“ÎNTÂI TREBUIE SĂ VINĂ ILIE”

“Iată, vă voi trimite pe prorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşătoare. El va întoarce inima părinţilor spre copii, şi inima copiilor spre părinţii lor, ca nu cumva, la venirea Mea, să lovesc ţara cu blestem.”— Maleahi 4:5, 6

Această profeţie promite că, înainte de marea zi de judecată, Dumnezeu va trimite încă odată pe profetul Ilie ca să facă în popor o lucrare de pregătire. Această lucrare de pregătire trebuie să aducă oamenii într-o stare de inimă în care să poată privi, fără frică, spre judecata lui Dumnezeu. Da, dacă oamenii ar ajunge la această stare de inimă, Dumnezeu nu ar mai fi silit să lovească ţara cu blestem, să distrugă „lumea aceasta”. Dar în cazul când Ilie nu ar reuşi să întoarcă inimile către Dumnezeu, prin căinţă şi schimbarea mentalităţii, atunci ţara trebuie să fie lovită cu blestem.

În textul nostru, opera lui Ilie este descrisă prin cuvinte greu de înţeles; el trebuie să îndrepte inimile părinţilor spre copii şi inimile copiilor spre părinţi. Gândul se pare a fi acela, că Ilie ar face inimile bătrânilor iarăşi tinere, copilăreşti, simple şi credincioase, astfel că aceste inimi copilăreşti, în felul lor de a gândi, s-ar apropia iarăşi de părinţii lor, de patriarhi şi de conducătorii spirituali ai poporului. Deci Ilie ar îndeplini o lucrare de reînnoire şi reîntinerire, care ar conduce apoi pe aceşti reîntineriţi la asemănarea cu bătrânii, strămoşii lor. Textul se clarifică în Luca 1:16, 17 unde, referindu-se la Ioan Botezătorul, este citat astfel: „El … îIoanş va merge înaintea Lui îMesia, care vine în Împărăţia lui Dumnezeuş în duhul şi în puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor spre copii, şi pe cei neascultători spre înţelepciunea celor drepţi”.

Aici nu avem citatul exact al textului din Maleahi, ci un comentariu. Cuvântul „drepţi” este folosit pentru „părinţi”, şi de aici reiese că Ioan va aduce pe copiii de astăzi, care sunt arătaţi ca „neascultători”, la sentimentul strămoşilor lor care sunt arătaţi ca „drepţi”. Acesta trebuie să fie şi înţelesul profesorului Albrecht, care a tradus textul nostru după cum urmează: „Da, el va merge înaintea Domnului în spiritul şi puterea lui Ilie, pentru a trezi spiritul părinţilor din vechime în generaţia de acum şi pentru a conduce pe nesupuşi la priceperea drepţilor, ca să pregătească un popor Domnului, care să fie înarmat pentru venirea Sa”.

Deci, noi vedem că Ilie trebuia să facă o lucrare de reformă, o lucrare de restabilire spirituală, care totodată ar fi fost o lucrare de pregătire pentru Împărăţia lui Dumnezeu, o pregătire pentru judecata lui Dumnezeu.

Dar această pofeţie din urmă are două înţelesuri: pe de-o parte se poate înţelege judecata lui Dumnezeu asupra poporului de legământ, Israel, iar pe de altă parte se poate înţelege marea judecată a lumii la sfârşitul acestui Veac. Şi tot aşa se poate înţelege „venirea Domnului”, a lui Mesia, venirea Împărăţiei lui Dumnezeu, pe de-o parte înţelegându-se prima prezenţă a Domnului, când Dumnezeu a început să pună piatra fundamentală pentru Împărăţia Sa pe pământ, când piatra unghiulară, Isus Cristos, a fost aşezată şi a fost pus fundamentul noului guvernământ, Biserica, iar pe de altă parte se poate înţelege „ziua” prezenţei a doua a Domnului nostru, când domnia lui Dumnezeu se va arăta prin demonstraţii puternice şi inspăimântătoare pentru toate popoarele.

Amândouă aceste zile au fost „zilele Domnului”, şi într-un anumit înţeles, amândouă au fost „zile mari şi înfricoşătoare”; totuşi se pare că aceste însuşiri se potrivesc mai bine pentru ziua judecăţii celei mari a lumii, la sfârşitul Veacului.

Deci, conform înţelesului dublu al acestei expresii, suntem îndreptăţiţi să aşteptăm o îndeplinire dublă a acestei profeţii. De fapt Scriptura arată clar, că noi trebuie să aşteptăm o îndeplinire dublă.

Din cuvintele lui Isus aflăm, de două ori, că profeţia şi-a avut prima îndeplinire în Ioan Botezătorul. „Şi dacă vreţi să primiţi, el îIoanş este Ilie care trebuia să vină“ (Matei 11:14) şi iar: „Dar vă spun că Ilie a şi venit şi ei nu l-au recunoscut, ci i-au făcut ce au vrut … Atunci ucenicii au înţeles că El le vorbise despre Ioan Botezătorul.” (Matei 17:12, 13).

Dar în ce înţeles este Ioan Botezătorul Ilie?

