ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU CA TAINĂ

 

(Extras din “Zilele din urmă ale creştinătăţii”, ediţia a 2-a, B. B. Wale, publicată în 1883.)

Există o expresie folosită de Domnul în capitolul 13 din Evanghelia lui Matei, despre care trebuie să avem o idee clară şi completă, dacă vrem să înţelegem corect caracterul dispensaţiei prezente. Această expresie este “tainele Împărăţiei” — sau Împărăţia lui Dumnezeu ca taină. Domnul spune ucenicilor Săi: “Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerurilor, iar lor îtrecătorilor, mulţimiiş nu le-a fost dat.” Cititorul să observe că numai adevăraţii urmaşi ai lui Cristos — acei care au fost concepuţi de Spiritul sfânt şi au trecut din moarte la viaţă — vor înţelege aceste “taine”.

Să explicăm semnificaţia acestei expresii: ea este întrebuinţată de Domnul în legătură cu o serie de pilde, care sunt redate în capitolul 13 din Evanghelia lui Matei, în care face cunoscut ucenicilor Săi anumite trăsături specifice ale Împărăţiei Sale, pe care ei nu le-au putut observa, prevedea sau dori înainte, şi despre care nici Vechiul Testament nu aminteşte nimic — nu există nici o aluzie a acestor taine de la Geneza la Maleahi.

 

Gloria Împărăţiei prezisă

Profeţii, prevestind venirea lui Mesia, întotdeauna au descris în cuvinte înflăcărate slava domniei Sale: cum “toţi împăraţii se vor pleca înaintea Lui, toate neamurile Îi vor sluji” şi cum “pustietatea se va înveseli şi va înflori ca trandafirul”. “Împăraţii Tarsisului şi ai insulelor vor aduce daruri; împăraţii din Seba şi din Saba vor plăti biruri”; “lupul va locui împreună cu mielul şi leopardul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu şi vitele îngrăşate vor fi împreună şi le va mâna un copilaş; … pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă”, iar în cele din urmă “Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David şi … împărăţia Lui nu va avea sfârşit”.

Acestea au fost cuvintele profeţilor şi acestea au fost aşteptările ucenicilor. De aceea nu trebuie să ne mirăm de întrebarea pe care au pus-o ucenicii Domnului când s-au adunat împreună după învierea Sa (Fapte. 1:6), care arată cât de tare s-au fixat aceste aşteptări în mintea lor. “Doamne, în acest timp vei restabili împărăţia lui Israel?” Nici să nu îndrăznim, având consideraţia cuvenită faţă de cuvintele vii şi explicite ale profeţilor, să spunem că această aşteptare a fost nejustificată. Este imposibil să citim prezicerile lor despre domnia lui Mesia, fără să fim emoţionaţi de felul cum descriu gloria viitoare. Imaginile lor vii şi inspirate nu lasă loc dorinţei de a adăuga la ele mai multă strălucire şi nu lasă loc exagerărilor imaginaţiei în anticiparea credinţei.

În plus trebuie să ne amintim, că Ioan Botezătorul, vestitorul Regelui, a anunţat că Împărăţia cerurilor era aici — aproape — în zilele sale. După moartea lui Ioan, “Isus a venit în Galileea predicând Evanghelia lui Dumnezeu şi spunând: “S-a împlinit timpul şi împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat””.

 

