ÎNTĂRIŢI CU PUTERE

 

“… ca, potrivit cu bogăţiile slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru”. — Efeseni 3:16

Poporul lui Dumnezeu, care nu are aici cetate stătătoare, ci prin multe necazuri, încercări şi suferinţe îşi îndreaptă paşii către patria sa cerească, are nevoie de multă întărire, multă putere de credinţă, curaj şi statornicie; de fapt copiii lui Dumnezeu nu pot rezista până la sfârşitul căii lor fără aceste trăsături caracteristice. De aceea creştinul este îndemnat să nu obosească în facere de bine, ca la timpul potrivit să poată secera dacă nu va “cădea de oboseală”. Copilul lui Dumnezeu care doreşte să ajungă triumfător în ţara promisă, Beula (Isaia 62:4, traducerea Cornilescu revizuita, nota de subsol; n. t.) nu trebuie să cadă pradă slăbiciunii şi laşităţii, ci trebuie să caute ca zilnic să-şi împrospăteze şi să-şi înnoiască puterea, pentru ca lună după lună şi an după an să poată face progresul necesar şi potrivit.

 

Nu prin forţă, nici prin tărie

Totuşi, Domnul în mod repetat a atras atenţia poporului Său, împotriva impresiei că ei trebuie să lupte, să umble sau să alerge pe calea vieţii cu propria lor energie şi putere omenească. Poporul lui Dumnezeu, din vechime, a fost îndemnat să aştepte, cu supunere pe Domnul fiind asigurat că El îi va înnoi puterea; El va întări inimile celor care au fost plini de curaj — a acelora care au exercitat credinţă, încredere dezinteresată în El. După ani lungi de exerciţiu, sub conducerea Domnului, psalmistul a învăţat să zică: “Domnul este tăria mea şi scutul meu; în El mi se încrede inima şi sunt ajutat. De aceea îmi este plină de veselie inima şi-L laud prin cântările mele. Domnul este tăria lor, El este cetăţuia salvatoare a unsului Său.” (Psalmul 28:7, 8). Şi iar, când Domnul a dat profetului Zaharia viziunea profetică despre sfeşnicul de aur cu cele şapte “lămpi” şi cu cei doi măslini, profetul a fost informat prin înger că implinirea viziunii reprezentând Biserica din timpul Veacului Evanghelic şi serviciul ei de mărturie, nu va fi îndeplinit prin înţelepciune şi putere omenească, ““nu se va face nici prin forţă, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu,” zice Domnul oştirilor!” (Zaharia 4:1-6).

Una din cele mai importante lecţii pe care copilul lui Dumnezeu, urmaşul lui Cristos trebuie s-o înveţe, de timpuriu, în experienţa creştină, este că Domnul este izvorul puterii sale, că el numai prin puterea Spiritului lui Dumnezeu va fi capabil să facă voia lui Dumnezeu, să lupte cu reuşită contra puterilor celui rău din jurul său, pentru a-şi menţine în viaţă un standard înalt de dreptate şi sfinţenie şi a face progres în peregrinajul său.

 

“În Hristos, care mă întăreşte”

La începutul acestui Veac, când Domnul S-a despărţit de ucenicii Săi şi le-a dat sarcina să răspândească Mesajul şi să fie reprezentanţii Săi, le-a poruncit în mod clar să aştepte în Ierusalim până vor fi îmbrăcaţi cu putere de sus. Ca şi cum ar fi vrut să le zică: Iubiţii Mei ucenici, eu vreau ca voi, înainte de toate să învăţaţi această lecţie importantă, că voi nu aveţi nici putere, nici rezistenţă sau înţelepciune în voi înşivă să îndepliniţi ceva; Eu v-am dat o mare şi importantă responsa-bilitate, prin aceea că v-am însărcinat ca apostoli ai Mei să vestiţi mesajul divin înaintea oamenilor şi să fiţi purtătorii speciali ai luminii pentru Biserica din tot timpul Veacului Evanghelic. Dar eu doresc ca voi să înţelegeţi că nu aveţi nici o putere sau tărie în voi înşivă, pentru a îndeplini cu succes această misiune; voi veţi putea face aceasta numai în măsura în care veţi fi umiliţi şi pe deplin predaţi în mâinile lui Dumnezeu, pentru a fi folosiţi de El, a fi ajutaţi şi întăriţi de Spiritul Său, de Spiritul pe care peste puţine zile, după plecarea Mea de la voi, îl veţi primi. De aceea aşteptaţi până veţi primi binecuvântarea promisă.