Susţine Isus prin aceste texte învăţătura despre naşterea din nou sau despre repetarea vieţii pămîntşti cum învaţă teozofii şi antropozofii? Desigur că nu. Evreii nu ştiu nimic despre metempsihoză (concepţie mistică potrivit căreia, sufletul ar trece după moarte prin corpul mai multor vieţuitoare), despre reîncarnare sau materializarea (din nou) a a-şa-numitelor suflete nemuritoare. Scriptura nu învaţă nicăieri o astfel de teorie, ci ea învaţă răscumpărarea şi învierea. Iar Isus nu a venit ca să înveţe ceva nou, ci ceea ce este scris în Sfânta Scriptură; El nu a venit să strice legea şi profeţii (vezi Matei 5:17); El a susţinut că „Scriptura nu poate fi desfiinţată“ (Ioan 10:35).

Textul citat mai sus din Evanghelia lui Luca ne spune lămurit cum trebuie să înţelegem acest lucru: Ioan vine în “duhul şi în puterea lui Ilie”. Ioan nu este Ilie în ce priveşte corpul său; dar el este Ilie în înţelesul că are o însărcinare ca Ilie, o lucrare asemenea lui Ilie, el este trimis de Dumnezeu pentru această lucrare ca şi Ilie.

Deci cine şi ce a fost Ilie?

Apostolul ne spune: „Ilie era un om cu aceleaşi slăbiciuni ca şi noi” (Iacob 5:17). El a fost un membru al neamului omenesc decăzut, un om cu păcate, greşeli şi slăbiciuni ca noi toţi, poate ceva mai excelent sau ceva mai slab. Din punctul de vedere omenesc nimic deosebit, unul dintre cei mulţi. Dar Ilie a fost o unealtă aleasă a lui Dumnezeu, un serv a lui Dumnezeu însărcinat de Dumnezeu să joace un rol în îndeplinirea planului şi operei dumnezeieşti. În Ilie Spiritul lui Dumnezeu a cercetat pe poporul lui Israel; în Ilie a fost Spiritul lui Cristos. (1 Petru 1:11) În Ilie şi opera sa puternică şi admirabilă s-a arătat Dumnezeul lui Israel; din gura lui Ilie, Israel l-a auzit şi l-a aflat pe Dumnezeul său, după cum odinioară Îl aflase din gura lui Moise.

Desigur că aceasta este adevărat despre toţi profeţii lui Dumnezeu, despre toţi „oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu” care “au vorbit conduşi de Duhul Sfânt” (2 Petru 1:21); dar, înafară de Moise, Dumnezeu in nimeni nu s-a dovedit atăt de minunat, măreţ şi puternic ca în Ilie. Infăţişarea sa, cât şi aceea a lui Elisei care era strâns legat de el, ne aminteşte mai cu seamă de descoperirea lui Dumnezeu in Isus Cristos. Între profeţi, Ilie a fost cel mai reprezentativ.

De aceea, când vorbim de Ilie, nu ne gândim la natura sa omenească, care în nimic nu s-a deosebit de alţi muritori, ci ne gândim la descoperirea lui Dumnezeu în el, la lucrarea lui Dumnezeu prin el. Aceasta este esenţa şi ceea ce îl evidenţiază pe Ilie. Fără cele menţionate mai sus, Ilie era om asemenea nouă la fire. Deci să nu gândiţi că el a fost un om mai presus decât alţii. Nu, dar el a fost o unealtă a lui Dumnezeu; Dumnezeu se descoperă în cel slab şi este puternic în el.

Ce fel de operă a îndeplinit Ilie? El n-a avut de adus ceva nou; el a trebuit să restabilească numai ce a fost vechi. El a trebuit să aducă înapoi pe calea lui Dumnezeu un popor răzvrătit, un popor obosit şi devenit fără credinţă; el trebuia să mărturisească, din nou, pe Dumnezeu acestui popor, să dovedească că acesta este singurul Dumnezeu viu şi adevărat. El a amintit inimilor lui Israel binefacerile şi faptele puternice ale acestui Dumnezeu şi a trebuit să-l conducă la simplicitatea credinţei şi supunerii dintâi, amintindu-le legământul de consacrare şi voturile lor: “Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul.” (Exodul 24:7).

Toată această operă şi însărcinare a fost repetată de Ioan pentru ultima dată înainte de venirea lui Mesia. Deoarece într-o anumită măsură toţi profeţii au îndeplinit o astfel de lucrare, în ei toţi s-a reînnoit Ilie; dar în forma cea mai caracteristică şi mai plină de însemnătate, opera lui Ilie se reînnoieşte prin Ioan. De aceea spune Isus despre el: el a fost “mai mult decât un proroc” (Matei 11:9); el a fost cu mult mai însemnat; el a avut marea şi importanta însărcinare de a fi pregătitorul lui Mesia. De aceea „dintre cei născuţi de femei, nu s-a ridicat nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul.” (Matei 11:11). Aceste cuvinte nu trebuie să se înţeleagă exact aşa, că Ioan este cel mai mare între oamenii lui Dumnezeu din Vechiul Testament; ucenicii trebuiau să înţeleagă numai că acest Ioan nu este mai mic, mai puţin important sau mai puţin însemnat decât un Moise, un Ilie, un David. Nici unul nu întrece pe Ioan în însemnătate, fiindcă Ioan îndeplineşte o misiune de mult hotărâtă în planul lui Dumnezeu. (Matei 11:10 ).

Nici Ioan nu aduce ceva nou; el se referă la cel ce vine după el, care e mai mare decât el. El cheamă la întoarcere şi căinţă, la o inimă neîmpărţită faţă de Dumnezeu; el reînnoieşte botezul lui Moise, pentru ca să se restabilească între evrei acea inimă credincioasă şi copilărească care a fost în ei la începutul timpului de legământ.