Taina ascunsă de veacuri

Ei bine, dacă Împărăţia în plinătatea, frumuseţea şi puterea ei, aşa cum a fost prezisă de profeţi, ar fi fost stabilită pe pământ când toţi regii I s-ar fi închinat şi toate naţiunile L-ar fi servit, atunci n-ar mai fi fost nici o taină, nici un secret. Toate ar fi atunci publice, clare, palpabile. Dar iată, Împărăţia începe ca taină, adică în secret. Împărăţia lui Dumnezeu era “aproape” în zilele lui Ioan Botezătorul, deoarece Regele Însuşi umbla pe străzile Ierusalimului şi ale Iudeii. Dar El “a venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit” — ei L-au răstignit pe Regele lor, L-au respins pe Mesia, s-au depărtat de Împărăţia lui Dumnezeu. Vorbind din punct de vedere omenesc, dacă evreii L-ar fi primit pe Mesia, toate profeţiile măreţe ale profeţilor cu privire la măreţia Împărăţiei Sale ar fi fost împlinite; dar respingându-L, ei s-au depărtat în ceea ce priveşte timpul (cu aproape două mii de ani) de Împărăţia lui Dumnezeu şi astfel au pregătit drumul pentru scopul lui Dumnezeu, acordarea pocăinţei spre viaţă neamurilor.

Aceasta este “taina care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri”, despre care apostolul spune, că i-a fost făcută cunoscut lui şi sfinţilor apostoli, că neamurile vor fi împreună moştenitoare cu evreii. Aceasta a stat la baza comuniunii — posesia comună a secretului care de la începutul lumii a fost “ascunsă … în Dumnezeu”. În felul acesta respingerea lui Mesia de către evrei a pregătit calea pentru acordarea favorii la neamuri.

 

Bogăţia milei Sale manifestată

Este vechea, vechea istorie, faptul că eşecul omenirii deschide pentru Dumnezeu calea să-Şi arate din nou, şi în domenii noi, bogăţiile harului Său. Comparând aceste fapte vedem armonia aparentei contraziceri, că Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat şi că, totuşi, Împărăţia lui Dumnezeu a fost departe. Ambele declaraţii sunt făcute de Mântuitorul şi de aceea trebuie să fie adevărate. În capitolul 1 din Evanghelia lui Marcu spune: “Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat”. În Luca în capitolul 19 versetul 11, El dă o pildă pentru a înlătura impresia, din mintea ascultătorului, că Împărăţia lui Dumnezeu ar fi deja pe cale să apară, adică pe cale să fie făcut cunoscută. În această pildă Domnul Se arată pe Sine ca un om de neam mare, care se duce într-o ţară depărtată, într-o călătorie lungă şi cu un anume scop, ca să primească o Împărăţie, ca să fie investit cu demnitatea regală şi apoi să se întoarcă, primind Împărăţia (vezi Daniel 7:13, 14). În Matei capitolul 25, unde această pildă este repetată, cu una sau două deosebiri importante, pe care nu vrem să le arătăm aici, se adaugă (versetul 19): “După mult timp, stăpânul robilor acelora s-a întors”. Au trecut aproape două mii de ani de când Domnul a mers în ţara depărtată şi credincioşii nerăbdători şi veghind aşteaptă “întoarcerea” Sa ca Rege.

Tainele Împărăţiei sau Împărăţia ca taină, în “secret” a fost următoarea: Împărăţia a fost aproape atunci când Regele a fost pe pământ, şi totuşi ea nu a fost de faţă, să apară pentru a se face cunoscută. Ea a fost printre ei, pentru că Regele a fost în mijlocul lor, dar lucrarea ei se făcea în secret, şi trebuia ca aproape două mii de ani să nu fie descoperită — ea era aproape şi totuşi îndepărtată cu sute de ani. Lucrarea tainică, ce trebuia îndeplinită înainte de a se putea stabili Împărăţia, a fost adunarea acelora, dintre evrei şi neamuri, care vor alcătui Mireasa Regelui. Decăderea evreilor nedemni a fost în legătură cu manifestarea minunată a îndurării şi înţelepciunii dumnezeieşti — prevăzând ocazia neamurilor şi numărul deplin al neamurilor ducând la restaurarea evreilor, este ceea ce apostolul exlamă: “O, adâncul bogăţiei înţelepciunii şi cunoştinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui!”