Marele apostol Pavel, deşi n-a fost unul dintre aceia cărora Domnul, la înălţarea Sa, le-a dat direct această însărcinare, a fost unul care a răspuns repede când a venit timpul său să fie în serviciu. Epistolele sale arată, că el în scurtă vreme a învăţat că puterea şi izvorul tăriei sale au fost în Domnul. “Pot totul în Hristos, care mă întăreşte”, este o mărturie frumoasă şi simplă a unui om, care, din punct de vedere omenesc, a avut bune motive să se laude cu el însuşi şi cu realizările şi talentele sale. Când a ajuns la sfârşitul peregrinajului său pământesc, observăm cât de modeste şi totodată pline de speranţă au fost cuvintele finale ale mărturiei sale: “m-am luptat lupta cea bună” etc.. El nu s-a lăudat cu perfecţiunea cărnii sale, ci dimpotrivă a spus că în continuu trebuie să lupte pentru a-şi ţine corpul în supunere faţă de Spiritul şi mintea lui Cristos. El a învăţat să spună că nu se va lăuda decât cu crucea Domnului Isus Cristos. Lauda Sa a fost în Domnul şi în puterea şi înţelepciunea pe care Spiritul sfânt i le-a dat, şi care l-au fă-cut capabil să-şi îndeplinească cu credincioşie însărcinarea, ca un reprezentant al lui Cristos.

 

“Am păzit credinţa”

Apostolul nu s-a lăudat nici cu aceea că aşa de multe adunări a adus el în existenţă sau că atâţia a convertit şi a botezat în credinţa creştină. El nu s-a lăudat cu cunoştinţa în ce priveşte Cuvântul Domnului, nici cu talentul său ca vorbitor, nici cu câte epistole a scris, nici cu întemniţarea şi suferinţa sa pentru Evanghelie. Dimpotrivă, el simplu s-a lăudat că a luptat bine, a luptat cu credincioşie, că a luptat atât de bine cât i-a fost cu putinţă, împotriva păcatelor înconjurătoare şi împotriva slăbiciunii sale proprii. Şi nici cu aceea nu s-a lăudat că el a întemeiat sau a format o credinţă, nici că el a explicat Evanghelia în modul cel mai clar şi precis, prin care va face ca multe generaţii după el să-L glorifice pe Dumnezeu şi să binecuvânteze poporul Său; lauda sa a fost numai că a “păzit credinţa”, credinţa care a dat-o Dumnezeu prin Cuvântul Său inspirat, credinţa pe care el a primit-o şi care a fost dată întregului popor a lui Dumnezeu; el a păstrat această credinţă, a rămas credincios în această credinţă şi a trăit credinţa în viaţa sa. El nu a lepădat această credinţă în schimbul unui blid de linte, de avantaj pământesc.

Pe aceste două lucruri — că a păzit Cuvântul Domnului cu supunere şi că a luptat pentru apărarea acestuia, după puterile lui cele mai bune, până la sfârşitul călătoriei sale — s-a bazat speranţa sa la coroana bucuriei cu Mântuitorul său şi cu toţi credincioşii în Împărăţie, la arătarea Sa.

Ce încurajare există în această cunoştinţă pentru cel mai modest din poporul lui Dumnezeu! Nu prin puterea noastră intelectuală sau fizică, nu prin lucrurile admirabile şi nici prin oarecare faptă pe care noi o putem face, sau am făcut-o pentru Domnul, pentru cauza Sa sau pentru poporul Său, putem noi spera la gloria eternă; ci, pur şi simplu, trebuie să folosim cu credincioşie talentele noastre şi ocaziile pe care Domnul ni le oferă, aşa cum a făcut apostolul. Noi trebuie să păzim credinţa, în nici o împrejurare nu este voie s-o tăgăduim — nu putem fi necredincioşi mărturiei Cuvântului lui Dumnezeu pentru a câştiga favoarea cuiva, nici pentru a evita încruntarea cuiva. Noi păzim credinţa prin aceea că în călătoria vieţii noastre respectăm diferitele principii pe care le include credinţa. Dacă facem aceasta cu succes, atunci asemenea marelui apostol vom lupta “lupta cea bună” a credinţei împotriva egoismului în toate formele sale, în mod special împotriva egoismului din noi înşine, şi astfel sub îndrumarea Domnului vom dezvolta tot mai mult Spiritul Său, Spiritul iubirii, Spiritul sfânt. Rezultatul tuturor procedurilor va fi un caracter statornic şi întemeiat, pe care Dumnezeu îl va accepta.