Şi despre Ioan mărturiseşte Cuvântul lui Dumnezeu în Ioan 1:6-8. El era un bărbat asemenea nouă la fire, dar prevăzut de Dumnezeu ca o unealtă, şi de aceea era, ca Moise, Samuel, Ieremia, Pavel deosebit din pântecele mamei sale pentru serviciul său şi în Luca 1:15 citim despre el: „Nu va bea nici vin nici altă băutură ameţitoare”. Deci, Ioan a fost un nazareu şi anume el a fost consacrat pentru toată viaţa sa slujbei Domnului. Probabil şi Ilie a fost un nazareu; el a aparţinut ordinului profeţilor care a fost întemeiat de Samuel. Fiindcă însuşi Samuel a fost un nazareu (1 Samuel 1:11), de aceea şi şcolile profetice întemeiate de el au preluat votul de nazareu.

Dar nu acesta a fost lucrul cel mai important. Nazareu oricine poate fi, dar un chemat al lui Dumnezeu nu poate fi oricine; un vas ales nu poate fi oricine (vezi Evrei 5:4). În Israel fiecare a putut servi lui Dumnezeu; dar nimeni nu poate îndeplini o operă divină pe acest pământ dacă nu este însărcinat de Dumnezeu; nimeni nu poate începe o mişcare divină, nimeni nu poate stârni o mişcare divină în oameni numai pentru că şi-a propus aceasta, pentru că lui i-a plăcut aşa ceva şi pentru că el bucuros vrea să joace un rol în Împărăţia lui Dumnezeu. Până când Dumnezeu nu trimite un om, până atunci nu se întâmplă nimic din partea lui Dumnezeu în această lume.

De la profetul Maleahi până la Ioan Botezătorul nu s-a întâmplat nimic din partea lui Dumnezeu în poporul său. Dumnezeu a lăsat recolta să crească. Grădinarul nu se ocupă în fiecare zi de plantele sale. Dar acum, El a trimis înainte de a se apropia ziua judecăţii, unul care să facă o lucrare de trezire asemenea lui Ilie, îmbrăcat cu multă putere şi dar al vorbirii, un predicator, un „glas care strigă în pustie: “Neteziţi calea Domnului!”” (Ioan 1:23), “pentru ca toţi să creadă prin el”, pentru ca poporul lui Israel să fie pregătit pentru Regele şi Mesia lor, pentru ca Cuvântul vieţii să cadă într-un pământ afânat şi bun şi toţi să fie scăpaţi prin Măntuitorul şi Răscumpărătorul lor. (Ioan 1:7) Acesta a fost un ultim dar al lui Dumnezeu poporului Său, o ultimă dovadă a bunătăţii Sale părinteşti, a îndurării Sale, pentru ca El „să nu lovească ţara cu blestem”.

A reuşit Ioan, sau a avut vreun rezultat?

În orice caz, ţinta pusă inaintea lui n-a ajuns-o. Numai puţini s-au căit şi s-au lăsat botezaţi de el, şi nu întreg poporul aşa cum trebuia să se întâmple. Şi tocmai cercurile celor cu influenţă au rămas necredincioase; după cum spune Domnul, ele nu au recunoscut pe Ilie fiind „glasul care strigă în pustiu”; ei au stat necredincioşi în faţa lui Ioan, da, total necredincioşi şi l-au respins, dar fiindcă poporul de jos a crezut în el, n-au îndrăznit să-şi arate necredinţa pe faţă. (Luca 20:4-8) Şi fiindcă în cele din urmă norodul urmează cuvântul celor cu influenţă, rezultatul operei lui Ioan a fost slab. Numai puţini a aflat Domnul într-o stare de inimă potrivită pentru a primi Cuvântul Său şi prin aceasta să devină fii adevăraţi ai lui Dumnezeu.

Aşa cum odinioară Ilie în toată mărirea şi puterea manifestării sale a avut un rezultat foarte mic şi a fost urmărit de regina Izabela şi de soţul ei Ahab, tot aşa i s-a întâmplat şi lui Ioan; el a fos urât, pentru vorbirea lui adevărată, de Irodiada şi de iubitul ei Irod şi a căzut jertfă acestei uri. Dar Cuvântul lui Dumnezeu şi al Domnului nostru a arătat că Ioan Botezătorul nu este singurul şi adevăratul împlinitor al profeţiei lui Maleahi. Expresia „ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşătoare”, după întrebuinţarea limbajului Scripturii, de regulă nu se referă la prima prezenţă a Domnului, ci la marea strâmtorare, care însoţeşte a doua prezenţă a Domnului şi va preceda domnia de binecuvântare a lui Cristos. Şi de aceea, când ucenicii L-au întrebat pe Domnul: „Oare de ce zic cărturarii că întâi trebuie să vină Ilie?”, Isus nu le-a răspuns că aceasta ar fi o aşteptare falsă, ci El cu atât mai mult a adeverit acest lucru spunând: „Într-adevăr Ilie va veni întâi şi va restabili toate lucrurile.” (Matei 17:10, 11). Prin aceasta Domnul a explicat, că opera lui Ilie este încă în viitor. Deşi El adaugă că Ilie a şi venit, dar nu a fost recunoscut, totuşi aceasta nu contrazice primul răspuns.

