Valoarea Cuvintului Sigur al Profetiei
“Şi avem cuvântul prorociei şi mai sigur, la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre.” — 2 Petru 1:19
Acei care recunosc Biblia ca descoperirea inspirată a scopului lui Dumnezeu cu privire la neamul omenesc, făcând cunoscut originea şi destinul omului, nu sunt surprinşi aflând că cuvântul sigur al profeţiei ocupă un spaţiu foarte mare în scrierile sfinte. Aceasta este în esenţă adevărat, deoarece scrierile profetice descriu diferiţii paşi, diferitele evenimente şi trăsături ale planului lui Dumnezeu de-a lungul secolelor înainte de executarea şi îndeplinirea lor. Profeţia este numai istoria scrisă înainte, anunţarea şi prevestirea întâmplărilor, evenimentelor, înainte ca ele să se întâmple, sau înainte ca ele să aibă loc.
O examinare atentă şi amănunţită a Scripturilor nu poate da greş în a convinge pe cineva, că scrierile profetice formează o mai mare parte a Bibliei decât oricare alta. Cărţile care sunt direct cu caracter profetic, consti-tuie mai mult de un sfert din cărţile divine ale Vechiului şi Noului Testament. Şi când adăugăm la acestea multele texte care conţin preziceri şi descrieri ale lucrurilor viitoare, în special în Psalmi, şi ne amintim, de asemenea, orânduirea tipurilor şi a umbrelor lucrurilor care vor veni, lucrurile care sunt cuprinse în istoria naţiunii lui Israel, cuprinzând Tabernacolul şi jertfele, însemnătatea tipică a Paştilor, sărbătoarea Corturilor, sărbătoarea celor dintâi roade, jubileele etc., suntem siliţi să tragem concluzia că profeţia formează o parte foarte mare din “toată Scriptura îcareş este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să convingă, să îndrepte, să dea înţelepciune în dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul pregătit pentru orice lucrare bună”.
De ce resping unii studiul profeţiei
În ciuda realităţii descrise mai sus, au existat printre cei ce au mărturisit credinţa în Biblie, o dispoziţie de a nesocoti sau a micşora importanţa profeţiei, şi chiar să meargă atât de departe încât să descurajeze şi să împiedice studiul ei. Nici în timpul prezent nu este vreo excepţie în privinţa aceasta. Fără îndoială sunt câteva puncte, care duc la această tristă neglijenţă şi indiferenţă faţă de studiul cuvântului sigur al profeţiei, din partea multora. Una din cauzele principale este aceea, că au fost date multe interpretări nesăbuite, ciudate ale profeţiei, de către aşa zişii profesori teoreticieni, gânditori superficiali. Multe interpretări, aplicări nebune ale profeţiei s-au dovedit de multe ori greşite. Dar acest fapt nu ar trebui permis să aibă vreo influenţă împotrivă sau să descurajeze studiul treaz, umilit şi respectuos al profeţiei. Trebuie amintit că greşeala nebuniei oamenilor speculativi în studiul profeţiei a caracterizat fiecare generaţie din istoria Bisericii, la fel cum mulţi s-au abătut de la învăţăturile fundamentale ale Scripturilor şi au dat atenţie spiritelor seducătoare şi doctrinelor demonilor. La fel au făcut mulţi în ce priveşte profeţia biblică şi nu au reuşit să obţină adevărata binecuvântare din aceasta, pentru că au neglijat să urmeze îndrumările speciale date de Dumnezeu în ce priveşte interpretarea ei.
Lucruri la care îngerii doresc să privească
Cităm, în legătură cu aceasta, dintr-o culegere de texte potrivite, a lui H. G. Guinness, care tratează cu iscusinţă acest punct, precum şi importanţa studiului profeţiei: “Există şi trebuie să fie recunoscută o mare deosebire între cei care studiază şi expun Cuvântul şi Lucrările lui Dumnezeu, care în semerenie, sobrietate şi reverenţă căutând în faptele Naturii şi Scripturii, ale providenţei şi profeţiei, ajung la concluzii pe care bunul simţ comun le poate aproba — şi cei care speculează, şi, luând-o înainte cu expresii izolate şi misterioase, se complac în propriile lor imaginaţii şi devin profeţi în loc să fie studenţi ai profeţiei divine. Nici o întrebuinţare a inteligenţei omeneşti nu este mai măreaţă decât o cercetare plină de adorare a intenţiilor descoperite ale lui Dumnezeu “în care chiar îngerii doresc să privească”, în timp ce unii sunt atât de copilăroşi, încât au pretenţia îndrăzneaţă că pot prezice viitorul, separat de studiul atent al descoperii divine.
În concluzie, autorul doreşte să dezaprobe puternic ideea populară, falsă şi nebună, că tot studiul profeţiei nu este practic — idee foarte adesea propagată de-a lungul timpului, dar dăunătoare — aluzii importante la aceasta de la anvon, de pe podium, în presă făcute de cei ce ştiu puţin acest lucru sau efectele lui. Amintirea faptului că o treime din Biblie este profeţie, trebuie să fie o mustrare faţă de uşurinţa cu care fac o asemenea afirmaţie, ori recunoaşterea unei asemenea idei, pentru că Domnul şi Învăţătorul nostru a zis : “Cercetaţi Scripturile”, nu o parte din ele. Apostolul Petru ne spune lămurit că noi facem bine, dacă luăm aminte la “cuvântul prorociei … ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre”. Nu este ceva practic, să folosim o lanternă bună într-un întuneric beznă, pentru a străbate un drum periculos? Sau mai degrabă nu este nepotrivit şi iraţional să încerci să renunţi la ea? Şi în plus, o binecuvântare specială şi semnificativă este acordată acestui studiu, în cartea cu care se încheie Biblia: “Ferice de cine citeşte şi de cei care ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzesc cele scrise în ea, căci timpul este aproape”.
Exemple inspiratoare ale sfinţilor profeţi
Este o pată pe cel mai important fel al înţelepciunii lui Dumnezeu, a presupune că studiul unei laturi a adevărului căreia El i-a acordat o poziţie deosebită, unică ar avea o tendinţă dăunătoare sau ar fi lipsit de efectul direct sfinţitor, şi mai mult aceasta este o concluzie complet în dezacord cu întâmplările istoriei. Enoh a fost un cercetător al profeţiei, şi anume al profeţiei care este până în ziua de azi neîmplinită şi Enoh a fost unul dintre cei mai sfinţi oameni, un sfânt remarcabil şi un predicator practic care “a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani … apoi nu a mai fost, pentru că l-a luat Dumnezeu”; şi înainte de mutarea sa, el a avut mărturia că a fost plăcut lui Dumnezeu. Noe a fost un cercetător al profeţiei neîmplinite, şi Scriptura nu ne arată un predicator al dreptăţii mai practic decât el. Toţi sfinţii profeţi au fost cercetători, cercetători serioşi, atât a prezicerilor lor cât şi a altora şi în special a prezicerilor lor cronologice. Profeţii “cercetau şi căutau cu stăruinţă, încercând să vadă ce timp şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte suferinţele lui Hristos şi slăvile care aveau să urmeze.” (1 Petru 1 :10, 11). Daniel a fost un cercetător al profeţiei neîmplinite, deşi el a fost de fapt, nu numai un om de stat, ci şi un om deosebit de sfânt, clasificat alături de Noe şi Iov ca unul dintre cei mai drepţi oameni.
Lucrul principal în studiul profeţiei, este ca să-i facă, pe cei care se ocupă cu aceasta, practici şi sfinţi. Acesta umple mintea de sfaturi şi de raţionamentul lui Dumnezeu asupra afacerilor şi evenimentelor de pe pământ; acesta descoperă ce se va întâmpla şi prin aceasta micşorează puterea excesivă a ceea ce se întâmplă în prezent, aducând spiritul omenesc sub influenţa lucrurilor nevăzute şi eterne şi prin aceasta slăbind lucrurile văzute şi trecătoare. Acesta dă posibilitatea de a spera şi mai mult hrana necesară, care lipsind noi vom slabi în mod sigur şi vom creşte slabi în credinţa şi iubirea stimulate special şi în bucurie. Fără o clară cunoştinţă despre învăţătura cuvântului profetic, nici un om al lui Dumnezeu nu este, sau nu poate fi cu totul pregătit pentru orice lucrare bună, deoarece aceasta este o parte a “toată Scriptura” dată prin inspiraţie şi de folos pentru scopul cu care a fost dat.
Poate că un motiv al neglijenţei generale în ceea ce priveşte expunerile şi propovăduirea profetică, dacă stăm să ne gândim, stă nu în faptul că este nepractică, ci mai degrabă în faptul că este atât de deosebit de practică, încât puţini au îndrăzneala şi curajul să înfrunte batjocura, opoziţia, şi este sigur că-şi atrag dispreţul lumii. Ieremia a trăit în ajunul şi în criza unei zile a judecăţii asupra unui popor renegat, care pretindea că este poporul lui Dumnezeu. El a fost însărcinat să ţină cuvântări profetice pline de denunţuri, condamnări a unor judecăţi viitoare şi declaraţii cronologice despre apropierea şi durata ei. Noi cunoaştem care a fost soarta lui Ieremia, şi puţini sunt pregătiţi să interpre-teze rolul său trist şi lipsit de satisfacţii în societate.”
Departe, ca studiul şi explicarea cuvântului profetic să fie inutile şi zadarnice, ci noi credem că este imposibil a evalua pierderea suferită de Biserică, sau paguba făcută lumii prin neglijarea foarte generală şi nejustificată a acesteia. Nu este oare adevărat că unde se prezintă un discurs profetic, se predică zece mii de predici doctrinare şi practice? Prin ce autoritate negăm noi o parte a adevărului căruia înţelepciunea divină i-a dat o aşa de mare importanţă în Scriptură? Nu este de datoria noastră să vestim “tot planul lui Dumnezeu”?”