 

Putere spirituală pentru a lucra pentru Dumnezeu

Însă, în timp ce noi încă luptăm în lupta vieţii şi înaintăm împotriva duşmanului, trebuie să ştim bine cum putem fi întăriţi în putere prin Spiritul Său, în omul dinăuntru; cum putem primi o măsură mai mare a acelui Spirit care dă putere. Care creştin, care a avut experienţă în descurajările şi luptele căii creştine, nu a învăţat că acea una, din cele mai importante metode prin care se acordă puterea şi tăria de sus, este exerciţiul marelui privilegiu al rugăciunii — acest privilegiu nepreţuit de mare al atingerii şi al comuniunii personale cu Marele Spirit sau Tatăl tuturor spiritelor!

Un altul, a cărui scrieri mărturisesc o mare şi adâncă experienţă în cercetarea şi aflarea Domnului, declară în mod sigur că “rugăciunea răbdătoare şi stăruitoare, comuniunea secretă cu Dumnezeu, exerciţiul adânc şi adevărat al sufletului în prezenţa Sa, prin care putem ajunge la o adevărată apreciere despre noi înşine şi a lucrurilor din jurul nostru” are o mare legătură cu gradul progresului nostru spiritual şi al primirii puterii Domnului; “şi nu numai aceasta, dar primim şi puterea spirituală ca să lucrăm pentru Dumnezeu printre fraţii noştri sau pentru lumea din afară. “Ilie era un om cu aceleaşi slăbiciuni ca şi noi”; el se afla în mijlocul unei triste decăderi şi a unei foarte răspândite înstrăinări a inimii de la Dumnezeu. El a văzut pe cei credincioşi, dintre fiii oamenilor, căzând; el a văzut tendinţa răului ridicându-se în jurul său şi lumina adevărului dispărând repede; altarul lui Baal a înlăturat altarul lui Iehova şi strigătul preoţilor lui Baal a înăbuşit cântările sfinte ale Leviţilor; cu un cuvânt, tot ce el a văzut a devenit o mare grămadă de dărâmături. El a simţit aceasta; el a deplâns acest lucru; el a făcut mai mult — el “s-a rugat cu stăruinţă”.

 

Puterea spiritului rugăciunii

Cu adevărat putem spune: este bine a aştepta pe Dumnezeu; aceasta nu duce numai la rezultate fericite, care se arată în răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunea noastră, ci este şi o dulce mângâiere în însuşi acest exerciţiu. Ce fericire adevărată este aceasta pentru credincioşii ispitiţi şi încercaţi, de a se afla singuri cu Dumnezeu! Ce binecuvântător este a permite Spiritului Său să se reverse şi afecţiunile să se înalţe către Acela, care singur este în stare să ne ridice deasupra puterii deprimante a lucrurilor prezente, în liniştea şi lumina prezenţei Sale binecuvântate! Fie ca toţi să fim găsiţi aşteptând mai mult pe Dumnezeu — făcând din greutăţile zilei de astăzi o ocazie care să ne apropie de tronul milei, şi astfel nu numai că vom exercita o influenţă binefăcătoare în jurul nostru, dar inimile noastre vor fi mângâiate şi încurajate aşteptând în mod intim pe Tatăl, deoarece niciodată n-a rămas neîndeplinită făgăduinţa: “… cei care aşteaptă pe Domnul îşi înnoiesc puterea” (Isaia 40:30 — traducerea K. J.; n. t.). Minunată făgăduinţă! Să o încercăm şi noi în mod deplin!