Cine este deci adevăratul Ilie, care înainte de a doua prezenţă face o operă de pregătire, în întreaga omenire, pentru Împărăţia lui Dumnezeu, sau îndeplineşte o mare operă de predicare prin care, dacă este cu putinţă, toţi oamenii să fie aduşi într-o stare de inimă, care să le permită a-L primi pe Domnul ca Răscumpărătorul lor, şi prin El să ajungă la iertare de păcate şi la putere de întoarcere la dreptate, pentru ca Dumnezeu să nu vină „să lovească ţara cu blestem”, să nu nimicească această lume şi orânduirile ei prin judecăţi înspăimântătoare şi sângeroase?

Noi răspundem, că acest predicator de pocăinţă universală nu poate fi altul decât Biserica lui Cristos, adevărata Biserică. Nici un individ singuratic nu ar fi putut îndeplini această însărcinare, adică „să aducă” pe toţi la “ascultarea credinţei”. Dar Biserica lui Cristos a putut să îndeplinească această însărcinare.

Astfel, vedem că loan Botezătorul pe de o parte a fost o îndeplinire a profeţiei lui Maleahi, iar pe de altă parte vedem că a fost numai un nou tip care reprezintă mai detaliat însărcinarea dată Bisericii, decât reprezintă tipul lui Ilie. După cum însărcinarea lui Ioan a fost să mărturisească pentru lumină şi să îndrepte privirea poporului spre Cel mai mare decât el şi care vine după el, tot aşa este şi însărcinarea Bisericii lui Cristos; să fie „lumina lumii” şi „sarea pământului”. Totuşi intenţia lui Dumnezeu nu a fost ca prin această predică a Bisericii, care a sunat în tot timpul Veacului Evanghelic şi care a pătruns la toate popoarele şi limbile, de la „Ierusalim … şi până la marginile pământului” (Fapte. 1:8), să pocăiască lumea. Dumnezeu a ştiut dinainte că aceasta nu se poate face din cauza inimii împietrite a oamenilor; totuşi prin această însărcinare a Bisericii s-a făcut o răspândire a credinţei în Cristos şi un serviciu de împăcare. („Noi deci suntem trimişi împuterniciţi pentru Hristos; şi ca şi cum Dumnezeu ar îndeamna prin noi, vă rugăm fierbinte, pentru Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” 2 Corint. 5:20). Ea, Biserica, trebuie să fie lumina lumii; dacă lumea, fiindcă este în întuneric, nu poate primi lumina, ea este totuşi judecată prin această lumină. Căci Domnul ne spune: „Şi aceasta este judecata: că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul, urăşte lumina şi nu vine la lumină” (Ioan 3:19, 20).

Mărturia lui Ilie antitipic a fost universală şi puternică: „Lumina a venit în lume”, mai întâi prin Domnul nostru Isus Cristos, apoi prin urmaşii Săi, care au vestit pe Domnul şi au arătat spre Cel ce are să vină. Dacă lumea ar fi avut cât de puţin simţ pentru lumină, dacă ea ar fi iubit lumina, atunci această lumină ar fi avut asupra ei o influenţă vindecătoare şi luminătoare, şi toţi, fără excepţie, ar fi fost atinşi de lumină şi Dumnezeu nu ar fi trebuit “să lovească ţara cu blestem”. Deşi s-a predicat evanghelia, aproape două mii de ani, nu s-a ajuns încă la lumină, ci întunericul este mai compact ca oricând, în această lume. Dar dacă noi acum constatăm chiar o decădere de la lumina Evangheliei şi de la Cuvântul lui Dumnezeu, nu Dumnezeu este vinovat, ci lumea. El, Tatăl, plin de îndurare faţă de toţi copiii oamenilor şi faţă de păcătoşi n-a lăsat nimic nefăcut. El a trimis pe Ilie ca să mărturisească pentru lumină, ca să-i aducă pe toţi la credinţă, pentru ca să aducă inimile oamenilor în asemănare cu ale copiilor şi să le pregătească pentru primirea Domnului, marele Mesia al lumii. Din nou se adeveresc cuvintele Domnului, de data asta însă nu numai pentru Israel ci pentru toată lumea: „Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi îVeacul Evanghelicş, lucrurile care sunt pentru pacea ta! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile când vrăjmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura, şi te vor strâmtora din toate părţile; te vor face una cu pământul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut timpul cercetării tale.” (Luca 19:42-44).

Întocmai ca şi Ilie, membrii Bisericii nu sunt cu nimic deosebiţi, ci ei sunt oameni “cu aceleaşi slăbiciuni ca şi noi” (Iacob 5:17), cum le explică Pavel celor din Licoania care voiau să i se închine, zicând: “Oamenilor, de ce faceţi lucrul acesta? Şi noi suntem oameni cu aceleaşi patimi ca voi” (Fapte. 14:15). “Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii îlucrurile slabe, lucrurile josnice şi lucrurile dispreţuite, lucrurile care nu suntş, ca să facă de ruşine pe cele tari … pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 1:27-29).

Dar tocmai această clasă este chemată şi însărcinată de Dumnezeu, precum Ilie şi Ioan, şi pentru a-şi putea duce la îndeplinire această însărcinare este unsă cu Spirit sfânt; ea este înzestrată cu spiritul şi puterea lui Ilie, care este puterea lui Cristos în noi. Ea este chemată, şi mantaua lui Ilie, care desemnează pe cei însărcinaţi de Dumnezeu, este aruncată peste ei. Ea este un un vas ales a lui Dumnezeu, ca să ducă Numele   Domnului “înaintea neamurilor, înaintea împăraţilor, şi înaintea fiilor lui Israel”. (Fapte. 9:15) Nu înseamnă oare că Biserica trebuie să vestească mântuirea în Cristos la toţi oamenii (la „neamuri”) cât şi la cei puternici şi plini de influenţă (la „împăraţi”) şi la adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, la „adevăraţii israeliţi”? Căci lumina trebuie să lumineze şi trebuie să fie dusă şi mărturisită la toţi oamenii. Cu toate acestea Biserica nu este dezamăgită dacă întunericul nu primeşte lumina; opera ei n-a fost în zadar, deoarece scopul însărcinării ei n-a fost ca să aducă lumea la lumină, ci făcând acest serviciu să dezvolte pe Cristos în ea.