 

Taina vestită la Rusalii

După cum se arată în capitolul 16 din Evanghelia lui Matei, Domnul i-a încredinţat lui Petru cheile Împărăţiei cerurilor. Lui i s-a dat privilegiul de a “deschide” speranţa cerească atât pentru evrei cât şi pentru neamuri — evreilor în ziua Rusaliilor, când trei mii au fost convertiţi, Petru fiind cel care le-a predicat, iar mai târziu le-a predicat neamurilor în casa lui Corneliu, când tot prin Petru s-a predicat prima dată la neamuri. Astfel în ziua Rusaliilor “Împărăţia ca taină” a început să se dezvolte. În prima Adunare a bisericii care s-a ţinut în Ierusalim, condusă de apostolul Iacov, ni se arată continuarea şi felul acestei noi dezvoltări, fiind descrisă chiar de Iacov. După ce Petru şi-a justificat purtarea şi a predicat Evanghelia la neamuri în casa lui Corneliu, Iacov spune: “Simon îPetruş a spus cum, mai întâi, Dumnezeu Şi-a aruncat privirile ca să ia dintre neamuri un popor pentru Numele Său. Şi cu aceasta se potrivesc cuvintele prorocilor, după cum este scris: “După aceea, Mă voi întoarce şi voi ridica din nou cortul cel căzut al lui David, îi voi rezidi dărâmăturile şi-l voi înălţa, pentru ca rămăşiţa de oameni să caute pe Domnul, ca şi toate neamurile peste care este chemat Numele Meu” zice Domnul care face aceste lucruri, cunoscute din veşnicie”.

 

Dezvoltare întreită

Cititorul va observa, că în textul de mai sus este o progresie întreită în legătură cu această nouă evoluţie a Planului lui Dumnezeu. 1) Scopul specific a fost, ca “Dumnezeu … să ia dintre neamuri un popor pentru Numele Său”; că dispensaţia este pentru alegere; că în timpul acesta nu a fost intenţionat ca lumea să se întoarcă la Dumnezeu, ci numai de-a alege din lume un popor pentru Numele Său. 2) După ce scopul acesta va fi îndeplinit, El, Domnul Isus se va întoarce ca să ridice cortul cel căzut al lui David, aşa cum a fost în vechime. Şi în capitolul 9 din Amos, unde se află profeţia la care se referă Iacov, se spune: “Voi aduce înapoi pe captivii poporului Meu Israel; ei vor zidi iarăşi cetăţile pustiite şi le vor locui, vor sădi vii şi le vor bea vinul, vor planta grădini şi le vor mânca roadele. Îi voi planta în ţara lor şi nu vor mai fi smulşi din ţara pe care le-am dat-o, zice Domnul Dumnezeul tău!” (Amos 9:14, 15). O îndeplinire completă a acestei profeţii va avea loc cu siguranţă la sfârşitul acestui veac. 3) Când va începe restabilirea, aceasta va fi cu scopul ca cei rămaşi dintre oameni să caute pe Domnul, ca şi toate neamurile “peste care este chemat Numele Meu”, adică naţiunile Creştinătăţii, care poartă numele lui Cristos, şi păgânii în general. Textul profetului Amos, din care citează apostolul este: ““În ziua aceea voi ridica din căderea lui cortul lui David, îi voi repara spărturile, îi voi ridica dărâmăturile şi-l voi zidi iarăşi cum era odinioară, ca să stăpânească îevreiiş rămăşiţa Edomului îCreştinătateaş şi toate popoarele peste care a fost chemat Numele Meu”, zice Domnul, care va împlini aceste lucruri.”

Aşadar, succesiunea este următoarea: a) Dispensaţia actuală este pentru alegerea unui popor din lume, nu are ca scop să convertească lumea. Deci, toate speranţele, aşteptările sau planurile cu privire la convertire vor fi zadarnice, cum au fost cele ale predecesorilor lor în aceeaşi dorinţă de convertire a lumii, iar sfârşitul veacului prezent se va caracteriza prin restabilirea evreilor. b) După această restabilire a evreilor, şi până la un anumit grad ca o urmare a acesteia, marea masă a omenirii va fi convertită la Cristos; evreii restauraţi, fiind atunci convertiţi la Cristos vor deveni misionari ai lui Iehova, pentru a duce numele Său tuturor naţiunilor îndepărtate, care n-au auzit de numele Lui.