Noi trebuie să fim mai mult în prezenţa lui Dumnezeu, cu adevăratul simţ al nevoilor noastre; dacă simţim mai mult nevoile noastre, vom avea mai mult din spiritul rugăciunii. Şi noi avem nevoie de spiritul rugăciunii — acel spirit, pe care Dumnezeu îl pune în locul Său ca dătător, şi pe noi în locul nostru ca primitori. Dar mulţi fac din rugăciune un fel de dumnezeu — lasă ca rugăciunile lor să se pună între sufletele lor şi Dumnezeul rugăciunii. Cât de adesea suntem noi înşelaţi prin rugăciuni numai de formă — prin exprimarea numai de formă a cuvintelor care nu au nici o realitate în ele. Aceasta este o capcană periculoasă. Noi trebuie să avem întotdeauna grijă ca rugăciunile noastre să fie expresia spiritului nostru natural şi nu numai simţul superstiţios al unei datorii.”

Dar nu numai ca şi copii individuali ai lui Dumnezeu şi ca urmaşi ai Domnului Isus putem fi întăriţi cu putere în omul dinăuntru prin exerciţiul nostru spiritual zilnic al privilegiului de comuniune şi părtăşie sfântă cu Dumnezeu, ci şi ca şi comunităţi sau adunări ale poporului Său putem fi mai departe ajutaţi şi întăriţi cu putere sfântă unind rugăciunile noastre după cum se roagă poporul Său în comun, şi vorbind adesea unii cu alţii despre aceasta sau aceea parte sfântă a credinţei noastre sfinte, şi în felul acesta încurajându-ne şi clădindu-ne unii pe alţii în această credinţă. “Un exerciţiu, care se pare că este neglijat, într-un chip atât de dureros printre creştini, când el este atât de necesar, este rugăciunea în comun. Se va observa, în general, că viaţa şi puterea colectivă, serviciul şi mărturia vor fi în proporţia în care, în mod colectiv este aşteaptat Domnul. Unde nu există adunări pentru rugăciune, acolo cu siguranţă va fi o lipsă de serviciu şi de mărturie; interesele Bisericii lui Dumnezeu nu sunt realizate, şi ca o consecinţă, lucrurile pământeşti vor ocupa un loc proeminent, necuvenit în mintea creştinilor. Dacă am simţit slăbiciunea noastră colectivă, atunci va fi o mărturisire comună a acelei slăbiciuni şi pe lângă aceasta o înnoire a puterii noastre colective. Eu cred că se va putea observa, că toate acţiunile importante în poporul lui Dumnezeu au fost rezultatul rugăciunilor sincere unite. Şi, sigur noi putem spune că este firesc să fie aşa. Noi să nu aşteptăm ca Dumnezeu să Îşi reverse îndurarea Sa însufleţitoare asupra acelora care rămân mulţumiţi în starea lor moartă şi rece. Cuvântul spune: “deschide-ţi gura larg şi ţi-o voi umple!”. Cum putem noi aştepta să primim mai mult, dacă noi suntem mulţumiţi cu ceea ce avem? Să dea Domnul ca ţinta fiecărui cititor creştin să fie, să provoace pe tovarăşii săi creştini în jurul său, să caute pe Domnul în rugăciuni unite, şi atunci fiecare poate fi sigur că rezultatele fericite se vor putea vedea repede”.

 

“Ca nişte prunci născuţi de curând, să doriţi … laptele … curat”

Învăţătura clară a Scripturii arată că întărirea cu putere a omului dinăuntru nu se îndeplineşte instantaneu, ci în mod treptat, în decursul anilor, după cum inima reacţionează prin supunere la instrucţiunile Cuvântului divin şi la providenţele Domnului. Şi nu numai atât, dar această întărire este descrisă ca un proces în care trebuie să fie o lucrare împreună cu Dumnezeu în edificarea credinţei, speranţei şi iubirii. Ne amintim că una din ilustraţiile folosite în Scripturi pentru a arăta viaţa de credinţă şi procesul dezvoltării graduale este acela al unui copil nou născut. Cu toate că mulţi din poporul Domnului, după viaţa lor naturală, pot fi persoane mature din punct de vedere al vârstei, totuşi în ce priveşte viaţa lor spirituală sau viaţa credinţei, ei pot fi încă prunci. Şi apostolul îi sfătuieşte ca pe copiii născuţi de curând să dorească serios şi să caute laptele adevărat al Cuvântului — adevărurile simple şi învăţăturile şi doctrinele fundamentale. Acestea sunt învăţături clare ale Scripturii, cum ar fi cele despre: perfecţiunea şi gloria omului original, care a fost creat după chipul lui Dumnezeu; căderea rasei la prima încercare şi nimicirea sa în stricăciune şi moarte; răscumpărarea rasei, ca rezultat al plătirii unui preţ corespunzător — omul Isus Cristos, care S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi; eliberarea reală şi finală a rasei răscumpărate la timpul cuvenit al lui Dumnezeu.