Luaţi aminte, până se va crăpa de ziuă
Trebuie să se spună puţin despre motivul pentru care, prin providenţa lui Dumnezeu, au fost rostite multe profeţii. A fost aşa, pentru ca urmaşii credincioşi ai lui Cristos să aibă, în timpurile de mai târziu, ceea ce le va întări fundamental credinţa şi îi va face capabili să-şi păstreze încrederea în Domnul, în mijlocul încercărilor foarte grele, de foc, prin care trebuie să treacă drumul lor. Astfel Petru ne spune, că profeţii din vechime, care au fost folosiţi de Dumnezeu pentru a scrie profeţiile, nu au vorbit şi scris atât de mult pentru oamenii din timpul lor, nici chiar pentru ei înşişi, ci pentru servii lui Dumnezeu din viitorul îndepărtat, care vor trăi în timpurile când multe din profeţiile rostite vor fi împlinite. Acelaşi apostol Petru îi asigură pe sfinţi, că ceea ce le-a fost arătat în relatările Evangheliei, nu sunt nişte povestiri înşelă-toare şi născocite, deoarece el şi alţii dintre ucenici au fost martori oculari, în ceea ce au văzut într-o imagine, gloria Împărăţiei viitoare a lui Cristos, când au privit vedenia glorioasă a lui Moise, a lui Ilie şi a lui Isus, în haine strălucitoare, etc. În timp ce apostolul ne spune despre această viziune, el ne arată o însemnătate mai mare a mărturiei profetice, zicând: “Şi avem cuvântul prorociei şi mai sigur, la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre”. El şi-a dat bine seama de faptul că scrierile profetice nu puteau fi înţelese pe deplin, de nimeni în acel timp şi astfel a îndemnat pe credincioşi la o atitudine veghetoare, o veghere pentru îndeplinirea a ceea ce a fost scris de toţi sfinţii profeţi, cu privire la “restabilirea tuturor lucrurilor”, care constitue o parte atât de mare în mărturiile lor; şi cuvintele sale sugerează că profeţiile sfinte vor avea un scop înviorător şi adevăruri importante, pentru a face cunoscut tuturor celor pioşi calea înainte, până se revarsă ziua.
Copiii credincioşi doresc să ştie
Din nou, fratele Russell a exprimat în câteva cuvinte alese, sentimentele poporului lui Dumnezeu veghetor şi credincios: “Copiii credincioşi ai lui Dumnezeu doresc să ştie când va veni Regele măririi şi prinţul întunericului va fi legat; când vor străluci copiii luminii ca soarele şi întunericul va fi risipit; când vor fi primiţi sfinţii în deplina înfiere divină şi creatura gemândă va fi eliberată din robia stricăciunii; şi când va fi descoperit pe deplin, caracterul glorios al Tatălui nostru ceresc unei lumi uimite, punându-i pe toţi care iubesc dreptatea să-şi plece inimile în adorare, iubire şi supunere.
A fi lipsit de o astfel de dorinţă, arată o lipsă de interes şi apreciere pentru planurile lui Dumnezeu. Apostolii, profeţii şi îngerii toţi au dorit şi au căutat în mod serios să cunoască ce timp a arătat Spiritul lui Dumnezeu prin profeţi. Şi acest interes, din partea copiilor Săi, este întotdeauna plăcut lui Dumnezeu; fiindcă deşi, El niciodată n-a îndeplinit o asemenea dorinţă, în măsură considerabilă deoarece timpul cuvenit încă n-a fost sosit, totuşi El niciodată nu a mustrat un astfel de interes. Din contră, El l-a numit pe întrebătorul Daniel “preaiubit” şi a răspuns întrebării sale atât cât a fost în armonie cu planul Său”.
Isus, cel mai mare dintre toţi profeţii
Unii din poporul Domnului au făcut mari greşeli, presupunând că profeţiile Vechiului Testament s-au terminat prin înregistrarea evenimentelor legate de prima venire a Domnului nostru. Dar faptele examinate atent, arată că multe din acele profeţii vechi, în realitate numai şi-au început împlinirea în această perioadă importantă a istoriei lumii. Răscumpărătorul nostru Însuşi, a fost un cercetător harnic al profeţiei, şi adesea a făcut referire la ceea ce a fost spus de unul sau altul dintre profeţi. Nu numai atât, dar El Însuşi a fost cel mai mare dintre toţi profeţii, pe lângă aceasta fiind obiectul direct sau indirect al tuturor profeţiilor, aşa cum a spus El. Tocmai cuvintele Sale adresate ucenicilor Săi aleşi au fost îmbinate cu preziceri despre viitor. Aproape toate parabolele Sale au fost preziceri şi previziuni a lucrurilor care vor veni. Atât de importante a considerat El cuvintele profeţilor, încât întotdeauna le-a amintit ucenicilor Săi importanţa acordării atenţiei cuvântelor Sale profetice. Găsim acelaşi lucru, a fi adevărat, despre apostoli care au fost aleşi în mod special pentru a întregi Vechiul şi Noul Testament. Cineva nu poate greşi observând că părţi mari din scrierile apostolului Pavel, Petru, Iacov, Ioan şi Iuda, au fost scrise în întregime din preziceri despre viitor şi din îndemnuri pentru credincioşi, să aştepte treji şi să dea atenţie acestor scrieri.
Demnitatea supremă şi măreţia înaltei chemări a Bisericii implică studiul acelor adevăruri care sunt în legătură cu evenimentele interesante şi minunate de la sfârşitul cursului ei pământesc şi glorificarea ei împreună cu Cristos. Cine ar fi putut crede, că Dumnezeu ar întinde înaintea noastră marea hartă a profeţiei dacă El nu ar fi dorit ca poporul Său s-o cerceteze şi să cugete asupra desfăşurării ei minunate? Şi pentru ce ar fi dorit Dumnezeu să schiţeze înainte, atât de atent, prin instruirea minţii profeţilor calea neobişnuită şi specială a iubitului Său Fiu, începând cu experienţele Sale de pe pământ şi trasând în acelaşi fel toate căile, până la triumful glorioasei Sale Împărăţii în Veacul viitor, dacă El nu ar fi ştiut că poporul Său ar fi ajutat şi avantajat prin o astfel de prezicere? Ba mai mult încă, dacă El nu ar fi considerat că aceasta ar fi necesar pentru a-i întări şi edifica, El n-ar fi făcut aceasta. Invitaţia binecuvântatului nostru Mântuitor de a-L urma se referă nu numai la a-L imita pe El în integritatea noastră morală şi în exercitarea facultăţilor noastre spirituale — în consacrarea noastră, etc., ci şi în a-L urma pe El în exemplul Lui ca cercetător al profeţiei divine; şi în special este important să respectăm instrucţiunile Sale, să dăm atenţie îndemnurilor Sale personale în ce priveşte importanţa profeţiei şi importanţa profeţiei apostolilor Săi aleşi, care au fost inspiraţi de Dumnezeu ca să ne dezvăluie poziţia şi realizările viitoare ale slăvitului nostru Împărat.
Cel mai înalt stimulent pentru o viaţă sfântă
În timp ce examinăm acest domeniu admirabil, al făgăduinţelor şi descoperirilor profetice, găsim în acestea presărate nu numai prezicerile inspirate, ci şi învăţături alese şi minunate, ilustraţii practice şi regulamente care împreună formează cel mai înalt stimulent pentru o viaţă sfântă. Coardele harfei profetice au fost atinse de oameni sfinţi, din aproape toate păturile societăţii omeneşti: de regi puternici şi oameni de stat, cât şi de ţărani smeriţi, a căror ocupaţie a fost de a ara pământul, fiind angajaţi şi în alte activităţi modeste. Mai presus de toţi, Acela care ocupă cea mai înaltă poziţie în Universul lui Dumnezeu, a atins coardele harfei profetice şi a scos din ele cele mai dulci şi mai fermecătoare melodii. “Vom dezaprecia noi”, a zis cineva “o astfel de tovărăşie sublimă şi ne vom lipsi de o astfel de bucurie spirituală, doar din cauza unei prejudecăţi neautorizate, împotriva studiului adevărului profetic”?
Numai prin intermediul profeţiei aflăm destinul acestei lumi prezente, în care trăim. Dezvoltarea, stăpânirea şi prăbuşirea imperiilor întinse au fost prevăzute şi prezise cu sute de ani înainte de împlinirea lor, acestea făcându-ne în stare să cunoaştem unde trăim pe fluviul timpului. Cel care este familiar cu profeţia divină, poate privi înapoi şi poate înţelege pe deplin, că numai Dumnezeu este acela care “schimbă timpurile şi împrejurările”, care “răstoarnă şi pune pe împăraţi”, care ştie “ce este în întuneric”, şi “descopere ce este adânc şi ascuns”. Unii ca aceştia pot să vadă clar, ceva grav în tendinţa evenimentelor, aşa cum ei înşişi le-au dezvăluit, spre o criză inevitabilă în afacerile omeneşti — o criză care va aduce acestei lumi, Împărăţia după care omenirea s-a rugat vreme îndelungată. Mersul evenimentelor istoriei, multor secole, au fost şi sunt tema rodnică a harfei profetice, şi aceste profeţii ne arată că noi ne apropiem, încet dar sigur, de un punct special de cotitură hotărât de Atotputernicul şi care va culmina într-o descoperire a destinului şi speranţei omeneşti. Nouă ni se dă posibilitatea să înţelegem că fiecare revoluţie în afacerile omeneşti ajută la aducerea lumii mai aproape de destinul său profetic: că “toate lucrurile ţin pas cu hotărârea intenţiilor eterne ale lui Dumnezeu; iar creştinul care neglijează să citească istoria în lumina profeţiei, nu va afla altă lumină care să-i lumineze tainele adânci care înconjoară această planetă pământească”.
Multe mărturii profetice acum sunt istorie
Cât de puţini ştiu, chiar şi printre pretinşii urmaşi ai Domnului, că multe, foarte multe din prezicerile oamenilor sfinţi din vechime s-au schimbat în istorie; şi ele sunt dovezi ale autorităţii divine a Bibliei. Niciodată n-a fost un timp asemenea cu timpul prezent, când Biblia, ca o descoperire divină, să fie atacată atât de puternic şi discreditată; niciodată nu a fost un timp când aşa de mulţi să fi fost clătinaţi în credinţa lor. Profeţia divină este una, dacă nu cea mai mare armă cu două tăişuri care poate fi mânuită pentru a înfrunta acest atac şi să întărească credinţa celor slabi. Biblia îl provoacă pe cel şceptic să descopere sau să detecteze vreun cusur în afirmaţiile ei admirabile cu privire la viitor. Istoria, astăzi confirmă, atât cât profeţia a devenit istorie, că Biblia este Cuvântul negreşit al viului Dumnezeu. Într-adevăr, douăzeci şi cinci de secole a istoriei evreilor şi a naţiunilor au dovedit autencitatea inspiratului Daniel, care a fost unul dintre acei “oameni sfinţi ai lui Dumnezeu”, ales în mod special pentru a spune înainte istoria acestor două categorii care au fost marii actori pe scena afacerilor omeneşti.
