Să nu vă conformaţi veacului acestuia, ci să fiţi transformaţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi înţelege care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită.” (Rom. 12:2). Transformarea în asemănarea Domnului nostru se face prin hrănirea din Cuvântul lui Dumnezeu, însuşindu-ni-l şi dezvoltându-ne caracterul în armonie cu principiile acestuia. În scopul acesta sunt date făgăduinţele nespus de mari şi scumpe. Când intrăm pe calea îngustă, începem să auzim cuvintele Domnului zicându-ne, prin apostol: “Şi toate câte au fost scrise mai înainte au fost scrise pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care le dau Scripturile, să avem nădejde.” (Romani 15:4). Şi astfel vedem că speranţa noastră creşte, pe măsură ce ne hrănim cu binecuvântatul Cuvânt al făgăduinţei.
Psalmistul David a scris spre folosul nostru: “Totuşi eu sunt totdeauna cu Tine; Tu m-ai apucat cu mâna dreaptă; Tu mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă.” (Psalmul 73:23, 24 — Leeser). Mâna dreaptă a lui Iehova, amintită aici, este Isus; Cuvântul Său prin care suntem sfinţiţi este sfatul Său; şi astfel fiind conduşi mai departe vom fi primiţi în slavă — îndeplinirea deplină a acelei speranţe binecuvântate! Tot prin psalmist Domnul spune: “te voi învăţa şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi; te voi sfătui cu ochiul asupra ta.” (Psalmul 32:8). Ochiul este simbolul înţelepciunii, şi înţelepciunea Sa este exprimată în Cuvântul Său. Astfel, prin Cuvântul Său, ne conduce mai departe la o deplină apreciere a fericitei noastre speranţe.
Iarăşi citim: “Încrede-te în Domnul din toată inima ta şi nu te sprijini pe înţelepciunea ta. Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările.” (Proverbe 3:5, 6). “Urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice: “Iată drumul, mergeţi pe el!”, când veţi voi să vă mai întoarceţi la dreapta sau la stânga.” (Is. 30:21). Această voce, menţionată aici, este Cuvântul lui Dumnezeu, scris înainte de a şti noi despre el, înainte de a fi născuţi noi; de aceea se spune că este înapoia noastră. Astfel El ne asigură, iarăşi că ne va călăuzi prin Cuvântul Său.
Această transformare o facem treptat, după cum privim faţa Domnului în oglindă. Apostolul Pavel spune: “Dar noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem transformaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.” — 2 Corinteni 3:18.
Necazul şi suferinţa necesare
Această transformare minunată nu se face uşor pentru că aşa cum spune apostolul, “în împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri.” — Fapte. 14:22. “Demn de crezare este cuvântul aceasta: dacă am murit împreună cu El vom şi trăi împreună cu El; dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El.” —2 Timotei 2:11, 12. Vom avea în viaţa noastră această speranţă binecuvântată “dacă păstrăm până la sfârşit încrederea neclintită şi nădejdea cu care ne lăudăm.” (Evrei 3:6). Cine ar vrea să intre în împărăţia Domnului uşor şi confortabil când Domnul nostru a îndurat aşa mare suferinţă pentru noi? Într-adevăr poetul a exprimat sentimentul care ar trebui să fie în inima fiecărui creştin:
“Să ajung eu în paradis,
Mergând, călcând, pe flori?
Când alţi-luptau în foc, cuprinşi
De sânge şi fiori?
Nu, luptă-te de vrei să-nvingi;
Doamne dă-mi putere:
Să lupt, să rabd tot liniştit
Cu credinţă tare.”
Unele lucruri
pe care creştinul trebuie să le sufere
Orice suferinţă, care se îndură pentru dreptate, poate fi socotită ca folositoare. Din serviciu credincios adesea rezultă suferinţă fizică. De exemplu, picioarele iubiţilor colportori ostenesc şi suferă durere din cauza călătoriilor lungi, şi întregul corp devine obosit şi epuizat. Această suferinţă rezultă din eforturile credincioase în încercarea de a duce mesajul iubirii lui Dumnezeu la alţii din creaţia gemândă. Credincioşia, în orice ramură a serviciului Domnului, aduce suferinţă fizică, şi se poate spune despre aceştia că îşi dau viaţa pentru cauza Învăţătorului, când credincioşia în serviciu atrage după sine suferinţă şi distruge vitalitatea şi energia. Dar speranţa glorioasă pusă înaintea creştinului îl îndeamnă, în continuare, şi-i umple inima de bucurie când cugetă la cuvintele psalmistului: “Scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiţi de El.” — Psalmul 116:15.