Acei care primesc aceaste adevăruri cu credinţă simplă şi copilărească şi care se străduiesc să înconjure răul sub toate formele lui: viclenia, făţărnicia şi invidia şi toată vorbirea de rău, şi care se străduiesc să trăiască vrednici de această mântuire, socotind un serviciu înţelept să se consacreze cu totul serviciului lui Dumnezeu, sunt primiţi de El ca fii şi moştenitori — ca fii spirituali. Cuvântul Domnului ne asigură că aceşti micuţi sunt foarte preţuiţi în ochii Domnului. Despre aceştia a vorbit Domnul când a zis către apostol: “Paşte mieluşeii Mei!”. Şi altă dată i-a prevenit pe învăţătorii falşi spunând: “Dar dacă cineva va face să se poticnească unul din aceşti micuţi care cred în Mine, ar fi mai bine pentru el să i se lege de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare.” Şi iar, El îşi arată îngrijirea serioasă pentru aceşti mici copii ai familiei Sale în ilustraţia unui păstor gentil, care se îngrijeşte pentru un miel slab şi rătăcit: “… nu este voia Tatălui vostru cel din ceruri, să piară unul măcar din aceşti micuţi”.

 

Noi trebuie să înaintăm spre perfecţiune

Dar, deşi acestor copii în Cristos, din cauza slăbiciunilor, a lipsei de experienţă li se dă o îngrijire deosebită şi sunt foarte iubiţi de Domnul şi deşi spiritul lor blând şi uşor de condus este pus înaintea tuturor ca un exemplu, totuşi este mai mult ca sigur că nu este voia lui Dumnezeu ca ei totdeauna să rămână copii. Dacă El le recomandă laptele Cuvântului, o face cu scopul ca ei prin acesta să crească şi să iasă din starea de copilărie şi să ajungă la maturitatea vieţii spirituale, ca să nu mai fie “copii, aruncaţi şi duşi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură” (Efeseni 4:14). În viaţa fiecărui copil sănătos al lui Dumnezeu, care creşte, trebuie să vină un timp când este în stare să părăsească primele principii ale învăţăturilor lui Cristos — doctrinele de bază — avându-le gravate, stabilite şi înrădăcinate în minte şi de aceea nu mai are nevoie să le studieze din nou — dar să continue să crească în puterea spirituală, în tărie, în har şi în cunoştinţa adevărului, spre perfecţiune.

Apostolul Pavel a mustrat pe unii din timpul său pentru că n-au crescut, zicând: “Căci deşi de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi nevoie de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. Căci oricine are parte numai de lapte, este neobişnuit cu cuvântul despre dreptate, căci este un prunc.” (Evrei 5:12, 13). Deci, poporul Domnului nu trebuie să trăiască continuu cu lapte, ci cu tot Cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu. Unele din aceste Cuvinte sunt adevărurile simple amintite mai sus — laptele, iar altele sunt adevăruri mai adânci, hrană mai tare, pentru aceia care după ce au fost hrăniţi sau crescuţi cu laptele curat, au crescut şi au dezvoltat fermitatea şi puterea caracterului creştinesc. Apostolul zice că această hrană mai tare, este pentru oamenii maturi pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin exerciţiu să deosebească binele şi răul. El, de asemenea, i-a atenţionat faţă de urmările înspăimântătoare în caz de cădere.