Apocalipsa ca o profeţie
Luând în considerare multele profeţii minunate spuse de Domnul nostru în timpul vieţii Sale pământeşti şi cele care se găsesc în epistolele apostolilor inspiraţi, care şi-au avut îndeplinirea, şi care dacă nu ar fi altele în Noul Testament, sunt atât de multe încât au cerut munca multor istorici şi să se scrie multe volume mari, ce vom spune noi despre profeţia care este superioară tuturor — Apocalipsa, pe care a dat-o Dumnezeu lui Isus Cristos, pentru a arăta servilor Săi lucruri care atunci au început să se împlinească? Nici o altă carte nu a fost tratată atât de rău, nici o altă carte nu a fost atât de calomniată, nici o altă carte nu a fost atât de dispreţuită ca aceasta, cea mai minunată dintre toate prezicerile divine a lucrurilor viitoare. Nici o carte nu a fost atât de urâtă de Satan, nici o carte nu a fost aşa de rău tratată de aceia care se mărturisesc a fi urmaşi, ba chiar de adevăraţii urmaşi ai Autorului Divin. S-a recurs la orice cale imaginabilă, chiar şi de către prietenii descoperirii divine, ca să descurajeze, să discrediteze, să micşoreze, să distrugă influenţa care însoţeşte cuvintele atrăgătoare ale lui Cristos: “Ferice de cine citeşte şi de cei care ascultă cuvintele acestei prorocii”, care s-ar îndeplini, dacă urmaşii Săi i-ar da atenţie. Mulţumire-I fie lui Dumnezeu, întotdeauna au existat puţini, şi chiar astăzi mai sunt unii în lume, care au dat atenţie acestei invitaţii iubitoare şi au primit binecuvântarea promisă. Mulţi spun că ea este prea adâncă pentru a fi înţeleasă. Oricum, Biblia nu pune nici un premiu pentru ignoranţa minţii celor care ignoră şi neglijează studiul acestei cărţi binecuvântate. Obiecţia făcută, că se cere un studiu prea serios şi prea sârguincios pentru a cerceta coridoarele adânci ale acestei descoperiri admirabile şi pentru a strânge giuvaerele ascunse pe care le conţine, nu este nicidecum în armonie cu relaţia demnă a fiilor, care există între copiii lui Dumnezeu şi Autorul divin al aceastei minunate dezvăluiri din această carte — dezvăluiri care au fost date în mod special pentru binele lor.
Aşa cum este ea văzută de unii
Ar fi distractiv, dacă nu ar fi fost o problemă atât de impresionantă, a asculta scuzele, critica şi raţionamentele nebune care micşorează şi chiar caută să descurajeze orice încercare de a pătrunde descoperirile minunate pe care Dumnezeu le-a dat Bisericii. Unii ne spun că niciodată n-a fost intenţionat ca această carte să fie înţeleasă; alţii spun că dacă aceasta trebuie să fie înţeleasă, Dumnezeu va alege pe cineva în mod special, pentru a face cunoscut tainele ei, şi că ei îl aşteaptă pe acesta să vină. Pe de altă parte, există alţii care spun că viziunile acestei cărţi se vor îndeplini în viitor şi că ei le vor înţelege la timpul cuvenit, în timp ce alţii spun contrarul, că îndeplinirea celor mai multe din viziunile ei s-au îndeplinit în trecut, în istoria poporului sfânt al lui Dumnezeu şi ce interes mai avem noi astăzi, în istoria acelora din poporul lui Dumnezeu care au trăit în secolele trecute? Această obiecţie din urmă este, însă, un pretext egoist. Cât de bucuroase sunt inimile acelora care în loc să asculte şi să dea atenţie acestor voci ciudate, au ascultat vocea cea mai măreaţă dintre toate, vocea Domnului Isus Însuşi: “Ferice de cine citeşte” etc. şi şi-au umplut viaţa cu o putere crescândă de ajutor şi binecuvântare promisă!
Studiind Apocalipsa, unii nu ajung rezultatele dorite pentru că neglijează primul principiu aşezat în Cuvântul divin, necesar a fi remarcat şi folosit în studiul şi interpretarea acestei părţi a adevărului divin, Apocalipsa lui Cristos. Acest principiu important este enunţat de apostolul Petru în cuvintele: “nici o prorocie din Scriptură nu se interpretează singură”.
Să ţinem minte, întâi, că aceasta este profeţia la care se referă apostolul — nu Scriptura în general, cum ar dori catolicii să credem. Apostolul zice: “Mai întâi să ştiţi că nici o prorocie din Scriptură nu se interpretează singură”. Aceasta vrea să spună, în mod evident, că profeţia este interpretul său propriu, adică nici o profeţie nu trebuie să fie citită sau interpretată singură, ca şi cum nu ar avea nici o legătură cu tot planul divin sau cu celelalte părţi ale profeţiei. Cuvintele: “Căci nici o prorocie n-a fost adusă prin voia omului”, înseamnă că ea nu este expresia multor minţi omeneşti “ci oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu au vorbit conduşi de Duhul Sfânt”. Aceasta dă de înţeles, că o minte perfectă este autorul şi plănuitorul tuturor profeţiilor; deci în toate aceste profeţii trebuie să fie un fir de legătură şi un întreg armonios. Pentru a ilustra: este relativ uşor a afla o oarecare interpretare demnă de crezare şi o aplicare a ei la o singură profeţie, dar este cu totul un lucru diferit a face ca această aplicare să fie potrivită în planul profetic divin general, sau în aranjamentul întregii profeţii. Cugetul este, că există o schiţă mare, sau un aranjament al profeţiei divine şi aceasta trebuie să fie înţeleasă mai întâi şi fiecare interpretare dată să se potrivească în acest aranjament divin.
Daniel şi Apocalipsa
Scheletul divin al profeţiei îl avem în chipul mare, despre împărăţiile din visul lui Nabucadneţar şi schiţa lui completă în viziunea despre cele patru fiare, împărăţii din Daniel capitolul 7. Aceste două mari schiţe sunt explicate de Dumnezeu, şi explicaţia arată că ele acoperă o perioadă neîntreruptă a istoriei de douăzeci şi cinci de secole, ajungând până la stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Fiecare prezicere mică se potriveşte sau se leagă în mod sigur cu aceste schelete divine ale profeţiei. Viziunile din Apocalipsa sunt în legătură cu această structură a profeţiei în secolul întâi al erei creştine; puterea romană fiind a patra în marea schiţă sau structură a prezicerii divine. Aceasta nu numai se leagă de acest schelet divin, dar fiecare viziune separată a Apocalipsei, când este înţeleasă corect, se potriveşte tocmai în locul ei, conform unui aranjament al înţelepciunii divine; şi diferitele viziuni îşi găsesc îndeplinirea lor, una câte una într-o ordine succesivă, îndeplinindu-se cu multe detalii suplimentare, până când scheletul divin, vorbind în mod figurativ, stă pe picioarele sale, întocmai ca acel chip din viziunea lui Ezechiel, îmbrăcat pe deplin în carne. Toate prezicerile care au de-a face cu stăpânirea omului muritor asupra pământului îşi vor ajunge atunci îndeplinirea şi urmează o nouă domnie, o domnie divină. Viziunile descriu autoritatea nemuritoare, când autoritatea umană se termină în Împărăţia lui Dumnezeu. Un tălmăcitor explică astfel acest punct — această metodă a interpretării profeţiei:
“Apocalipsa nu este despărţită de restul profeţiilor scripturale. Ea este strâns legată de cartea lui Daniel din Vechiul Testament şi este în armonie perfectă cu alte învăţături profetice ale Domnului nostru şi ale apostolilor Săi din Noul Testament. În ce priveşte legătura sa cu cartea lui Daniel, aflăm că obiectul şi simbolurile sale sunt aceleaşi. În timpul când trăia Ioan, trei din împărăţiile amintite întâi de Daniel au fost trecute, dar a patra, sau împărăţia Romană, era în apogeul puterii sale, şi era hotărât ca existenţa ei să continue încă aproape două mii de ani. Daniel a schiţat pe scurt caracterul şi dezvoltarea ei într-un simbol uimitor, al unei fiare cu zece coarne. Ioan descrie mai în detaliu profeţia lui Daniel, folosind aceleaşi simboluri. Mai mult de trei ori este descrisă această fiară înspăimântătoare cu zece coarne în paginile Apocalipsei (în capitolele 12, 13 şi 17). Pe lângă aceasta, cea mai remarcabilă trăsătură a acestei fiare, aşa cum este reprezentată în Daniel — “cornul mic”, hulitor, persecutor, ale cărui acţiuni se întind până la venirea Celui Bătrân de Zile la judecată — reapare în Apocalipsa cu detalii mai complete şi în culori mai vii. Înălţarea, poziţia, puterea, mândria, tirania şi blasfemia sa sunt aceleaşi; durata sa, aşa cum este arătată în Daniel şi Apocalipsa, este aceeaşi şi timpul şi felul nimicirii sale sunt identice. Această asemănare perfectă este, la drept vorbind, cheia principală a Apocalipsei”.
Apocalipsa “ne dă o schiţă succesivă, neîntreruptă a evenimentelor care trebuie să aibă loc în istoria vizibilă a Bisericii, din zilele lui Ioan până la a doua venire a Domnului şi de acolo mai departe; dar aceasta o prezintă într-un limbaj simbolic, într-o formă care ar ascunde adevărata însemnătate, pentru un timp, dar care ar permite acesteia să devină clară în mod progresiv, în faza de mai târziu a dispensaţiei”.