 

Cristosul trebuia să sufere

Vom continua cu explicarea pe scurt a caracteristicilor Împărăţiei ca taină.

1) Ucenicii au aşteptat pe Mesia, când a venit, să intre în scenă cu toată pompa şi înconjurat de toată gloria regală, împăraţii pământului fiind proşternuţi înaintea Lui şi toate naţiunile plecate cu supunere înaintea Lui, Ierusalimul reşedinţa Sa, iar Israel părtaş la tronul Său. Ce vedem noi în locul acestora? În loc ca Mesia să fie un Rege plin de glorie, Îl vedem un lucrător de pământ modest. “Iată semănătorul a ieşit să semene”. În loc de coroană de glorie, o coroană de spini, Ierusalimul, în loc de a fi reşedinţa Sa, a devenit mai întâi mormântul Său şi pentru un timp un loc pustiu, mormântul speranţei naţionale şi obiectul dispreţului naţiunilor duşmane. În loc ca toate naţiunile pământului să-I fie supuse, toţi L-au urât; în locul monarhilor, regilor şi împăraţilor proşternuţi la picioarele Lui, vedem cezarii mândri ai Romei cu regii lor tributari şi supuşii prefecţi căutând să nimicească Evanghelia Sa prin foc şi sabie şi să facă să I se uite numele. Iar “poporul Său” ales, în loc să fie servitorii curţii Sale, prietenii şi locuitorii palatului Său, îi vedem împrăştiaţi în toată lumea, călcaţi în picioare şi persecutaţi de toate naţiunile peste care ei au aşteptat să domnească — de-a lungul veacurilor fără terafimi, fără efod şi fără preot.

“Triburi de picior pribeag şi de piept ostenit!” Marius, cufundat în gânduri în mijlocul ruinelor din Cartagina, după părerea noastră nici pe jumătate nu arată un spectacol atât de mişcător cum sunt evreii disperaţi, care stau cufundaţi în gânduri, în mijlocul dărâmăturilor oraşului şi a templului — ruina amintirilor strălucitoare şi a speranţelor şi mai strălucitoare — arătate de frumuseţile strălucitoare ale prezicerilor profeţilor inspiraţi, de cântările psalmistului şi de vedeniile văzătorilor, dar toate arse acum în cenuşa rece! O, harfa lui Iuda, oare coardele tale au fost   puse în mişcare de un oarecare spirit mincinos? Profeţi din vechime, strălucirea Celui Rău v-a orbit vederea, făcându-vă să zugrăviţi perspective care nu se pot realiza, speranţe care, întocmai ca mirajul din pustie, mereu se depărtează în faţa ochiului plin de dorinţă? Nu, lăudat să fie Dumnezeu, nu! Voi nu aţi descris nici o viziune care să nu poată fi mai mult decât îndeplinită. Epoca de aur, promisă vouă, se va îndeplini în viitorul apropiat. Nu a trebuit ca Cristos să sufere aceste lucruri, ca apoi să intre în slava Sa? Aceasta nu este greşeala lui Dumnezeu, ci înţelegerea greşită a omului.

 

“După mult timp, stăpânul … s-a întors”

2) O altă caracteristică a “Împărăţiei lui Dumnezeu ca taină” este absenţa lui Cristos în timpul dezvoltării sale şi întoarcerea Sa la sfârşitul acesteia.

Acel Mesia, pe care evreii Îl aşteptau să vină, şi în conformitate cu declaraţiile explicite ale profeţilor lor, să stabilească o Împărăţie permanentă şi plină de glorie, să se arate numai câţiva ani şi după aceea să dispară, ca şi când El şi afacerile Împărăţiei Sale vestite mai dinainte nu ar fi existat niciodată, aceasta a fost pentru   evrei o taină de nepătruns. A veni şi a continua câţiva ani şi după aceea a dispărea din scenă, fără a stabili un regat sau un imperiu, aceasta a fost totul? Nici chiar ucenicii Săi nu au înţeles aceasta, deşi pilda pe care o examinăm, spusă chiar de Domnul, spune explicit acest lucru.