 

Un timp al multor doctrine contradictorii

Este însă de cea mai mare însemnătate, ca poporul Domnului să nu primească ca mâncăruri tari, ca adevăruri spirituale adânci, ceea ce este mai mult sau mai puţin murdărit, amestecat cu eroare, sofism, învăţătură omenească şi speculaţie. Astăzi există mulţi pretinşi învăţători ai lucrurilor spirituale, care se străduiesc să facă cunoscut altora părerile şi doctrinele lor. Nu toate doctrinele învăţate în zilele noastre sunt sănătoase; ele se contrazic între ele şi dau naştere la controverse şi lupte. De fapt se va recunoaşte uşor, că mult din învăţătura care se propagă astăzi de mulţi învăţători, este foarte nesănătoasă şi nesigură deoarece nu poartă în sine semnele Spiritului Domnului, şi nici nu este susţinută de Cuvântul Său. Diferite teorii şi mult ce este pură speculaţie, şi nu este întemeiat pe deplin pe Cuvântul divin este vestit şi publicat de către diferiţi învăţători care, după cum declară apostolul, încearcă să tragă ucenici după ei; şi serviciul acestora nu are, deci, o influenţă sănătoasă, de a întări pe sfinţi în putere şi în toate calităţile spirituale ale unei Creaturi Noi în Cristos Isus. De aceea apostolul îndeamnă pe toţi credincioşii să fie smeriţi şi să aibă mare grijă şi mult discernământ spiritual, pentru a putea deosebi între ce este bine şi ce este rău.

Dacă copiii în Cristos sunt hrăniţi cu lapte contrafăcut — cu amestecătură de adevăr şi eroare, care întotdeauna dă naştere la confuzie — rezultatul va fi că ei se vor îmbolnăvi şi vor muri, dacă nu vor părăsi imediat hrana nesănătoasă şi nu vor căuta laptele curat şi nu-l vor folosi. Adesea se întâmplă, că nu se caută cu destulă grijă laptele curat al Cuvântului de către copiii în Cristos, şi mulţi dintre cei ce sunt maturi sunt, de asemenea, fără grijă în aceea că pun lapte care nu este curat înaintea copiilor. Tot aşa se poate ca şi hrana tare sau adevărurile mai adânci, mai mult sau mai puţin să fie murdărite printr-o amestecătură de eroare şi expunere greşită, şi rezultatul va fi că persoana care se hrăneşte din acestea va slăbi şi se va îmbolnăvi spiritual, sau cel puţin va rămâne slab şi nu va reuşi să fie întărit cu putere, cum intenţionează Domnul. Este de mare importanţă pentru tot poporul adevărat al Domnului să aibă în minte sfatul apostolului, să dorească şi să caute numai ceea ce este curat şi necontaminat din Cuvântul Domnului, fie aceasta lapte sau mâncare tare a acelui Cuvânt, şi să respingă orice altceva cu hotărâre.

Cuvintele unui om a lui Dumnezeu, în legătură cu aceasta sunt pline de putere: “Dacă noi ne hrănim, de fapt cu Cuvântul lui Dumnezeu, atunci vom respinge cu siguranţă, falsificarea lui Satan. Acesta este cel mai bun mijloc pentru a scăpa din toate mrejele erorii, orice formă ar avea ele. “… oile merg după el, pentru că îi cunosc glasul. Dar ele nu merg după un străin, ci fug de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor.” (Ioan 10:4, 5). Nu este necesar a cunoaşte glasul străinilor, ca să ne putem întoarce de la ei; tot ce ni se cere, este să cunoaştem glasul “Păstorului bun”. Acesta ne va apăra împotriva influenţei rătăcitoare a fiecărui glas străin. În timp ce mă simt provocat a preveni pe cititori împotriva vocilor false, cu privire la taina divină a umanităţii lui Cristos, nu consider necesar a discuta despre învăţăturile rătăcitoare, ci voi căuta mai bine ca, cu ajutorul lui Dumnezeu, să înarmez pe cititor împotriva lor, prezentând învăţătura Scripturii cu privire la acest subiect”.