Armonia dintre pilde şi Apocalipsa
Toate pildele profetice ale Domnului nostru se potrivesc şi sunt în armonie cu marele aranjament sau plan divin, sau cu planul profetiei. “În pilde, Regele este văzut mergând într-o ţară îndepărtată pentru a primi autoritatea Împărăţiei Sale, şi întorcându-se pentru exercitarea funcţiei Sale; în Apocalipsa, Regele este văzut în cer, şi a doua Sa venire, manifestată în slavă, este înfăţişată în mod simbolic şi prezisă. În pilde avem nunta fiului de Împărat, în Apocalipsa “nunta Mielului”. În pilde fecioarele sunt trezite prin strigătul de la miezul nopţii: “Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!”; în Apocalipsa este descrisă sosirea Sa prin evenimentele care o însoţesc. În pilde este descrisă purtarea servilor credincioşi şi necredincioşi şi răsplata corespunzătoare faptelor lor; în Apocalipsa vedem două clase şi rezultatele faptelor lor. Domnul vine şi răsplata Sa este cu El şi El dă fiecărui om conform faptelor sale. Învăţătura pildelor despre Împărăţie, cu privire la răsplata veşnică pentru serviciul credincios, se repetă în Apocalipsa cu toate detaliile şi cu o frumuseţe a imaginii specifice ei.
Aceeaşi armonie se află între învăţăturile profetice ale apostolilor Domnului nostru şi acele din cartea profetică de la sfârşitul Noului Testament. Avertismentele şi prezicerile repetate adesea, în epistolele lui Pavel, cu privire la marea apostazie care se pregătea să aibă loc în Biserica lui Cristos — preziceri care au fost spuse mai mult sau mai puţin clar şi energic, prin intermediul tuturor apostolilor — sunt confirmate prin simbolurile minunate din Apocalipsa, în special de acea parte din ea, care descrie legătura sa cu Roma şi cu persecuţia martorilor credincioşi ai lui Cristos din partea Bisericii apostate. Profeţia sfântului Iuda, despre venirea Domnului ca să facă judecată împotriva necredincioşilor (menţionată de Enoh, “al şaptelea de la Adam”), este în armonie cu viziunea dată în mod amănunţit despre acea venire şi despre judecata din Apocalipsa; şi de asemenea, prin profeţia lui Petru despre noile ceruri şi noul pământ.
Cartea Apocalipsei îl descrie pe larg pe acesta din urmă (pământul; n. t.) în imagini minunate în capitolele 21 şi 22, adăugând o mulţime de amănunte a trăsăturilor distincte, care sunt omise în întregime în profeţia de dinainte a lui Petru, despre rezultatul din urmă al îndurării divine şi a condiţiei eterne a neamului omenesc”.
Profeţia dezvăluie istoria poporului lui Dumnezeu
Noi vedem, astfel, că cele două preziceri minunate din Daniel 2 şi Daniel 7, care sunt explicate divin, reprezintă sau descriu schiţa continuă, succesivă a istoriei lumii pe o perioadă de douăzeci şi cinci de secole, culminând cu cea de-a doua venire a Domnului, dând scheletul divin al guvernămintelor omeneşti în care trebuie să se potrivească toate celelalte preziceri. Mai mult, când aceste preziceri sunt înţelese cum se cuvine, avem descoperit tocmai timpul în istorie, în care viziunile Apocalipsei se îmbină cu cele ale lui Daniel; pentru că noi vedem că acea parte a marii schiţe sau a scheletului, reprezentată în al patrulea mare imperiu Roman, a fost la culmea strălucirii şi puterii sale în timpul când au fost date viziunile sfântului Ioan. Cu alte cuvinte, viziunile Apocalipsei arată istoria poporului lui Dumnezeu în decursul perioadei lungi a puterii romane, în diferitele aspecte, până la prăbuşirea ei la a doua venire a Domnului. După cum devenim familiari cu trăsăturile principale din istoria acestei perioade, suntem în stare să punem toate viziunile minunate, din minunata Descoperire a lui Isus Cristos, la locul lor potrivit.
Ziua şi ceasul nu sunt decoperite exact
Nu găsim nimic, în ceea ce am spus până aici, despre obiectul profeţiei, care să ne dea gândul că prezicerea întâmplărilor viitoare a timpului şi evenimentelor, au avut scopul să dea posibilitate poporului lui Dumnezeu să cunoască momentul sau timpul exact pentru eliberarea şi glorificarea lor, sau ziua sau anul exact când va fi înlăturată ordinea prezentă şi Împărăţia va fi stabilită. Asemenea informaţii, se pare că nu sunt prezentate în nici o profeţie, desigur aceasta nici nu este necesar. Mai degrabă, prorociile sfinte prezintă astfel de descrieri generale a evenimentelor şi împrejurărilor care să-i permită copilului lui Dumnezeu, serios şi umilit, să cunoască cu aproximaţie timpul sfârşitului şi îndeplinirea tuturor lucrurilor, şi astfel să fie în stare să înţeleagă însemnătatea acestor evenimente şi întâmplări în zilele din urmă, şi înţelegându-le să fie în stare să manifeste evlavie şi curaj creştinesc, atât de necesare tuturor celor care vor dezvolta caracterul lui Cristos şi vor rămâne statornici în credinţă, în mijlocul scenelor emoţionante cu care se sfârşeşte acest Veac.
Fără a stabili timpul exact al eliberării, poporul de astăzi al lui Dumnezeu poate uşor să observe, în lumina multor profeţii, că zilele din urmă sunt într-adevăr aici, că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Evenimentele prezise de Domnul nostru şi de apostoli şi profeţi sunt foarte vizibile şi toate lucrurile merg înspre marele punct culminant, înlăturarea cerurilor şi a pământului simbolic din prezent şi aşezarea noilor ceruri şi noului pământ, Împărăţia lui Dumnezeu, în care va locui dreptatea. Într-adevăr, este foarte important, că Mr. Guinness a fost capabil în lumina condiţiilor existente, cu cincizeci de ani în urmă, să scrie următoarele:
Dumnezeu a descoperit în mod îndurător viitorul apropiat, fixat
“Aceia care au cercetat cu atenţie acest subiect, cred în mod serios şi pe bună dreptate că acest Cuvânt care ni se cere să-l “predicăm” este plin de dovezi că judecăţile de mult prezise şi mult amânate asupra puterilor papale şi mahomedane, nu numai că au început deja, dar ele se vor îndeplini repede înaintea ochilor noştri, printr-o astfel de distrugere a “Babilo-nului cel mare”, încât întreaga creştinătate va fi cuprinsă de marea căldură îngrozitoare, şi dacă nu aceasta va fi ceea ce va însoţi sosirea glorioasă a Regelui Regilor, totuşi aceasta va fi premergătoare. Cu toată seriozitatea şi înţelepciunea ei dau asigurări fraţilor lor, că aceasta este convingerea lor temeinică, că aceasta este mărturia Sfintelor Scripturi. …
Căci dacă noi avem dreptate — dacă este dovadă clară în cartea inspirată, că nici o generaţie anterioară de creştini nu a fost într-o situaţie să aprecieze aşa cum apreciem noi, că ziua lui Cristos a sosit — că timpul pentru evanghelizarea naţiunilor şi adunarea în Biserica celor întâi-născuţi se va termina rapid — că ziua lungă a harului pentru neamuri este pe sfârşite, şi că creştinătatea apostată, aşa de mult timp cruţată prin bunătatea lui Dumnezeu, va fi în curând îndepărtată de asprimea Sa dreaptă — că taina lui Dumnezeu este pe sfârşite şi domnia Sa vizibilă este aproape de a fi inaugurată — că a sosit timpul marelui conflict final al armaghedonului şi al completei nimiciri a oştilor aliate ale răului — dacă avem dreptate când credem că nici măcar o singură profeţie din toată Biblia, care are legătură cu evenimentele de dinaintea celei de-a doua veniri a lui Cristos, nu rămâne neîmplinită — dacă avem dreptate — atunci sigur, de pe fiecare amvon din Anglia ar trebui să răsune mărturia timpului pentru aceste adevăruri — sigur aceste întâmplări măreţe şi foarte importante n-ar trebui trecute cu vederea în predicile niciunui martor credincios al lui Dumnezeu de pe tot pământul. Şi cine n-a studiat subiectul, poate fi într-o atitudine să spună, că noi nu avem dreptate — că aceste lucruri nu sunt aşa.
Fie ca El să dea creştinilor din această generaţie un spirit ca al bereenilor din trecut, ca să poată căuta cu hărnicie “cuvântul prorociei şi mai sigur” şi să scoată direct din acel izvor sfânt, adevărul despre viitorul apropiat, pe care ni l-a descoperit Dumnezeu în mod îndurător.”
Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 15. 01. 1927
rările din zilele noastre i-au pus pe mulţi, din poporul credincios al lui Dumnezeu, să reexamineze şi să cerceteze Scripturile mai mult ca oricând înainte pentru a descoperi care sunt principiile de bază ale libertăţii, comunităţii şi unităţii creştineşti. Deci, iubiţilor, să mergem întotdeuna la Scripturi şi din ele să învăţăm adevărul, atât despre aceste puncte cât şi despre orice alt subiect important al credinţei şi al procedurilor noastre. Proba din urmă a creştinului este iubirea. Iar spiritul despărţirii şi al sectarismului nu poate exista când este obţinută aprobarea divină.
Adevărata libertate este cea dintâi mare binecuvântare ce vine asupra noastră, când devenim urmaşi ai Domnului Isus Cristos. Cătuşele robiei sunt rupte şi a început adevărata libertate, libertatea din sclavia vinovăţiei şi a puterii păcatului (Romani 5:1; 6:12-14); libertatea conştiinţei care cere libertate pentru a examina amândouă părţile subiectului care se referă la viaţa şi serviciul nostru creştinesc. Da, într-adevăr, este datoria noastră să procedăm astfel, atât cât ne permit împreju-rările şi capacităţile noastre. “Cine răspunde fără să fi ascultat, face o prostie şi îşi atrage ruşinea.” — Proverbe 18:13.