Ca şi Ilie, Biserica este aleasa lui Dumnezeu, care întâi trebuie să se pregătească pentru ca Dumnezeu să binevoiască a o întrebuinţa. Ea are drept la un singur lucru: să se pună la dispoziţia lui Dumnezeu după ce Dumnezeu a chemat-o. Ea a fost gata să-I urmeze chemarea. Aceasta se vede prin nazireatul Bisericii. Ea de asemenea nu va bea nici vin, nici “băutură ameţitoare”; totuşi nu în înţelesul literal al cuvântului. Biserica renunţă la plăcerile şi la lucrurile îmbătătoare ale acestei lumi, nu pentru că-i sunt interzise prin lege, deoarece „toate îi sunt îngăduite”, ci pentru că ea nu iubeşte lumea, pentru că plăcerea lumii nu-i foloseşte; pentru că aceasta o împiedică a trăi conform însărcinării ei. Astfel Biserica de bunăvoie face votul de nazireu, un vot de cumpătare şi înfrânare. Dar ea nu arată „oamenilor că posteşte”, “ca făţarnicii” (Matei 6:16), ci ea posteşte în ascuns, cu bucurie, fără a-şi “lua o înfăţişare tristă” înaintea Tatălui din ceruri. Nu este de lipsă ca cineva să ştie la ce am renunţat noi sau ce lucruri respingem in serviciul Domnului. Adesea uităm chiar şi de noi, şi acesta este un lucru drept.

Dar ce vrea să spună Domnul nostru prin cuvintele: „Într-adevăr, Ilie va veni (întâi) şi va aşeza din nou toate lucrurile?” (traducerea Elberfelder; n. t).

Are de făcut Biserica o operă de restabilire? Desigur, în acelaşi înţeles cum a avut Ilie şi Ioan o operă de restabilire spirituală a poporului lor în sentimentul şi starea de inimă a „părinţilor” sau a „timpurilor bune” ale poporului Israel. Dacă vestea Bisericii ar fi fost primită de lume, atunci de fapt ar fi urmat o restabilire a oamenilor la curăţenia şi nevinovăţia copilărească şi i-ar fi făcut potriviţi pentru credinţă. În cazul acesta nu ar fi fost nevoie ca Împărăţia lui Dumnezeu să se stabilească prin arătări înfricoşătoare şi distrugeri şi exterminări a duşmanilor lui Dumnezeu; Dumnezeu nu trebuia atunci „să lovească ţara cu blestem”.

Dar opera Bisericii cu privire la lume a fost fără rezultat; nu i-a fost dat ei ca să restabi-lească lumea în acest Veac. Dar acest Ilie, Biserica, Cristos Cap şi corp, are să restabilească lumea în Veacul viitor. Despre aceasta vorbeşte lsus. Trebue să observăm, că cuvântul „întâi” care în textul acesta este pus în paranteză (în Biblia Elberfelder), în cele mai bune manuscrise nu apare şi neapărat trebuie şters, deoarece, dacă înainte de „ziua mâniei Domnului” există o „restabilire a tuturor lucrurilor”, atunci se pare a fi un gând nelogic.

Deşi Ilie şi Ioan au preumbrit însărci-narea şi opera Bisericii în acelaşi mod, totuşi este pe drept spus, că tipului Ioan îi revine o însemnătate cu totul deosebită. Ioan preumbreşte mai cu seamă opera Bisericii de pe urmă, a membrelor picioare ale Bisericii.

Dacă predicarea lui Ioan a avut un caracter de urgenţă deosebită în privinţa întoarcerii şi schimbării mentalităţii, prin aceea că a arătat spre judecata ce sta înaintea uşii („Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: orice pom care nu face roadă bună este tăiat şi aruncat în foc” — Matei 3:10), tot astfel a făcut şi Biserica din urmă: ea a sunat încă o dată din trâmbiţă pentru a trezi „creştinătatea” adormită şi, arătând semnele vizibile ale decăderii şi ale nenorocirii ameninţătoare, a atras atenţia la salvarea în Isus Cristos.

Dacă Ioan a vestit: „… în mijlocul vostru stă Unul, pe care voi nu-L cunoaşteţi. El este Acela care vine după mine, şi care este înaintea mea îmai înţelept şi mai în vârstă decât mineş ” (Ioan 1:26-30), tot astfel vesteşte şi Biserica, de la urmă, prezenţa Domnului care nu este observată de cei ce dorm. După cum Ioan n-a îndreptat atenţia poporului asupra sa, tot aşa nici Biserica nu caută să atragă atenţia lumii asupra sa, prin opere şi activităţi reformatoare care să atragă atenţia, ea nu încearcă să vestească că este aducătoare de mântuire şi eliberare, ci îndreaptă atenţia lumii la Cel ce-I mai mare decât ea, care vine după ea şi care se află chiar în mijlocul lor, fără ca ei să-L cunoască.