Uneori creştinul suferă chin mintal pentru greşelile sale. Creatura Nouă locuieşte într-un vas de lut imperfect şi se străduieşte să biruie slăbiciunile şi atacurile cărnii. Rezultă eşecuri; şi atunci este multă suferinţă a minţii, ba uneori înclinaţia să simtă că a fost lepădat din favoarea Domnului. Totuşi, speranţa se însufleţeşte când îşi aminteşte preţioasele făgăduinţe ale Domnului: “Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor îavocatş: pe Isus Hristos Cel drept”, “Să ne apropiem, deci, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să aflăm har, ca să avem ajutor la momentul potrivit.” — 1 Ioan 2:1; Evrei 4:16. “Ferice de cei care plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!” — Matei 5:4.
A fi înţeles greşit este o cauză care produce multă suferinţă. Aşa a fost şi cu Domnul. Despre El a fost scris: “Eu singur am călcat în teasc şi nici un om dintre popoare nu era cu Mine”, (Isaia 63:3) — pentru că nu L-au putut înţelege. Chiar aşa este şi cu cei care sunt urmaşii Săi. Ei sunt greşit înţeleşi de lume şi adeseori şi de fraţi. Unul, poate, încearcă să facă bine în îndeplinirea cu credincioşie a datoriei. Fiind rău înţeles de un alt frate, el este contestat în privinţa motivelor sale. De aceea, fratele său poate deveni un amestecător conştiincios şi un persecutor fără voie.
Tulburările din casele consacraţilor şi din adunări sunt foarte frecvent rezultatul înţelegerilor greşite. Astfel de experienţe aduc probe înfocate. Biserica se află acum în mijlocul experienţelor de felul acesta, şi ar putea să le considere ciudate. Sfântul Petru însă spune: “Preaiubiţilor, nu vă miraţi de prigonirea ca de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca şi cum vi s-ar întâmpla ceva neobişnuit; dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de suferinţele lui Hristos, ca să vă bucuraţi nespus de mult şi la descoperirea slavei Lui.” — 1 Petru 4:12, 13.
Din cauza credincioşiei pentru menţinerea poziţiei sale, cu privire la principiile dreptăţii, creştinul este persecutat; şi astfel de persecuţie ar deveni insuportabilă, ba chiar l-ar birui, dacă nu ar avea fericita speranţă pusă înaintea sa. În timpul celei mai grele suferinţe, el îşi aminteşte de cuvintele preţioase ale Învăţătorului: “Ferice de cei prigoniţi din cauza dreptăţii, căci a lor este împărăţia cerurilor. Ferice va fi de voi când, din cauza Mea, oamenii vă vor insulta, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi săltaţi de veselie, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe prorocii care au fost înainte de voi.” — Matei 5:10-12.
Scopul îndeplinit prin necaz
Isus Şi-a dovedit credincioşia şi ascultarea de voinţa Tatălui prin lucrurile pe care le-a suferit. “Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul său, nici robul mai presus de domnul său. Ajunge ucenicului să fie ca învăţătorul lui şi robului să fie ca domnul lui.” (Matei 10:24, 25). Domnul a spus despre apostolul Pavel: “îi voi arăta cât de mult trebuie să sufere pentru Numele Meu.” (Fapte. 9:16). Şi aşa este cu toţi urmaşii Domnului, care vreau să continue credincioşi până la sfârşit. A fi socotit vrednic de suferinţe înseamnă că există o perspectivă glorioasă în viitor, că Domnul are în păstrare un premiu mare. Inspirat de această fericită speranţă, apostolul a scris: “Căci întristările noastre uşoare şi de o clipă lucrează pentru noi mai presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă, în timp ce privim nu la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd; pentru că cele ce se văd sunt pentru un timp, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice.” (2 Corinteni 4:17, 18). Acestea sunt lucrurile nevăzute la care sperăm. Creştinul care are astfel de speranţă la glorie se bucură în necaz şi de aceea îndură cu răbdare.