Sfântul Pavel ne previne
în ce priveşte spiritul sectar
Libertatea creştină înseamnă a fi liber de sectarism, a nu fi legat de secte, de partide ale oamenilor. Cuvântul “sectă” înseamnă diviziune, sau a fi izolaţi. Totuşi a fi despărţiţi de o sectă nu înseamnă sectarism, deoarece despărţirea de secte este necesară. Spiritul sectar este spiritul şi dispoziţia de a despărţi şi sepa
LIBERTATEA — MOŞTENIREA BISERICII ADEVĂRATE
“Hristos ne-a eliberat ca să fim liberi. Rămâneţi deci tari şi nu vă supuneţi iarăşi sub jugul robiei!” — Galateni 5:1
Evenimentele schimbătoare şi împrejurările din zilele noastre i-au pus pe mulţi, din poporul credincios al lui Dumnezeu, să reexamineze şi să cerceteze Scripturile mai mult ca oricând înainte pentru a descoperi care sunt principiile de bază ale libertăţii, comunităţii şi unităţii creştineşti. Deci, iubiţilor, să mergem întotdeuna la Scripturi şi din ele să învăţăm adevărul, atât despre aceste puncte cât şi despre orice alt subiect important al credinţei şi al procedurilor noastre. Proba din urmă a creştinului este iubirea. Iar spiritul despărţirii şi al sectarismului nu poate exista când este obţinută aprobarea divină.
Adevărata libertate este cea dintâi mare binecuvântare ce vine asupra noastră, când devenim urmaşi ai Domnului Isus Cristos. Cătuşele robiei sunt rupte şi a început adevărata libertate, libertatea din sclavia vinovăţiei şi a puterii păcatului (Romani 5:1; 6:12-14); libertatea conştiinţei care cere libertate pentru a examina amândouă părţile subiectului care se referă la viaţa şi serviciul nostru creştinesc. Da, într-adevăr, este datoria noastră să procedăm astfel, atât cât ne permit împreju-rările şi capacităţile noastre. “Cine răspunde fără să fi ascultat, face o prostie şi îşi atrage ruşinea.” — Proverbe 18:13.
Sfântul Pavel ne previne
în ce priveşte spiritul sectar
Libertatea creştină înseamnă a fi liber de sectarism, a nu fi legat de secte, de partide ale oamenilor. Cuvântul “sectă” înseamnă diviziune, sau a fi izolaţi. Totuşi a fi despărţiţi de o sectă nu înseamnă sectarism, deoarece despărţirea de secte este necesară. Spiritul sectar este spiritul şi dispoziţia de a despărţi şi separa pe poporul lui Dumnezeu, ridicând garduri de crezuri sau aşezând anumite graniţe şi limite şi pietre de încercare pentru comuni-une şi pentru calitatea de membru al bisericii, lucru care nu este aprobat de Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel de spirit sectar este o despărţire de Biserica adevărată, singurul loc unde este adevărata libertate creştină. Despre aceasta a scris fratele Russell foarte potrivit:
“Primul pericol împotriva căruia apostolul a prevenit Biserica a fost sectarismul; şi evident i s-a dat atenţie atunci, cel puţin, căci nu s-a dezvoltat nici o sectă mare de Pavelişti sau Apoloişti. Dar, ca de obicei, marele duşman, fiind împiedicat într-o direcţie, s-a îndreptat către cealaltă extremă şi a încercat să insiste asupra unei unităţi foarte diferite de cea învăţată de Domnul nostru sau de apostolii Săi. Această încercare a fost ca fiecare membru recunoscut al Bisericii să gândească la fel, asupra fiecărui amănunt al doctrinei creştine. Această încercare s-a dezvoltat în cele din urmă în papism, unde fiecare subiect al doctrinei a fost hotărât de papi şi de concilii; şi fiecare om care dorea să fie recunoscut ca membru al Bisericii, era silit să accepte pe deplin aceste decizii şi să declare că aceste decizii sunt ceea ce crede el, credinţa lui; pe când acestea nu erau ale lui în nici un sens, ci erau adoptate. Acestea erau, în general, ori primite orbeşte, ori făţarnic declarate cu rezerve în mintea sa.
Aceasta n-a fost în nici un caz unitatea la care îndemna Pavel. El îndemna la o unitate de inimă şi de minte, şi nu la o declaraţie nechibzuită, fără participarea inimii sau făţarnică. El a îndemnat la o unitate care rezultă, în mod natural, din exercitarea cuvenită a libertăţii pe care o avem în Cristos — de a cerceta şi a crede Scripturile, şi a creşte în har şi cunoştinţă, fiecare fiind astfel pe deplin convins în mintea lui şi bine înrădăcinat şi întemeiat în acea singură credinţă aşa cum este prezentată în Scripturi.” (R 1571, par. 12, 13)
Principii de bază ale libertăţii,
unităţii şi prieteniei
Sunt şapte lucruri asociate cu obţinerea şi bucuria libertăţii, unităţii şi comunităţii creştine. Orice schimbări în acest număr, prin adăugarea unora sau prin ştergerea altora, vor păgubi sau vor distruge aceste daruri incomparabile.
Întâi vom menţiona darul credinţei în Cristos şi rămânerea în Cuvântul Său, fiindcă el cuprinde în sine pe toate celelalte daruri: “Deci Isus a zis iudeilor care crezuseră în El: “Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei, veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi””. (Ioan 8:31, 32).
Al doilea este cel al primirii Spiritului. Creştinii galateni au fost în primejdie de a ajunge din nou în legătura robiei, prin anumiţi învăţători veniţi printre ei, care îi învăţau că erau necesare unele reţineri în plus, pentru a te bucura de deplina libertate, în care Cristos i-a făcut liberi. Pentru a-i preveni faţă de aceşti învăţători falşi şi a-i elibera de această eroare, apostolul a scris: “O, galateni fără minte! Cine v-a fermecat pe voi, înaintea ochilor cărora Isus Hristos a fost prezentat ca răstignit? Iată numai ce voiesc să ştiu de la voi: prin faptele legii aţi primit voi Duhul, sau prin auzirea credinţei?” (Galateni 3:1, 2).
Al treilea lucru important este a ajunge la convingerea că Dumnezeu este “Tatăl nostru”. Noi citim: “Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică, ci aţi primit un duh de înfiere, prin care strigăm: “Ava, Tată!”” (Romani 8:15).
Al patrulea este experienţa unui singur “botez”. “Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi pentru Hristos Isus am fost botezaţi pentru moartea Lui?” (Romani 6:3).
Al cincelea este a deveni membru în acel singur Corp — Biserica. “Căci după cum trupul este unul şi are multe mădulare, dar toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristos. Căci printr-un singur Duh, noi toţi am fost botezaţi într-un singur trup.” (1 Corinteni 12:12, 13).
Al şaselea este a fi conceput într-o singură speranţă. “Binecuvântat să fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou, prin învierea lui Isus Hristos dintre cei morţi, la o nădejde vie şi la o moştenire nestricăcioasă şi nepătată şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi.” (1 Petru 1:3, 4).
Al şaptelea este primirea aceleiaşi credinţe preţioase. “Simon Petru, rob şi apostol al lui Isus Hristos, către cei care au primit o credinţă la fel de preţioasă ca a noastră, prin dreptatea Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.” (2 Petru 1:1).
Păstraţi numai prin Spirit
Libertatea creştină poate fi păstrată numai atunci când ţinem în mod hotărât la aceste şapte puncte fundamentale, după cum citim: “Deci, după cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El, fiind înrădăcinaţi şi zidindu-vă în El, întăriţi în credinţă, după cum aţi fost învăţaţi, şi sporind în ea cu mulţumiri. Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia şi cu o amăgire deşartă, după tradiţia oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii şi nu după Hristos. Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumne-zeirii. Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri.” (Coloseni 2:6-10). Şi iar: “Nimeni să nu vă răpească premiul, făcându-şi voia lui însuşi, în smerenie falsă şi închinare la îngeri îtrimişi omeneştiş … neţinându-se strâns de Capul”. (Coloseni 2:18, 19).
Cei care au experienţat aceste binecuvântări, care sunt asociate cu aceste şapte aspecte ale credinţei sunt legaţi împreună, prin legăturile tovărăşiei şi unităţii. Această libertate binecuvântată, tovărăşie şi unitate pot fi menţinute numai prin străduinţă serioasă, prin spirit. “Vă îndemn, deci, eu cel întemniţat în Domnul, să umblaţi într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare, îngădui-ndu-vă unii pe alţii în dragoste şi căutând să pastrăţi unirea Duhului în legătura păcii.” (Efeseni 4:1-3). Aceasta va cere străduinţă serioasă pentru că Satan are imitaţiile sale pentru acestea şi întotdeauna caută să-i ducă de la adevăr la eroare. Această unitate, tovărăşie şi libertate binecuvântată vor cere să folosească toate darurile spiritului. “De aceea este zis: “Suindu-se la înălţime, a luat robia roabă şi a dat daruri oamenilor.” … Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos.” (Efeseni 4:8-13).
Aceste şapte adevăruri fundamentale sunt tot ce este necesar pentru a ne bucura de binecuvântata comuniune, unitate şi libertate. Apostolul le aminteşte pe toate împreună: “Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre; este un sigur Domn, o singură credinţă, un singur botez; este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi, lucrează prin toţi şi este în noi toţi.” (Efeseni 4:4-6).
Cuvintele apostolului pot fi rezumate după cum urmează:
- Autorul unităţii — “un singur Dumnezeu şi Tată”;
- Centrul unităţii — “un singur Domn”;
- Uşa spre unitate — “un singur botez”;
- Legătura unităţii — “un singur trup”;
- Natura unităţii — “un singur Duh”;
- Scopul unităţii — “o singură nădejde a chemării”;
- Mărturisirea unităţii — “o singură credinţă”.
Care este singura credinţă?