Ceea ce zice loan despre sine: “Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3:30), este adevărat şi despre Biserică, şi încă în două înţelesuri. Întâi este adevărat despre Biserică în totalitatea ei la sfârşitul acestui Veac; în ce priveşte însemnătatea publică şi influenţa sa ea trebuie să scadă, pentru că, conform planului lui Dumnezeu, răul se va înmulţi (Matei 24:12) şi toate influenţele bune şi luminătoare trebuie să fie înăbuşite tot mai mult. De aceea Biserica de la urmă trebuie să prevadă ca şi Ioan, că şi ea trebuie să fie auzită din ce în ce mai puţin şi să i se dea tot mai puţine ocazii pentru a câştiga influenţă; ea trebuie să ţină seama de faptul că trebuie să scadă şi să devină cu totul neînsemnată şi neputincioasă şi în cele din urmă să se stingă cu totul, în ce priveşte influenţa şi manifestarea vieţii exterioare. În schimb El creşte; în apusul ei stă „răsăritul luceafărului de dimineaţă” şi “revărsatul zorilor” zilei Milenare. Cristos în carne trebuie să moară ca să învie Cristos ca fiinţă spirituală glorioasă, ca să răsară soarele dreptăţii cu mântuire sub aripile sale.

Şi ceea ce o priveşte pe Biserică, ca întreagă, priveşte pe fiecare membru în parte: Eu trebuie să mor, pentru ca Cristos, Noua Creatură să trăiască în mine. Purtătorul omenesc al Spiritului sfânt, vasul pământesc în care se păstrează comoara, trebuie să fie zdrobit pentru ca măreţia acestei comori să poată ajunge la deplinătatea ei. Şi înseamnă oare ceva pentru Biserica din urmă, că Ioan mai târziu, din închisoare, sub persecuţia şi apăsarea sufletească, a trimis să întrebe pe Isus: “Tu eşti Acela care vine sau să aşteptăm pe altul?” (Matei 11:3). Semnifică şi aceasta o experienţă a membrelor-picioare ale lui Cristos, că acest Ioan, care odinioară a refuzat să-L boteze pe Isus, pentru că el nu se simţea vrednic pentru un lucru aşa de deosebit (Matei 3:14), acum, totuşi să se îndoiască de „Solul legământului” (Maleahi 3:1), a cărui venire el însuşi a vestit-o? Să ne gândim oare că pot să vină încă astfel de crize asupra martorilor credincioşi ai lui Dumnezeu, ca ei să se înşele în aceea ce ei înşişi odată au vestit cu credinţă şi cu siguranţă în numele lui Dumnezeu? Aceasta nu se pare cu neputinţă. Căci „Ioan” trebue să scadă, iar Domnul trebuie să crească. Clasa Ioan poate să scadă chiar şi în puterea Spiritului de mărturie şi să treacă prin perioade de slăbiciune a credinţei.

Cu toate acestea tipul nostru conţine şi o măreaţă mângâiere: Domnul Însuşi îl mângâie şi întăreşte din nou pe Ioan, prin aceea că El arată spre semnele prezenţei Sale, la minunile făcute de El şi la care profeţii s-au referit deja: „Duceţi-vă şi spuneţi lui Ioan ce auziţi şi ce vedeţi … Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire”. Totuşi Biserica de la urmă nu va fi mângâiată şi întărită în credinţa sa prin aceleaşi semne care s-au văzut la prima venire a Domnului („orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţiţi, surzii aud, morţii sunt înviaţi”); ci vor fi alte semne care arată prezenţa a doua a Domnului şi dovedesc fără nici o îndoială parousia Sa. Iar Biserica adevărată va avea parte de această mângâiere.

Oare preumbreşte şi aceasta ceva în ce priveşte soarta Bisericii de la urmă, când auzim că Ioan Botezătorul, profetul onorat de popor, a fost aruncat în închisoare de către Irod „din cauza Irodiadei”, pentru că Ioan a mustrat legătura nepermisă a lui Irod cu femeia fratelui său? Şi că la îndemnul Irodiadei, regele i-a tăiat capul? (Matei 14:1-13).

Despre aceasta să auzim cuvintele unui scriitor şi om al lui Dumnezeu, căruia trebuie să-i fim recunoscători şi pentru cele spuse mai sus. Aceste cuvinte cari au fost scrise cu mai mult de patruzeci de ani înainte de aceasta, trebue să ne încurajeze astăzi ca o profeţie admirabilă şi care într-o bună parte s-a îndeplinit:

„Experienţele din urmă ale lui loan Botezătorul sunt marcate mai clar decât acele ale lui Ilie prin suferinţele sale. Deşi poporul nu l-a ascultat (Matei 17:12), totuşi pentru un scurt timp l-au recunoscut ca servitor şi profet al lui Dumnezeu (Ioan 5:35), dar după ce el a vestit prezenţa lui Mesia, îndată influenţa a început să-i scadă, aşa cum el însuşi a mărturisit, când a vorbit despre Cristos: “Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez”. Astfel trebuie să se întâmple la sfârşitul acestui Veac: opera clasei Ioan (clasa Ilie) se încheie prin vestea: Împărăţia cerului a venit şi Regele este prezent …

După cum a scăzut Ioan, tot aşa trebuie să scadă Biserica în trup, când ultimul ei mesaj este dat, până când cel din urmă membru şi-a depus viaţa sa consacrată lui Dumnezeu şi a trecut dincolo de văl în mărire …