În capitolul 4, versetele 26-29 din Evanghelia lui Marcu, Domnul spune: “Cu Împărăţia lui Dumnezeu este ca atunci când un om aruncă sămânţa în pământ; fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua, sămânţa încolţeşte şi creşte fără să ştie el cum. Pământul rodeşte singur: întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic; şi când roada este coaptă, pune îndată secerea în ea, pentru că a venit secerişul.”

 

“În mâna Lui o secere ascuţită”

Această pildă este menită să descrie adevărata şi invizibila Biserică a lui Cristos până în timpul prezent, în secerişul din acest Veac. Ilustraţia folosită este una umilă şi modestă, nu a unui Rege stabilindu-şi o Împărăţie, ci o umilă şi modestă acţiune, care aparţine agriculturii. Un semănător, care merge să-şi semene “ţarina”, şi după ce şi-a terminat lucrul şi sămânţa a fost semănată, el a fost văzut părăsind “ţarina” şi întorcând-se acasă; dar când secerişul este copt (şi “secerişul este sfârşitul veacului”) vine din nou, însoţit de servitorii secerători, pentru a-l strânge în grânar. Creşterea este o lucrare secretă şi ascunsă, pe care ochiul omului nu o vede. Învăţătura din pildă este, că nu este o actiune vizibilă a lui Dumnezeu în tot timpul perioadei de creştere; adică din zilele apostolilor şi până la sfârşitul veacului prezent nu s-a observat nici o lucrare a lui Dumnezeu. În timpul semănatului vedem pe agricultor lucrând în “ţarina” sa; dar când semănatul este terminat, îl vedem părăsind pământul şi poarta se închide după el. În tot timpul “creşterii” nu-l mai vedem acolo, dar în timpul secerişului este văzut din nou. În felul acesta avem învăţătura Domnului cu privire la lucrarea Sa, la întâia Sa venire pentru a semăna sămânţa Împărăţiei, apoi dispariţia Sa, pentru tot timpul creşterii sau dezvoltării, şi întoarcerea Sa când secerişul veacului este copt. “Pe cap avea o cunună de aur, iar în mână, o seceră ascuţită.” — Apocalipsa 14:14.

Acum vom merge mai departe pentru a fixa evenimentul care aduce “Împărăţia ca taină” spre sfârşit şi face loc Împărăţiei manifestate.

Se pare că este necesar să spunem, că sunt mai multe evenimente care caracterizează sfârşitul dispensaţiei prezente şi sfârşesc taina Împărăţiei; dar evenimentul special, la care ne referim, este unul al cărui timp este cunoscut numai lui Dumnezeu. Acel eveniment este completarea “numărului deplin al Neamurilor” (traducerea Cornilescu; n. t.). La aceasta se referă Domnul în Luca 21:24: “Şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri până se vor împlini timpurile neamurilor”. În legătură cu îndeplinirea acestor timpuri ale neamurilor apostolul spune (Romani 11:25, 26): “Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine până va intra plinătatea neamurilor. Şi în felul acesta tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: “Salvatorul va veni din Sion şi va îndepărta nelegiuirile de la Iacov”.”

 

Terminarea tainei

Din acest text învăţăm, că există un timp şi o împrejurare cunoscută şi precis marcată de Dumnezeu, când Împărăţia lui Dumnezeu ca taină se va sfârşi. Evenimentul este completarea numărului celor aleşi ai Săi dintre neamuri în armonie cu anunţul făcut de către apostolul Iacov în adunarea Bisericii din Ierusalim, chiar la începutul aceastui Veac. Aceasta este perioada în decursul căreia Dumnezeu a cercetat neamurile pentru a-Şi alege, din mijlocul lor, un popor pentru El. Această lucrare a lui Dumnezeu s-a început în casa lui Corneliu şi de atunci continuă; şi când numărul, pe care Dumnezeu şi l-a propus “să-l aleagă dintre neamuri”, va fi complet, “Împărăţia lui Dumnezeu ca taină” va fi terminată şi va face loc Împărăţiei lui Dumnezeu manifestată, când evreii fiind restabiliţi, “Salvatorul va veni din Sion”, iar viziunile măreţe ale profeţilor încă neîndeplinite, vor fi mai mult decât îndeplinite în timpul domniei lui Mesia cu gloriile Veacului Milenar.