Cu privire la ultimul punct amintit, Satan încearcă foarte des să nimicească moştenirea scumpă a creştinului. Cât de important este, deci, a şti care este credinţa despre care se vorbeşte aici. Să observăm, cu îngrijire, ceea ce a scris fratele Russell despre aceasta:
“Acea singură credinţă, pe care toţi trebuie să o susţină, a fost una foarte simplă; atât de simplă încât oricine, fie învăţat fie neînvăţat, poate s-o înţeleagă şi să fie “deplin convins în mintea lui” în privinţa ei. N-a fost o doză de taine discordante, neconsecvente cu ele însele şi contrare cu raţiunea şi cu Biblia, care să fie înghiţite de către cei ignoranţi cu credulitate, şi de către cei învăţaţi cu rezervă mintală ipocrită; ci a fost atât de simplă, atât de clară şi raţională, încât orice urmaş cinstit al lui Cristos poate fi pe deplin convins în mintea sa.
Care este această singură credinţă? Baza ei este declarată de Pavel astfel: “V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu îînainte de toate — ca adevăr sau învăţătură funda-mentală, pe care trebuie să se clădească şi cu care să fie în armonie toate celelalte învăţăturiş: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi.” (1 Corinteni 15:3, 4). “Căci este un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos Isus, care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscum-părare pentru toţi; această mărturie a fost dată la timpul ei.” — 1 Timotei 2:5, 6.
Într-un cuvânt, aceasta mărturiseşte păcatul şi neputinţa noastră totală; ea recunoaşte planul de iubire al lui Dumnezeu pentru răscumpărarea noastră; ea recunoaşte că moartea Domnului nostru a fost preţul pentru răscumpărarea noastră, şi că iertarea (îndreptăţirea), şi împăcarea cu Dumnezeu şi restabilirea credincioşilor vin ca rezultat al credinţei în acest Răscumpărător, când acestea se vor face cunoscute tuturor, la timpul cuvenit.
Aceste scurte declaraţii conţin întreaga Evanghelie, în acelaşi înţeles în care o ghindă conţine un stejar. Fără acest miez al Evangheliei, niciodată nu poţi ajunge să posezi Evanghelia adevărată; prin urmare, asupra acestuia trebuie să insistăm ca test al părtăşiei creştine. Acesta trebuie să fie primit, altfel nu este primită Evanghelia.” (R 1572, paragrafele 3-6.) “Această Evanghelie adevărată, această credinţă simplă, care poate fi uşor înţeleasă şi propagată chiar şi de cel mai slab copil în Cristos, trebuie să fie, de asemenea, întotdeauna şi aceeaşi şi pentru cel mai dezvoltat fiu al lui Dumnezeu. Această singură credinţă (şi nu ramificaţiile fără număr şi particularităţile credinţei, care ies din ea) a arătat-o Pavel ca măsură sau probă pentru toţi care pretind a fi creştini. Toţi consacraţii, care sunt de acord cu acest etalon sau adevăr fundamental, sunt recunoscuţi de Pavel ca aparţinând Bisericii. Oricât ar creşte membrele în har, cunoştinţă şi iubire, totuşi, întotdeauna trebuie să existe armonia în credinţa şi comunitatea Bisericii, dacă toată creşterea se face în armonie cu acest adevăr fundamental.” (R 1572, paragraful 10.)
Greşeala trecutului
“Aici a fost o bază desăvârşită pentru unitate, care a ţinut seama de toate diferitele trepte ale dezvoltării individuale în adevăr, şi care a păzit foarte eficient împotriva erorilor. Pentru că, dacă acest crez simplu ar fi făcut astăzi modelul după care să fie verificate toate doctrinele, aceasta ar duce în grabă la eliminarea fiecări erori şi la adevărata unire a Bisericii într-un “singur Domn, o singură credinţă un singur botez”.
Străduinţa de a constrânge pe toţi oamenii să gândească la fel în toate subiectele, a culminat în marea apostazie şi în dezvoltarea marelui sistem papal; şi prin aceasta “Evanghelia”, “singura credinţă”, pe care au predicat-o Pavel şi ceilalţi apostoli, s-a pierdut — îngropată în mulţimea decretelor neinspirate ale papilor şi conciliilor. Unitatea Bisericii timpurii, bazată pe Evanghelia simplă şi legată numai prin iubire, a dat loc robiei Bisericii Romane — o sclavie a copiilor lui Dumnezeu, din a cărei degradare foarte mulţi sunt slabi şi suferinzi.” (R 1572, paragrafele 11 şi 12.)
Fratele Russell a spus că: “Locul adevăratului învăţător şi locul adevăratului învăţăcel al Bibliei este în afara oricărei robii omeneşti, liber să examineze şi să se hrănească din toate părţile Cuvântului bun al lui Dumnezeu şi neîmpiedicat să-L urmeze pe Miel, oriunde îl conduce” (Vol. III, pag. 145).
“Fiecare, care ajunge să-şi dea seama de libertatea fiilor lui Dumnezeu şi de deplina libertate din robia Babilonului trebuie să se aştepte să întâmpine alte tentative ale marelui adversar de a-l duce în robii sau de a-l poticni. Domnul permite aceste încercări severe, pentru ca clasa care este căutată acum să se poată arăta şi pregăti pentru serviciul Lui în Împărăţia slavei.” (Vol. III, pagina 188.)
“Valoarea adevăratei libertăţi în poporul Domnului nu poate fi preţuită destul de mult. Ea devine o parte a însăşi vieţii lor. Sub o concepţie greşită despre unitate, spiritul adevăratei libertăţi a fost zdrobit în Biserică la scurt timp după adormirea apostolilor, şi aceasta a dus la “veacurile întunecate” cu toată ignoranţa, superstiţia, orbirea şi persecuţia etc. Mişcarea Reformei din secolul al XVI-lea a fost doar o trezire din nou a spiritului de libertate menţionat în textul nostru — libertate de a gândi în cadrul liniilor fundamentale ale învăţăturii lui Cristos; libertate de a crede, în armonie cu aceasta, mai mult sau mai puţin de atât, cât îi permit condiţiile mintale şi împrejurările, fără să fie înfierat ca eretic sau să fie persecutat de fraţi, fie prin cuvânt sau prin faptă.” (R 3019, par. 9, fără prima propoziţie.)
“Toţi care sunt poporul Domnului şi au gustat din libertatea cu care Cristos i-a făcut liberi, să fie atenţi să rămână statornici în acea libertate, şi imediat ce se face o încercare de a o restrânge, dacă nu mai repede, să iasă afară cu totul din robia sistemelor omeneşti, pentru a putea sta cu fermitate şi loialitate lângă Domnul, Răscumpărătorul nostru, Învăţătorul nostru, Regele nostru.” (R 3020, par. 1 — ultima parte.)
Singura unitate adevărată, aceea a spiritului
Unitatea creştină nu este doar ţinerea împreună a acelora care sunt absolut de acord în toate particularităţile doctrinei şi în deosebite feluri şi metode de serviciu, şi nici ţinerea împreună numai a acelora, care lucrează împreună cu un canal omenesc imperfect pentru un anumit serviciu; ea nu constă din întrebuinţarea darurilor (învăţăturilor) care aparţin unui anumit canal omenesc. Mai degrabă unitatea, care trebuie să existe în corpul lui Cristos, este arătată de apostol în mod clar ca unitatea spiritului; “căutând să păstraţi unirea Duhului în legătura păcii.” (Efes. 4:3). Acest spirit se vede în deplinătatea sa, când primim mintea sau dispoziţia lui Cristos pe care El a manifestat-o înaintea Tatălui, a ucenicilor Săi şi înaintea lumii. În această privinţă aflăm că, în legătură cu Tatăl Său, Domnul a arătat un spirit de dependenţă, supunere, plin de rugăciune şi credincioşie; iar faţă de oameni, un spirit de jertfire şi de purtarea crucii.
În lucrarea celebră “Istoria reformei” D’Aubigne ne dă cea mai clară şi pătrunzătoare expunere a ceea ce constituie baza şi esenţa unităţii creştine. Observă cu atenţie următoarea declaraţie, în rezumat:
“Aşa cum toate membrele corpului meu au unul cu altul o relaţie intimă, pentru că le animă aceeaşi viaţă, le face să acţionăze acelaşi cap, aşa fiecare creştin se găseşte pe el însuşi în mod real şi de nedespărţit unit cu toţi alţi creştini, printr-o relaţie identică, cu acelaşi Mântuitor. Aceasta este ceea ce se numeşte “legătura sfinţilor”. Această legătură nu este numai un sistem, o doctrină, aceasta este o realitate, un fapt care există în lume atât de sigur ca şi armonia membrelor aceluiaşi corp.
Nu poate fi nici o armonie creştină în Biserică dacă nu provine dintr-o realitate spirituală şi interioară pe care le-am menţionat. Partea noastră nu este să facem o armonie creştină, ci mai degrabă să o recunoaştem aceasta, să o mănifestăm, să îndepărtăm obstacolele care o stingheresc de a avea drum liber. Armonia creştină trebuie să provină în primul rând de la toţi care au armonia spiritului. Întreaga teorie a armoniei creştine se bazează pe aceste cuvinte ale ucenicului iubit: “Oricine crede că Isus es-te Hristosul este născut din Dumnezeu; şi oricine iubeşte pe Cel care l-a născut iubeşte pe cel născut din El.”” (1 Ioan 5:1). Acest autor continuă să atenţioneze împotriva greşelii făcute foarte adesea privind accentuarea importanţei armoniei aparente când armonia interioară reală a spiritului nu există. Cităm:
“Tată, nu-mi pot ascunde teama ca nu cumva numai armonia de formă să fie de neînlăturat, nu manifestarea ci înlocuitorul armoniei interi-oare. Mă tem că atunci când se pune mare accent pe unitatea structurii eclesiastice, această unitate poate fi obţinută pe socoteala structurii interne a creştinismului vital.
Biserica Romană este o tristă şi izbitoare dovadă a pericolului pe care îl subliniez.”
Câteva caracteristici importante
Unele caracteristici ale unităţii adevărate sunt: recunoaşterea unui singur Cap, Cristos, ca autoritatea supremă în Biserică; recunoaşterea Scripturilor ca suprema şi definitiva hotărâre asupra tuturor întrebărilor care privesc Biserica, punând ceea ce cineva poate gândi că este cel mai bine, pentru ajutor, în locul al doilea; recunoaşterea celor şapte adevăruri fundamen-tale, care sunt amintite în Efeseni 4:4-6, ca singurele esenţiale comunităţii creştine; deplina libertate pentru fiecare de a studia şi a creşte în cunoştinţa spirituală şi acordarea fiecăruia privilegiul de a-şi exprima credinţa sa într-un mod rezonabil.