Pentru ca speranţa noastră să devină mai strălucitoare, credinţa noastră trebuie să se întărească; şi pentru a realiza aceasta, trebuie să vină necazuri şi probe. Apostolul aseamănă speranţa noastră cu o ancoră. Un vapor clătinat de furtună aruncă ancora pentru siguranţa lui. Totuşi ancora nu ar avea nici o valoare fără o frânghie tare şi un loc solid unde să se prindă. Ancora, prin urmare, reprezintă speranţa noastră, frânghia sau cablul reprezintă credinţa noastră, iar fixarea sigură a ancorei este în făgăduinţele nespus de mari şi scumpe pe care Dumnezeu ni le-a dăruit ca să ne asigure de intrarea în glorie. Aşa ne spune sfântul Pavel: “De aceea Dumnezeu, voind să arate cu mai multă tărie moştenitorilor făgăduinţei nestrămutarea hotărârii Sale, a intervenit cu un jurământ, pentru ca, prin două lucruri care nu se pot schimba şi în care este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică încurajare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte, pe care o avem ca pe o ancoră a sufletului, o nădejde tare şi neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntru.” (Evrei 6:17-19). Dacă credinţa noastră este puternică, în făgăduinţele Sale scumpe, atunci speranţa noastră, de intrare în viaţa veşnică, va fi puternică; şi noi vom fi foarte dornici să cunoaştem regulile prin care putem intra în plinătatea vieţii şi să ne conformăm acestor reguli.
Care sunt regulile cerute?
Apostolul Petru arată în mod explicit aceste reguli, zicând: “… prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin poftă. De aceea, daţi-vă şi voi toată silinţa ca să uniţi cu credinţa voastră virtutea, cu virtutea cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea. Căci dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în ce priveşte deplina cunoaştere a Domnului nostru Isus Hristos. Dar cine nu are aceste lucruri este orb, nu vede departe şi a uitat curăţirea de vechile lui păcate. De aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră, căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată” (2 Pet. 1:4-10). Să ne măsurăm acum cu aceste reguli ca să vedem cum ne ridicăm la înălţimea lor.
Revelatorul spune: “Şi cel care vorbea cu mine avea ca măsurătoare o trestie de aur, ca să măsoare cetatea” (Apocalipsa 21:15). Ioan, Revelatorul, reprezintă Biserica. Trestia de aur reprezintă adevărurile divine date Bisericii, cu care fiecare membru se poate măsura pe sine.
Cea dintâi din aceste reguli este o credinţă puternică şi statornică; şi la aceasta zice apostolul să adăugăm virtutea, care înseamnă tărie, a sta ferm pe făgăduinţele preţioase şi a dezvolta acel caracter creştin pe care nimic nu-l poate clătina. La acestea trebuie să adăugăm cunoştinţa, care înseamnă cunoştinţă a făgăduinţelor nespus de mari şi scumpe. După ce am obţinut această cunoştinţă, trebuie să ne bazăm cu totul pe ele; şi aceasta constituie credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu. Deci, pentru a creşte în credinţă trebuie să creştem şi în cunoştinţă. La acestea suntem îndemnaţi să adăugăm înfrânarea, ceea ce înseamnă stăpânire de sine, sau moderaţie în toate lucrurile. Şi la acestea trebuie să adăugăm îndurarea răbdătoare, care este una dintre atributele care încununează caracterul creştin, şi care se obţine după multe şi aspre încercări ale credinţei. Noi trebuie să învăţăm să fim răbdători cu pruncii în Cristos, răbdători cu cei care sunt mai bine dezvoltaţi, răbdători cu cei mai înceţi şi nechibzuiţi, răbdători cu cei nervoşi şi iuţi, răbdători cu cei care fac gafe, îngăduindu-ne unii pe alţii. A îngădui înseamnă a fi răbdător sub provocare. Domnul permite să vină asupra noastră aceste încercări chiar cu scopul de a dezvolta calitatea îndurării răbdătoare; şi astfel găsim printre noi pe unii înceţi, pe unii nechibzuiţi, pe unii nervoşi, pe mulţi care fac gafe, dar toţi se străduiesc spre un singur scop, toţi având aceeaşi fericită speranţă. Aceste necazuri uşoare, care ţin doar o perioadă scurtă, au menirea să ne şlefuiască şi să facă mai strălucitoare speranţa pusă în faţa noastră, şi în cele din urmă duc la glorie.