 

Rugăciunea lui Pavel pentru Biserică

Deci, poporul Domnului să-şi graveze din nou în minte că el trebuie să fie întărit cu putere prin Spiritul Său în omul dinăuntru. Noi nu putem face nimic dacă puterea sfântă a Domnului nu intervine şi nu îndeplineşte în viaţa noastră personală ceea ce este voinţa bună, bineplăcută şi desăvârşită a lui Dumnezeu. Nu numai atât, ci aşa cum a remarcat cineva: “Mintea sau spiritul lumii trebuie scos afară din inimile noastre, în măsura în care vrem să le umplem cu Spiritul, mintea, influenţa sfântă. Voinţa proprie trebuie, de asemenea, să cedeze locul. Şi fiindcă în măsura în care ne golim de toate celelalte lucruri suntem pregătiţi să primim din plinătatea Lui, de aceea Domnul vrea ca noi să ajungem la această stare a dorinţei sincere, de umplere cu Spiritul Său de sfinţenie, ca să putem fi dispuşi şi nerăbdători să scoatem şi să stârpim orice altă influenţă şi voinţă împotrivitoare.

Evident, acesta este gândul apostolului în rugăciunea sa pentru Biserica din Efes: “… aşa încât Hristos îSpiritul lui Hristosş să locuiască în inimile voastre prin credinţă îîn mod figurativ El să stea ca împărat, conducător, îndrumător al fiecărui cuvânt, gând şi faptăş, fiind înrădăcinaţi şi întemeiaţi în dragoste îSpiritul sau dispoziţia sfântăş ca să puteţi înţelege pe deplin, împreună cu toti sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu.” (Efeseni 3:17-19). Cel care este umplut cu Spiritul lui Cristos şi cu o apreciere deplină a iubirii pe care El a manifestat-o, va avea Spiritul Tatălui în masură deplină.

Textul nostru (Luca 11:13), face o comparaţie între părinţii pământeşti buni care dau hrană naturală copiilor lor, şi Părintele nostru ceresc bun, care dă Spiritul Său sfânt celor care I-l cer. Dar, după cum părintele pământesc pune hrana la îndemâna familiei sale, dar nu le-o impune cu forţa, tot aşa Părintele nostru ceresc a pus la îndemâna familiei Sale spirituale proviziile bune ale harului Său, dar nu ni le impune cu forţa. Trebuie să ne fie foame şi sete după ele, trebuie să le căutăm, nu cu îndoială, ci cu credinţă în privinţa dispoziţiei Lui de a ne da daruri bune. Prin urmare, când ne rugăm pentru Spirit sfânt şi pentru a fi umpluţi cu Spiritul Domnului, trebuie să privim în jurul nostru şi să găsim prevederea pe care El a făcut-o ca răspuns la aceste rugăciuni, pe care El astfel a inspirat-o şi a îndrumat-o.

 

Copiii în Cristos caută semne exterioare

Găsim aceste provizii în Cuvântul adevărului, dar nu este destul să găsim unde sunt. Dacă dorim să fim umpluţi trebuie să mâncăm; în mod sigur trebuie să ne împărtăşim din proviziile binecuvântate, altfel nu vom avea satisfacţia pe care mâncarea a fost intenţionată să o dea. Cel care nu mănâncă de la o masă plină, va rămâne flămând ca şi cum n-ar fi deloc hrană. După cum cererea binecuvântării asupra hranei nu ne va sătura, ci va trebui după aceea să ne împărtăşim din ea, tot aşa posesia Cuvântului lui Dumnezeu şi cererea noastră să fim umpluţi de Spirit nu ne vor fi de ajuns; trebuie sa mâncăm Cuvântul lui Dumnezeu dacă vrem să obţinem din el Spiritul Său.

Învăţătorul nostru a spus: “… cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi sunt viaţă.” (Ioan 6:63); şi despre toţi care sunt umpluţi cu Spirit este adevărat, cum spune profetul, “Când am primit cuvintele Tale, le-am înghiţit” (Ieremia 15:16; Apocalipsa 10:9). Este absolut inutil să ne rugăm, Doamne, Doamne, dă-ne Spirit, dacă neglijăm Cuvântul adevărului pe care acel Spirit l-a dat pentru umplerea noastră. Dacă noi doar ne rugăm pentru Spirit şi nu folosim mijloacele potrivite să obţinem Spiritul adevărului, vom continua să fim cel mult “prunci în Hristos”, căutând semne exterioare ca dovadă a relaţiei cu Domnul, în locul mărturiei interioare, prin Cuvântul adevărului, pe care El l-a dat.”