În timp ce se recunoaşte că acest eveniment — completarea numărului dintre neamuri, cu care se sfârşeşte acest veac — este prin chiar caracterul său, secret şi cunoscut numai lui Dumnezeu, ne permitem să întrebăm, dacă se află sau nu vreo aluzie în profeţie, care ne poate ajuta să ajungem la o concluzie corectă în ce priveşte depărtarea sau apropierea acelui eveniment. Noi credem că aluzia există. Reamintim cititorului pilda “comorii ascunsă într-un ogor”, care ne învaţă că adevărata Biserică a lui Cristos este şi va rămâne o comoară nevăzută şi ascunsă, ceva neperceput şi nerecunoscut de om, trecută cu vederea de el în marele “ogor” al lumii.

 

Adevărata Biserică, “comoara ascunsă”

Rugăm pe cititor să compare învăţătura pildei despre Biserica ascunsă a lui Cristos, cu aceste sisteme eclesiastice care, în zilele noastre îşi asumă numele, existenţa, activităţile, numărul şi rivalităţile, şi care sunt ridicate în slăvi în toată lumea, vestite în zece mii de periodice, înregistrate cu grijă în sute de “manuale” denominaţionale şi consemnate chiar şi în coloanele presei laice. A aplica cuvântul “ascuns” la acest lucru pipăibil şi cunoscut în lumea întreagă, ar însemna o contradicţie de termeni, o folosire greşită intenţionat a felului de exprimare; dar dacă ar fi aşa, atunci numele “biserica lui Dumnezeu”, nu aparţine nici unuia din acele sisteme, nici bisericii apostate din Roma, nici bisericii din Anglia, nici celorlalte biserici, inclusiv sectelor şi partidelor unde nu există acele lucruri aparţinând unei colectivităţi care să compună Biserica lui Cristos. Dacă o scrisoare ar fi fost adresată Bisericii lui Cristos, din Southwark, Londra, cui ar trebui să-i fie predată? Cine ar pretinde că este a lor, şi câţi ar fi aceştia? Nu ar fi autorităţile bisericeşti ale Catedralei Papale Sf. George, prima de pe listă, şi apoi rectorul bisericii din Sf. George? Şi în timp ce aceştia ar discuta înflăcărat despre acest document şi despre câteva drepturi ale lor asupra acestei posesiuni, alţii în numele Congregaţionaliştilor, Baptiştilor, Wesleyanilor şi Presbiterienilor şi o mulţime alţii, a căror nume este “Legiune”, li s-ar alătura la ceartă, ar mări confuzia şi ar dovedi prin pretenţiile lor contradictorii că scrisoarea a fost adresată greşit, că nu are destinatar legal, că un adevărat Corp al Bisericii lui Cristos nu se poate găsi în oraş şi că scrisoarea trebuie să fie trimisă la oficiul scrisorilor a căror destinatar nu poate fi găsit. Există multe comunităţi creştine, grupuri şi partide entuziasmate unde Cristos este onorat, şi unde El îşi are urmaşii Săi, dar un corp comun al Bisericii lui Cristos pe pământ nu trebuie căutat.

Nu, Biserica lui Cristos este un lucru ascuns, o “comoară ascunsă într-un ogor” — în ogorul lumii — şi nu poate fi găsită sau recunoscută în vreun sistem eclesiastic din timpul acesta, unde serviciul activ într-o formă oarecare, sau însăşi “declaraţia de acceptare a religiei” cum este numită, se prespune să înlăture necesitatea evlaviei vitale.*

 

“Cum a fost în zilele lui Noe”

Acum vom continua aducând o altă dovadă, că completarea numărului deplin al Neamurilor se apropie, ceea ce vom numi argumentul din analogia istorică.