Ioan a fost aruncat în închisoare, pentru că a mustrat pe rege pentru legătura sa nepermisă cu o femeie; şi deşi copiii credincioşi ai lui Dumnezeu adesea au arătat, că unirea dintre Biserică şi puterile statului este nepotrivită şi în Scripturi este denumită prostituţie (Apoc. 17:5), cu toate acestea unirea există mai departe, şi Scriptura se pare a arăta că Biserica nominală, în timpul când se apropie strâmtorarea, va fi de partea regilor sau bogaţilor acestui pământ şi se va uni cu ei; iar Biserica adevărată va deveni nepopulară şi i se va răpi libertatea, întocmai ca lui Ioan Botezătorul, tipul ei, pentru că ea se împotriveşte cu credincioşie erorii (rătăcirii) şi o condamnă …

Profeţia nu arată numai o legătură strânsă între Biserica nominală şi autorităţile civile, după cum este cazul în prezent, dar orice observator atent poate să vadă, că forţa principală prin care aristocraţia regală, clasa domnitoare, stăpâneşte masele, este superstiţia că Dumnezeu a ridicat pe aceşti “oameni mari” să domnească asupra lor, deşi aceştia adesea sunt foarte slabi şi vicioşi; iar a te ridica contra tiraniei şi a nedreptăţii şi a pretinde dreptate, libertate şi drepturi egale, înseamnă a te pune contra voinţei lui Dumnezeu.

Lupta viitoare dintre clasa stăpânitoare şi masele din toate ţările civilizate va fi de un fel deosebit: oamenii liniştiţi, conservatori şi religioşi, fiindcă se tem că societatea se va prăbuşi cu totul în haos şi anarhie, vor prefera în mod natural monarhia, opresiunea şi restrângerea libertăţii decât ceva care desigur trebuie să fie şi mai rău. Prin urmare ei se vor pune de partea bisericii şi a statului şi împreună cu bogaţii şi puternicii pământului vor încerca să oprească “războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic” …

Numai oamenii iubitori de ordine şi conservatori — care văd ce însemnătate are revoluţia socială viitoare în planul lui Dumnezeu, adică înlăturarea sistemelor decadente a căror timp a trecut şi pregătirea lumii printr-un proces de egalizare pentru domnia milenară a dreptăţii — vor fi în stare să înţeleagă situaţia şi să procedeze în conformitate cu aceasta. Ei însă vor fi rău înţeleşi şi încercările lor, de a arăta adevărata situaţie, vor fi probabil împiedicate de aceia care nu văd rezultatul minunat şi din cauză că nu sunt în stare să-şi pună voinţa şi planul lor în funcţiune, nu pot cunoaşte planurile lui Dumnezeu. Când se va considera că sunt necesare măsuri de represiune, de restrângere şi de constrângere, atunci acestea măsuri nu vor include numai organizaţiile muncitoreşti şi presa care apără şi luminează drepturile acestora, ci şi pe aceia care arată planul lui Dumnezeu şi adevărata cauză a marelui necaz precum şi singurul remediu pentru stările rele şi mizeria popoarelor. Da, timpul poate nici nu este departe când măsurile de represiune contra oricărei încercări a sfinţilor de a răspândi vestea bună a Împărăţiei viitoare vor fi puse în funcţiune. Toate acestea se vor face sub pretextul că interesele generale şi binele public pretind astfel de represiuni …

Aceeaşi necesitate de a restrânge libertatea ideilor politice şi sociale se va crede, probabil, că trebuie să se aplice şi la libertatea de exprimare în chestiuni religioase, care de fapt stă la baza oricărei libertăţi. Nu va fi surprinzător, când într-o bună zi, în locul Marii Republici (Statele Unite ale Americii), de acum, se va stabili “un guvern tare”, o monarhie; şi este posibil ca să se stabilească şi să se vestească un standard comun de credinţă religioasă. A învăţa ceva afară de acest standard de credinţă stabilit, ar însemna a te face un criminal politic şi a fi tratat şi pedepsit în conformitate cu această situaţie.

Două învăţături folositoare putem trage din aceasta, indiferent dacă stările viitoare vor dovedi că noi am interpretat mărturia profetică în mod corect sau nu, şi acestea sunt următoarele: Mai întâi noi trebuie să fim îmbrăcaţi şi înarmaţi cu adevărul invincibil în aşa fel încât persecuţiile care ar veni asupra noastră să ne ducă la un zel şi mai mare. Ele să nu ne conducă la o stare în care, din cauza surprinderii şi fricii, să coborâm steagul credinţei noastre sau să capitulăm când regii pământului se vor ridica contra noastră împreună cu conducătorii religioşi, şi ne-ar constrânge să tăgăduim adevărul pe care Dumnezeu ne-a dat privilegiul să-l mărturisim ca servii şi reprezentanţii Săi. (l Ioan 1: 3) Apoi,   consideraţia noastră cu privire la viitor să ne servească în a ajuta pe fiecare copil consacrat al lui Dumnezeu să se folosească de marile ocazii şi privilegii ale secerişului”.

Aceasta a scris acest scriitor cunoscut. A citit el Cuvântul lui Dumnezeu corect? L-au îndreptăţit evenimentele ulterioare? Noi credem că el a văzut foarte clar şi foarte adevărat lucrurile, şi ce nu-i îndeplinit se poate încă îndeplini.