Regula de măsurare cere, mai departe, să dezvoltăm evlavie, care înseamnă conformare bucuroasă şi iubitoare la voinţa sfântă a lui Dumnezeu, dovedind astfel iubirea noastră pentru El, crescând astfel în asemănarea lui Dumnezeu (1 Ioan 5:3). Mai mult, regulile cer dezvoltarea amabilităţii frăţeşti, care înseamnă iubire de fraţi din datorie (1 Ioan 3:14-16), câştigată prin punerea în aplicare a Regulii de Aur. În sfârşit, apostolul zice că trebuie să dezvoltăm iubirea în forma ei cea mai înaltă, care înseamnă o dorinţă dezinteresată de a face bine, iar facerea binelui pentru alţii, cu preţul sacrificiului nostru. Câştigarea unei astfel de iubire conduce la desăvârşire.
Gloria Domnului
Dacă astfel continuăm cu sârguinţă şi credincioşie până la sfârşit, care va fi rezultatul? Apostolul spune: “căci în felul acesta vi se va da din belşug intrare în împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos”. O, ce minunată binecuvântare va fi aceea — să fim făcuţi în asemănarea Domnului şi Învăţătorului nostru! Ajungerea la această spe-ranţă glorioasă înseamnă a primi viaţă veşnică, viaţă inerentă — nemurirea. (1 Ioan 3:2, 3; Coloseni 3:3, 4) Înseamnă că vom locui în casa Domnului pentru totdeauna şi-I vom privi frumuseţea. În toate veacurile viitoare, membrii clasei miresei vor continua să crească în cunoştinţă (Psalmul 27:4). Înseamnă că acei care vor ajunge la această împlinire glorioasă a speranţei lor, vor străluci ca soarele pe bolta cerească — Matei 13:43.
Isus este cap peste toate lucrurile, şi cei care vor intra cu El în Împărăţie vor fi împreună moştenitori cu El, ai gloriilor şi minunăţiilor acelei Împărăţii. Despre aceştia profetul a zis: “Vei fi o cunună a frumuseţii în mâna Domnului, o diademă împărătească în mâna Dumnezeului tău”. (Isaia 62:3) Împreună cu Cristos Isus, cei care vor ajunge la plinătatea acestei speranţe, vor binecuvânta şi vor ridica rasa umană, vor şterge toate lacrimile şi vor aduce bucurie fiecărei inimi ascultătoare. Cum a spus în mod potrivit poetul:
“Şi tu, cu har şi slavă-ncununat
Binecuvântări bogate-n jur să dai.”
De aceea, iubiţi fraţi, ce vom face? Apostolul răspunde: “Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat” (1 Ioan 3:3). Nimeni, în afară de cei cu inima curată, nu poate în mod onest, să aibă această speranţă. Când vorbim de cei cu inima curată, să nu fim înţeleşi că vrem să spunem bărbaţi şi femei desăvârşiţi în carne, desăvârşiţi în fiecare cuvânt, faptă şi gând; deoarece Cuvântul lui Dumnezeu spune că nu există nici unul. Dar ştim din Cuvântul Lui că Domnul completează imperfecţiunile noastre fără voie. Fiind astfel înrădăcinaţi în credinţă şi având pusă înaintea noastră această speranţă glorioasă, noi vom căuta să ne curăţim de orice murdărie a corpului şi a minţii, ducând până la capăt sfinţirea în frică de Dumnezeu — 2 Corinteni 7:1.
Turnul de Veghere din 15. 07. 1917