  1. a) Când lumea de dinainte de potop se apropia de distrugere, numărul adevăraţilor închinători a lui Iehova scădea continuu — din zilele lui Set şi Enoh până la potop — până când în cele din urmă “a   venit potopul şi i-a luat pe toţi”. Dumnezeu a zis lui Noe: “Intră în corabie, tu şi toată casa ta; căci te-am văzut drept înaintea Mea în generaţia aceasta”. Astfel vedem că numărul adevăraţilor adoratori ai lui Dumnezeu a scăzut până la timpul în care a bătut ceasul de sfârşit al dispensaţiei.
  2. b) În Ierusalim, imediat după Rusalii au fost mii de credincioşi, aşa că împotrivitorii Evangheliei i-au învinuit pe ucenici (Fapte. 5:28) că au umplut oraşul cu învăţătura lor, dar când ceasul judecăţii şi al distrugerii prin armatele romane se apropia, Ierusalimul — acel mare centru eclesiastic al formalismului religios — a fost părăsit de credincioşii adevăraţi, deoarece toţi ucenicii au fost preveniţi înainte de Domnul; ei au fugit la Pella.

Nu ne bazăm numai pe concluziile pe care le luăm din analogia istorică sugerată de timpul potopului, în legătură cu terminarea acestei dispensaţii, ci avem declaraţia directă a Domnului, că aşa “cum a fost în zilele lui Noe, la fel va fi şi în zilele Fiului Omului”. Şi El întăreşte această declaraţie şi prin o altă ilustraţie sau asemănare istorică, luată din distrugerea Sodomei şi Gomorii. El zice: “Tot aşa cum a fost în zilele lui Lot: oamenii mâncau, beau, cumpărau, vindeau, plantau, construiau, dar, în ziua când a ieşit Lot din Sodoma, a plouat foc şi pucioasă din cer şi i-a distrus pe toţi; la fel va fi şi în ziua când Se va arăta Fiul Omului.”

 

“Eu trebuie să scad”

Astfel, nu numai că asemănarea istorică ne sugerează că în măsura în care această dispensaţie se apropie de sfârşit, numărul adevăraţilor urmaşi ai lui Cristos va scădea repede, până când cel din urmă membru al “numărului deplin al Neamurilor” va fi chemat afară din lume, aşa cum Lot a ieşit din Sodoma, dar Domnul Isus afirmă în limbajul cel mai clar, că tocmai aşa se va întâmpla. Astfel starea religioasă din zilele de pe urmă ale creştinătăţii au asemănările lor tipice în starea religioasă a zilelor care erau tocmai înaintea distrugerii prin potop, a distrugerii Sodomei şi a distrugerii Ierusalimului.

Nimicirea lumii prin potop a fost precedată de o avertizare — construirea corăbiei — lucrul de care cei de dinainte de potop şi-au bătut joc, sau nu l-au luat în considerare şi pe care numai Noe l-a crezut şi a fost salvat! Cei doi îngeri, care au vizitat casa lui Lot înaintea ploii de foc, au fost o prevenire pentru oamenii din Sodoma, deoarece ei i-au văzut şi i-au căutat, dar prevenirea a fost nesocotită; chiar şi ginerii lui Lot se pare că şi-au bătut joc de Lot, când i-a prevenit, aşa că Sodoma a fost distrusă, iar cel credincios, a fost salvat. Ierusalimul a fost prevenit, cel mai solemn, de către Domnul Însuşi când a atras atenţia cărturarilor, preoţilor şi fariseilor, în mod serios asupra pericolului ameninţător (Matei 23:32-36), dar ei împreună cu conducătorii şi preoţii lor religioşi şi cu guvernatorii lor au fost nimiciţi; cei puţini au primit prevenirea şi au scăpat.