Adevărata comuniune creştină niciodată nu poate fi oprită de la cineva dintre cei care recunosc şi experienţează aceste binecuvântări, care stau în legătură cu cele şapte principii fundamentale, descrise de Pavel. Aceia, care sunt în comuniune cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Cristos, sunt fraţii noştri — ai noştri să-i iubim, să-i servim şi să ne dăm vieţile pentru ei. Frica pentru ceea ce omul ne-ar putea face sau ceea ce poate veni din înţelegere greşită şi persecuţia pentru că ne supunem legii Sale, legii iubirii — acestei noi porunci — nu va împiedica credincioşia de a servi sau a ne da vieţile pentru fraţi.
Nimeni să nu vă amăgească
O reprivire atentă asupra istoriei Bisericii ne arată că metodele adversarului adesea au fost să îndrepte atenţia poporului lui Dumnezeu de la Cristos, Capul său adevărat la vreun aranjament omenesc — fie acesta un individ, un om muritor, care s-a numit pe sine cap sau o intreprindere omenească, sau organizaţie făcută de oameni etc. O astfel de persoană sau organizaţie este impusă Bisericii ca un învăţător spiritual şi conducător în viaţa şi serviciul ei. Şi fiindcă o astfel de procedură înseamnă, în mod hotărât, o încălcare a învăţăturii apostolice, de aceea Spiritul sfânt nu lucrează sau nu învaţă prin aceşti învăţători şi rezultatul este, că Biserica mărturisită de repetate ori a fost inundată de învăţători şi învăţături false subversive adevărului, şi astfel deviind de la adevăr a ajuns într-o decădere generală de la credinţă. Pentru ca urmaşii Săi să poată fi în gardă împotriva unor astfel de pericole, Isus i-a îndemnat: “Vedeţi să nu vă înşele cineva!” (Matei 24:4; compară cu Coloseni 2:4). Aceia, care mărturisesc a fi învăţători, să fie probaţi prin Cuvântul adevărat al lui Cristos şi al apostolilor. Biserica a fost îndemnată să “cerceteze duhurile”, învăţăturile şi doctrinele etc.
“Simpla pretenţie a cuiva de a fi un învăţător”, a declarat fratele Russell, “nu este o dovadă că el este prin numire divină. Faptul că în Biserică se vor ridica învăţători falşi, care vor strica adevărul, a fost prezis. De aceea Biserica nu trebuie să accepte orbeşte orice învăţător, ci să verifice învăţăturile acelora des-pre care ei au motive să creadă că sunt trimişii lui Dumnezeu, după acel etalon infailibil, Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă ei “nu vorbesc după cuvântul acesta, este pentru că nu este lumină în ei.” (Isaia 8:20; trad. K. J. — n. t.). Astfel, în timp ce Biserica are nevoie de învăţă-tori, şi nu poate înţelege Cuvântul lui Dumnezeu fără ei, totuşi Biserica în mod individual — fiecare prin sine şi pentru sine, şi numai el însuşi — trebuie să îndeplinească funcţia importantă de a judeca, de a decide, potrivit etalonului infailibil, Cuvântul lui Dumnezeu, dacă învăţătorul este adevărat sau fals, şi dacă pretinsul învăţător este un învăţător adevărat prin numire divină”.
Cristos, centrul unităţii noastre
În ce priveşte organizaţia Bisericii şi ce este ceea ce uneşte pe creştini în Cristos, redăm mai jos următoarele explicaţii clare şi conform Scripturilor, care merită să fie luate în considerare cu îngrijire şi rugăciune:
“Şi în ce priveşte, “steagul” (în jurul căruia să ne adunăm): Ce este acesta? Este el o doctrină? Nu. Este el un sistem teologic? Nu. Este el o stăpânire bisericească? Nu. Este el un sistem de orânduiri, ritualuri sau ceremonii? Nici una din acestea. Luptătorii lui Dumnezeu nu luptă sub astfel de steaguri. Atunci care este steagul oştirii lui Dumnezeu? Să ascultăm şi să recunoaştem. Acesta este Cristos. El este singurul steag al lui Dumnezeu şi singurul steag al luptătorilor care se adună în această lume, puşi pentru a lupta contra oştirilor celui rău şi a purta războaiele Domnului. Cristos este steagul în toate lucrurile. A avea un alt steag ar însemna să ne facă incapabili pentru lupta spirituală la care suntem chemaţi. Ca creştini, ce avem noi de-a face cu luptele pentru un oarecare sistem teologic sau oarecare organizaţie bisericească? Ce valoare au în mintea noastră orânduirile, ceremoniile sau poruncile rituale ale sectarismului? Luptăm noi într-adevăr sub astfel de steaguri? Domnul să ne păzească! Teologia noastră este Biblia. Organizaţia Bisericii noastre este singurul Corp format prin prezenţa şi ajutorul Spiritului sfânt şi prin unirea noastră cu Capul nostru viu şi înălţat la ceruri. A susţine ceva ce e mai prejos decât aceasta, înseamnă a dezonora pe adevăratul luptător spiritual.
Ah! cât de mulţi, din acei ce mărturisesc că aparţin Bisericii lui Dumnezeu, uită steagul lor propriu şi se află luptând sub un alt steag. Noi putem fi convinşi, că o astfel de situaţie con-duce la slăbiciune, falsifică mărturia şi împiedică progresul. Dacă noi stăm în picioare în ziua luptei, atunci nu avem voie să recunoaştem un alt steag decât pe Cristos şi Cuvântul Său, Cuvântul viu şi Cuvântul scris. În aceasta este siguranţa noastră faţă de toţi duşmanii noştri spirituali!
Spiritul sfânt
ne adună la Cristosul înviat
Scopul lui Satan, cât şi tendinţa propriei noastre inimi, este întotdeauna să ne facă să nu ajungem la ţinta pusă de Dumnezeu în privinţa tuturor lucrurilor, şi în special în privinţa centrului unităţii noastre ca creştini. Este o părere generală, că “sângele Mielului formează unitatea sfinţilor”, ceea ce înseamnă, că sângele este cel care formează centrul uni-tăţii lor. Da, acesta este sângele infinit de preţios al lui Cristos, care ne aşează în mod personal ca închinători în prezenţa lui Dum-nezeu; acesta este un adevăr binecuvântat. De aceea sângele formează temelia divină a comuniunii noastre cu Dumnezeu. Dar când noi, ca Biserică, vorbim de centrul unităţii noastre, trebuie să recunoaştem că Spiritul sfânt ne adună la persoana lui Cristos, înviată şi glorificată; şi acest adevăr înalt dă comu-nităţii noastre, ca creştini, un caracter măreţ şi sfânt. Dacă acceptăm o stare mai joasă decât aceasta, atunci inevitabil trebuie să formăm o sectă sau un ism. Dacă ne grupăm în jurul unui rit, oricât ar fi de important, sau în jurul unui adevăr, oricât ar fi el de incontestabil, atunci ne facem un centru care este mai jos decât Cristos.
De aceea, este cu mult mai important a judeca şi a cumpăni consecinţele practice, care rezultă din adevărul că noi suntem uniţi cu un Cap înviat şi glorificat în ceruri. Dacă Cristos ar fi pe pământ, atunci ar trebui să ne adunăm în jurul Lui, aici; dar fiindcă El este înălţat la cer, Biserica îşi formează caracterul după poziţia lui cerească. Astfel Cristos a putut să zică: “Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume”. Şi mai departe: “Şi Eu Însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr.” (Ioan 17:16-19). Tot astfel citim şi în 1 Petru 2:4, 5: “Apropiaţi-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu. Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca o casă duhovni-cească, o preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu prin Isus Hristos”. Dacă noi suntem uniţi cu Cristos, atunci trebuie să fim uniţi cu El aşa cum El este şi unde El este; şi în măsura în care Spiritul lui Dumnezeu ne conduce mintea în înţelegerea acestui lucru, în aceeaşi măsură vom cunoaşte felul nostru de purtare. Aceasta este poziţia lui Cristos care dă faimă poziţiei Bisericii, şi poziţia ei trebuie să dea tărie de caracter purtării sale. Cu cât ne ţinem mai strânşi de Cristos, şi numai de El, cu atât vom fi mai tari şi mai siguri. A-L avea pe El ca apărătorul perfect al ochilor noştri, a rămânea în strânsă legătură cu El şi a ne rezema pe braţul Său, aceasta este marea noastră siguranţă morală”.
Dumnezeu a eliberat pe poporul Său
în diferite timpuri
La diferite timpuri din istoria Bisericii lui Cristos, pentru că poporul lui Dumnezeu a deviat de la simplitatea originală a învăţăturii şi vieţii a trebuit să se întoarcă iar la ea. După cum ştim noi toţi, perioada Reformei din secolul al XVI-lea a fost unul din aceste timpuri. Doctrina îndreptăţirii prin credinţă în jertfa lui Cristos, fundamentul adevăratei vieţi creştineşti cât şi al fiecărei experienţe, a fost pierdută din vedere şi păstrată doar de către puţini; şi mărturia celor puţini a fost aproape redusă la tăcere. Dacă Dumnezeu vrea ca adevărul Său să fie iar restabilit şi să dea poporului Său libertate, atunci de obicei El face ca acesta să fie descoperit şi pus în funcţie prin una sau mai multe persoane; El întrebuinţează apoi aceste persoane, pentru ca adevărul să fie predat şi altora. Persoanele de care El s-a folosit în zilele Reformei, au fost, printre altele, Luther, Zwingli, Knox, Calvin, Wesley şi alţii.
Marea mişcare protestantă, care a început atât de bine şi a mers înainte cu un succes atât de minunat, s-a cufundat în mod treptat în sectarism, şi în loc să facă să progreseze în lucrarea restaurării altor adevăruri pentru Biserică, a culminat într-o altă apostazie. Totuşi, a fost intenţia lui Dumnezeu ca în aceste zile de pe urmă toate “vasele sfinte” (trad. N. A. S. B. ; n. t. — adică adevărurile scumpe) să fie restabilite la locul lor în “templu”. În scopul acesta Dumnezeu a ridicat un alt “vas de pământ”, care să treacă prin experienţe în cercetarea adevărului care l-au calificat a fi instrumentul pentru această mare lucrare — lucrarea secerişului. Mişcarea sub conducerea sa înţeleaptă a prosperat întocmai ca şi alte mişcări ale Reformei şi a luat o proporţie considerabilă, adunând în jurul ei mulţi care au fost binecuvântaţi în mod abundent, în măsura în care au putut să cunoască iubirea lui Dumnezeu pentru creaturile Sale.