Rămâne încă de răspuns la o întrebare: Dacă loan „este Ilie care trebuia să vină“, dupăcum a spus Isus, de ce Ioan însuşi contrazice acest lucru? Când evreii din Ierusalim au trimis pe preoţi şi leviţi să-l întrebe: „Tu cine eşti? El a recunoscut şi n-a tăgăduit, şi a mărturisit: “Eu nu sunt Hristosul.” Şi ei l-au întrebat: “Dar cine eşti? Eşti Ilie?” Şi el a zis: “Nu sunt.” “Eşti prorocul?” Şi El a răspuns: “Nu.”” (Ioan 1:19-21).

Noi înţelegem că Ioan a răspuns conform adevărului. Eu nu sunt Cristosul şi Eu nu sunt profetul promis, despre care a profeţit Moise in Deuteronomul 18:15: „Domnul Dumnezeul tău îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un Proroc ca mine: să ascultaţi de El!”. Acest profet, despre care nu toţi evreii au ştiut că are să fie Cristosul, a fost Acela care trebuia să vină şi la care s-a referit Ioan.

Dar de ce nu se prezintă el pe sine ca Ilie? Noi trebue să presupunem că atunci Ioan nu ştia că el într-un anumit înţeles a fost Ilie care va veni. Probabil că el a recunoscut acest lucru mai târziu; dar atunci evident că încă n-a trebuit să ştie. Tot aşa se întâmplă şi cu Biserica. A ştiut oare Biserica lui Cristos în tot timpul că ea este „Ilie”? Desigur că nu. Noi credem că ea numai la sfârşitul acestui Veac a primit adevărata lumină despre acest lucru.

Pe de altă parte, răspunsul negativ al lui Ioan tocmai atrage atenţia că marele Ilie va veni. Ioan trebuia să nu îndrepte atenţia ascultătorilor asupra persoanei sale, ci asupra Aceluia care va veni. El, la care se referă Ioan, a fost Ilie în înţelesul mai înalt; El a fost profetul; El a fost Cristosul!

Tot aşa, Biserica adevărată nu va încerca să îndrepte atenţia lumii asupra sa. Dacă noi “suntem trimişi împuterniciţi pentru Hristos” (2 Corinteni 5:20), totuşi noi nu ne numim „locţiitorii lui Cristos pe pământ”; noi nu îmbrăcam haine strălucitoare şi nu punem pe cap o coroană triplă pentru a atrage atenţia poporului dela „cel care trebuie să   vină” asupra noastră. Noi nu spunem: “Eu sunt Hristosul”, chiar dacă vestim că „Timpul s-a apropiat” (Luca 21:8) şi chiar dacă Biserica într-un anumit înţeles a putut să zică cu siguranţă: Eu sunt Cristosul. Ea nu va zice aceasta niciodată; aceasta ar fi în gura ei o pretenţie lipsită de înţelepciune, fiindcă ea n-ar putea fi înţeleasă în mod adevărat, aşa cum o descrie apostolul: „Voi sunteţi trupul lui Hristos şi fiecare în parte mădularele Lui.” (1 Corinteni 12:27). Şi motivul pentru care Biserica nu se numeşte Cristos sau “trupul lui Hristos”, este acelaşi motiv pentru care Ioan n-a vrut să se prezinte ca Ilie. Dacă el făcea aceasta, credincioşii s-ar fi plecat înaintea lui în adoraţie idolatră şi astfel i s-ar fi închinat lui în loc să I se închine şi să-I dea onoare „celui care trebuia să vină”.

Dacă am înţeles că Ilie este un tip al Bisericii adevărate, Cap şi corp, atunci cu atât mai uşor vom putea înţelege de ce s-a arătat Domnul nostru însoţit de Moise şi Ilie, când a vrut să se prezinte ucenicilor Săi în gloria viitoare, pe munte. Moise este repvezentantul Veacului Iudeu, iar Ilie este reprezentantul Veacului Evanghelic; în Moise este reprezentată misiunea care a fost dată adevăratului Israel după trup, iar în Ilie este reprezentată misiunea Bisericii. Amândoi, atât Moise simbolic cât şi Ilie simbolic, au arătat spre “cel care trebuie să vină”, spre Cristos în gloria Sa. Şi dacă ucenicii trebuiau să înţeleagă cine este Cel ce S-a arătat în această glorie, a cărui faţă strălucea ca soarele şi a cărui veşminte au fost albe ca lumina, atunci ei trebuiau ajutaţi să înţeleagă aceasta prin apariţia Domnului împreună cu Moise şi Ilie care indicau spre această glorie. Apariţia lui Moise şi a lui Ilie a vrut să ne mai spună că atunci când Isus Cristos se va descoperi în gloria Sa, odată cu El se va descoperi şi gloria evreilor adevăraţi cât şi gloria Bisericii adevărate a lui Cristos. „Când Se va arăta Hristos, viaţa noastră, atunci vă veţi arăta şi voi îIlieş împreună cu El în slavă.” (Coloseni 3:4). Tot atunci, poporul de legământ al lui Dumnezeu va străluci înaintea oamenilor într-o nouă lumină pentru credincioşia lui faţă de Dumnezeu.

Acestea ne ajută să înţelegem, pentru ce Şi-a descoperit Isus gloria Sa pe munte însoţită de aceste două figuri. Aceasta va fi gloria Domnului când va veni să restabilească „toate lucrurile, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci” (Fapte. 3:21). Şi aceasta va fi mărirea lui Ilie (în viziunea schimbării la faţă, Ilie reprezintă numai corpul Domnului, Biserica, deoarece El Însuşi este prezent) şi mărirea lui Moise, când ei amândoi, deşi la niveluri diferite, vor putea fi conlucrători în această operă măreaţă.

Broşură în limba germană, scrisă de fratele Samuel Lauper