Apostolul Petru după ce a îndemnat pe fraţi să primească adevăruri spirituale curate, ca prin acestea să crească, el le arată care ar fi unele din manifestările puterii care o primesc fiind hrăniţi spiritual şi crescând. Spiritul resemnării şi al supunerii faţă de voinţa şi conducerea lui Dumnezeu, se va observa în creşterea acestora. Aceştia vor manifesta acea măsură de statornicie şi tărie creştină, încât vor putea suporta cu răbdare suferinţele, loviturile şi experienţele întunecate ale vieţii. Ei nu se vor amărî nici nu vor fi indignaţi faţă de aceia care au fost folosiţi ca instrumente pentru că aşa spune apostolul, “şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi şi v-a lăsat un exemplu, ca să călcaţi pe urmele Lui. “El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit viclenie”. Când era insultat, nu răspundea cu insulte; şi când suferea, nu ameninţa, ci Se încredinţa în mâinile Celui care judecă drept”. Ce putere admirabilă, ce putere minunată a fost manifestată prin Fiul lui Dumnezeu! Cu siguranţă El a fost întărit cu putere în omul dinăuntru prin Spiritul lui Dumnezeu, ca să fie în stare să rămână statornic şi supus faţă de voinţa divină în cele mai grele împrejurări.

 

“Domnul Dumnezeul vostru vă pune la încercare”

Apostolul Pavel îndeamnă, de asemenea: “Uitaţi-vă bine la Cel care a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, ca nu cumva să vă pierdeţi inima şi să cădeţi de oboseală în sufletele voastre.” (Evrei 12:3). A privi la El înseamnă a lua cunoştinţă, a avea în minte, a medita şi a nu uita uşor cum a suportat Domnul nostru încercările şi împotrivirile de la cei păcătoşi. Din aceasta iar putem lua o învăţătură foarte importantă pentru timpul nostru. Acesta este un timp în care se răspândesc o mulţime de zvonuri rele, din cauză că există foarte mult spirit de intoleranţă, de amărăciune, de mânie; un timp în care fraţii credincioşi în Cristos sunt vorbiţi de rău, şi este nevoie de o mare măsură a Spiritului de sus, pentru ca aceia care doresc să umble cu succes în urmele Învăţătorului divin, să nu folosească expresii jignitoare la adresa cuiva şi să nu răsplăteas-că nimănui rău pentru rău. Noi avem libertatea să arătăm spiritul îndelungii răbdări faţă de cei care ne fac rău, deoarece aceasta este suma însuşirilor iubirii arătată de apostol, despre care zice că ea (iubirea) este îndelung răbdătoare şi plină de bunătăţi. Ea se gândeşte să facă tuturor numai bine, să binecuvânteze şi nu să blesteme.

Poporul Domnului din timpul nostru, prin experienţele sale, a avut de suportat unele împotriviri de la oameni, de la păcătoşi; dar ei nu s-au împotrivit încă până la sânge. Ei n-au trecut încă prin experienţe grele cum a trecut Domnul. Dacă recunoaştem că noi suntem creaturi slabe şi imperfecte, ca semenii noştri, iar El a fost sfânt, nevinovat şi nepătat, atunci este bine să ne gândim şi la aceea că El a suportat împotrivirile păcătoşilor cu răbdare. Când a ajuns în încercări grele, El nu le-a socotit acestea ca venind numai din partea persoanei care le-a produs, ci pe de altă parte le-a socotit ca fiind sub supravegherea Tatălui. Deci, dacă Tatăl a permis, ca astfel de experienţe să vină peste Domnul, El a simţit că de aceea au venit ca să-Şi dovedească supunerea prin îndelunga răbdare, după cum El a spus: “Nu voi bea paharul care Mi l-a dat Tatăl?” Aşa este cu tot Israelul spiritual. “Domnul, Dumnezeul vostru vă pune la încercare”. În măsura în care suntem în stare să privim experienţele vieţii noastre din punctul de vedere al Domnului, în acea măsură putem fi liniştiţi. Dacă Tatăl îngăduie experienţe grele pentru încercarea noastră, pentru ca prin acestea să fim “întăriţi în putere”, sau pentru încercarea şi probarea altora, pe căi pe care noi nu le putem înţelege, este privelegiul nostru de a ne bucura ca voia Lui să se facă în vieţile noastre.

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din dec. 1932