Aşa va fi şi în zilele Fiului Omului — va fi o totală lipsă de credinţă în ce priveşte apropierea judecăţii anunţate asupra Creştinătăţii şi în ce priveşte a doua venire a Fiului Omului. “Dar când va veni Fiul Omului va găsi El oare credinţă pe pământ?”

Numai puţini vor crede aceasta şi vor fi găsiţi veghind; aşa la întâia venire a Domnului, numai Simion şi Ana au fost găsiţi veghind, în timp ce acei ce erau atunci şi acei ce sunt acum conducătorii religioşi ai poporului au tratat şi tratează venirea Fiului Omului ca un lucru de mică importanţă, sau ca visul unui entuziast, iar acei care îşi îndreaptă atenţia asupra ei, trebuie priviţi ca vizionari ale căror preziceri nu trebuie luate în considerare. Rezultatul trist este că urmaşii nominali ai lui Cristos, şi noi ne temem că şi mulţi dintre urmaşii adevăraţi de azi ai Domnului, vor fi printre duşmanii Săi declaraţi şi vor întreba, împreună cu batjocoritorii: “Unde este făgăduinţa venirii îprezenţeiş Lui? Căci de când au adomit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul creaţiei”.

Dar pe de altă parte, Creştinătatea se va afla în strălucirea ei, când ceasul nimicirii sale se apropie. Ea va zice ca şi biserica din Laodiceea odinioară: “Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic”, în timp ce Judecătorul este la uşă. Sau asemenea bisericii din Sardes, având un nume peste tot pământul că trăieşte, adică o reputaţie sau renume pentru activităţile ei religioase, pentru asociaţiile de binefacere şi admirabilele organizaţii; şi cu toate acestea spiritual este “moartă”, în timp ce Domnul rosteşte atenţionarea Sa solemnă: “vin ca un hoţ”.

Răsplătind

pe cei adevăraţi şi pe cei falşi

Aceasta va fi starea celor adevăraţi şi a celor falşi, la biserica lumească şi la Biserica lui Cristos, când Domnul va sfârşi Împărăţia ca taină, înlocuind-o cu Împărăţia manifestată. Cea falsă, nominală, va străluci în toată splendorea şi gloria ei, în timpul când ceasul nimicirii i se apropie. Cea adevărată va fi slabă, împrăştiată, mică la număr, când i se apropie eliberarea; una va trece din gloria ei la judecată, cealaltă va fi ridicată din starea ei de jos, pentru a “moşteni un scaun de domnie îmbrăcat cu slavă”. Aşa a trecut Egiptul de demult, din domnia sa îngâmfată asupra lui Israel şi sfidarea obraznică faţă de Iehova, la distrugerea în Marea Roşie, în timp ce Israel, chemat de la cuptorul de cărămizi mărşăluia triumfător prin pustiu spre ţara promisă sub conducerea stâlpului de foc şi a prezenţei evidente a lui Dumnezeu. Aşa a trecut Haman, de la culmea puterii şi gloriei din sala de banchet a regelui la spânzurătoare, în timp ce Israel, pe care el l-a hotărât nimicirii, a fost eliberat şi au fost distruşi cei care i-ar fi nimicit. Aşa a trecut de la splendoarea ei la nimicire frumuseţea Caldeilor, mândria Babilonului şi regele său Belşaţar în timpul jocurilor imorale, în timp ce prizonierul Israel a fost restabilit în ţara sa. În acelaşi fel este văzut Babilonul modern al Papalităţii, al Creştinătăţii, şezând în gloria sa ca Regină, fără să ştie necazul în ceasul când îi vine judecata.

“Spre seară va fi lumină”. Timpul serii pentru lume va fi brăzdat de lumina zilei strălucitoare pentru creştinul care este găsit aşteptând pe Domnul Său şi veghind. Ba mai mult! Binecuvântat să fie Dumnezeu; “fie că trăim, fie că murim, noi suntem ai Domnului”.

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 1.10.1930