Acestui serv a lui Dumnezeu, nici în cel mai mic înţeles al cuvântului, nu i-a trecut prin minte, ca el să formeze din lucrarea vieţii sale o altă organizaţie sectară; deoarece atât pretenţia cât şi sensul real al tuturor veştilor sale, pe care deja le-am amintit, arată clar că el a fost în mod hotărât opus sectarismului. El a învăţat că singura legătură, care trebuie să lege pe copiii lui Dumnezeu laolaltă este numai legătura iubirii şi a intereselor comune în cauza Răscumpă-rătorului, care se bazează pe două declaraţii fundamentale: pe credinţa în jertfa de răscumpărare a lui Cristos şi pe deplina consa-crare de a face voia lui Dumnezeu. Singurul scop al organizaţiei (numai unul de tranzacţii), care a fost formată de acest servitor al lui Dumnezeu pe când erau doar puţini asociaţi cu el, a fost acela de a uni străduinţele şi puterile tuturor ca să ducă adevărurile scumpe la consacraţii Domnului şi să vestească “veştile bune” ale Împărăţiei care vine. În acele prime zile, nici unul nu s-a gândit la aceea, că această operă să devină odată o sectă religioasă. Adevărurile binecuvântate au venit prin servul lui Dumnezeu, care niciodată n-a pretins o poziţie mai bună decât oricare alt urmaş al lui Isus Cristos, al cărui privilegiu a fost de a fi un deget arătător îndreptând poporul lui Dumnezeu înapoi la “cărările cele vechi”.
Probele deosebite
din aceste zile de pe urmă
Fiindcă noi trăim în zilele de pe urmă din istoria Bisericii, timp despre care Învăţătorul nostru a zis, “Fiul Omului va trimite pe îngerii Săi şi ei vor culege din împărăţia Lui toate pricinile de păcătuire şi pe cei care practică fărădelegea” (Matei 13:41), putem fi siguri, că El nu va permite mult timp, ca un spirit rău şi sectar să existe printre poporul Său credincios. Şi de aceea, atât cât astfel de condiţii sunt permise, este potrivit a aştepta o oarecare intervenţie divină pentru interesele poporului lui Dumnezeu, cu scopul ca ceea ce nu poate suporta aprobarea Sa să fie descoperit şi făcut cunoscut, şi celor credincioşi să li se lămurească, în mod clar, în ce mare măsură răul a prins rădăcini.
Mulţi fraţi, care astăzi sunt treji şi priveghează stăruind în rugăciune, recunosc că de la moartea fratelui Russell, s-a dezvoltat în grupul studenţilor Bibliei, din toată lumea, o situaţie foarte gravă. Opera vieţii iubitului nostru frate, după cum îşi dau mulţi seama, este în mare măsură discreditată şi înlăturată. Societatea, folosită de fratele Russell pentru răspândirea adevărului, a suferit transformări radicale, astfel că publicaţiile, intenţiile şi activităţile ei sunt cu totul diferite de cele care au fost în timpul fratelui Russell. Schimbări în spirit, în serviciu şi doctrină şi-au aflat repede drum una după alta. Spiritul libertăţii în Cristos este înlocuit de o legătură la o organi-zaţie omenească. De aceea, toţi acei care umblă în evlavie adevărată cu Învăţătorul lor, aud chemarea Sa de a se despărţi de toate aceste societăţi şi legături nesfinte. Aceştia recunosc, din nou, nevoia de a sta în libertatea cu care Cristos i-a făcut liberi şi să arunce de pe gâtul lor orice jug sau legătură puse doar de un om, care singur s-a ridicat în Biserică, sau de o organizaţie omenească.
Mai mult decât atât, acei care s-au despăr-ţit şi au spiritul adevăratei unităţi şi al iubirii lui Cristos, recunosc îndrumarea Învăţătorului de a se asocia numai ca fraţi în Domnul, după pilda şi exemplul Bisericii primare instituită de Cristos şi apostoli, care nu au recunoscut altă autoritate sau alt cap în Biserică decât pe Acela care le-a spus: “Unul singur este Îndru-mătorul vostru: Hristos; şi voi toţi sunteţi fraţi”. Astfel de ucenici devotaţi ai Domnului, care se ostenesc a se întoarce la simplitatea apostolică, vor fi însufleţiţi de spiritul toleranţei şi nu vor încerca a se aduce unii pe alţii în supunere la părerile şi interpretările lor personale, cu privire la o concepţie sau întrebare fără importanţă a credinţei; ei vor recunoaşte temelia clară pentru comuniunea şi unitatea creştină, după cum am arătat mai sus, şi anume credinţa în sângele preţios al lui Cristos şi consacrarea de a face voia lui Dumnezeu. Dacă a fost important, pentru ucenicii Bisericii timpurii, a urma atât de strict îndrumările care în acel timp au fost date prin Spiritul sfânt, este tot atât de important ca ucenicii credin-cioşi ai lui Cristos, astăzi să respecte aceste sfaturi. Ele au ca scop să păstreze curăţenia credinţei şi să înveţe temerea de Dumnezeu şi să se supună influenţei transformatoare a Spiritului lui Cristos. Astfel ei vor fi pregătiţi, în viitorul apropiat, după cum credem noi, a auzi cuvântul de bun venit al Învăţătorului nostru şi a se împărtăşi cu toţi credincioşii Veacului Evanghelic de bucuriile, bogăţiile şi onorurile nespus de măreţe ale Bisericii învingătoare.
Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 15. 09. 1929 ra pe poporul lui Dumnezeu, ridicând garduri de crezuri sau aşezând anumite graniţe şi limite şi pietre de încercare pentru comuni-une şi pentru calitatea de membru al bisericii, lucru care nu este aprobat de Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel de spirit sectar este o despărţire de Biserica adevărată, singurul loc unde este adevărata libertate creştină. Despre aceasta a scris fratele Russell foarte potrivit:
“Primul pericol împotriva căruia apostolul a prevenit Biserica a fost sectarismul; şi evident i s-a dat atenţie atunci, cel puţin, căci nu s-a dezvoltat nici o sectă mare de Pavelişti sau Apoloişti. Dar, ca de obicei, marele duşman, fiind împiedicat într-o direcţie, s-a îndreptat către cealaltă extremă şi a încercat să insiste asupra unei unităţi foarte diferite de cea învăţată de Domnul nostru sau de apostolii Săi. Această încercare a fost ca fiecare membru recunoscut al Bisericii să gândească la fel, asupra fiecărui amănunt al doctrinei creştine. Această încercare s-a dezvoltat în cele din urmă în papism, unde fiecare subiect al doctrinei a fost hotărât de papi şi de concilii; şi fiecare om care dorea să fie recunoscut ca membru al Bisericii, era silit să accepte pe deplin aceste decizii şi să declare că aceste decizii sunt ceea ce crede el, credinţa lui; pe când acestea nu erau ale lui în nici un sens, ci erau adoptate. Acestea erau, în general, ori primite orbeşte, ori făţarnic declarate cu rezerve în mintea sa.
Aceasta n-a fost în nici un caz unitatea la care îndemna Pavel. El îndemna la o unitate de inimă şi de minte, şi nu la o declaraţie nechibzuită, fără participarea inimii sau făţarnică. El a îndemnat la o unitate care rezultă, în mod natural, din exercitarea cuvenită a libertăţii pe care o avem în Cristos — de a cerceta şi a crede Scripturile, şi a creşte în har şi cunoştinţă, fiecare fiind astfel pe deplin convins în mintea lui şi bine înrădăcinat şi întemeiat în acea singură credinţă aşa cum este prezentată în Scripturi.” (R 1571, par. 12, 13)
Principii de bază ale libertăţii,
unităţii şi prieteniei
Sunt şapte lucruri asociate cu obţinerea şi bucuria libertăţii, unităţii şi comunităţii creştine. Orice schimbări în acest număr, prin adăugarea unora sau prin ştergerea altora, vor păgubi sau vor distruge aceste daruri incomparabile.
Întâi vom menţiona darul credinţei în Cristos şi rămânerea în Cuvântul Său, fiindcă el cuprinde în sine pe toate celelalte daruri: “Deci Isus a zis iudeilor care crezuseră în El: “Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei, veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi””. (Ioan 8:31, 32).
Al doilea este cel al primirii Spiritului. Creştinii galateni au fost în primejdie de a ajunge din nou în legătura robiei, prin anumiţi învăţători veniţi printre ei, care îi învăţau că erau necesare unele reţineri în plus, pentru a te bucura de deplina libertate, în care Cristos i-a făcut liberi. Pentru a-i preveni faţă de aceşti învăţători falşi şi a-i elibera de această eroare, apostolul a scris: “O, galateni fără minte! Cine v-a fermecat pe voi, înaintea ochilor cărora Isus Hristos a fost prezentat ca răstignit? Iată numai ce voiesc să ştiu de la voi: prin faptele legii aţi primit voi Duhul, sau prin auzirea credinţei?” (Galateni 3:1, 2).
Al treilea lucru important este a ajunge la convingerea că Dumnezeu este “Tatăl nostru”. Noi citim: “Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică, ci aţi primit un duh de înfiere, prin care strigăm: “Ava, Tată!”” (Romani 8:15).
Al patrulea este experienţa unui singur “botez”. “Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi pentru Hristos Isus am fost botezaţi pentru moartea Lui?” (Romani 6:3).
Al cincelea este a deveni membru în acel singur Corp — Biserica. “Căci după cum trupul este unul şi are multe mădulare, dar toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristos. Căci printr-un singur Duh, noi toţi am fost botezaţi într-un singur trup.” (1 Corinteni 12:12, 13).
Al şaselea este a fi conceput într-o singură speranţă. “Binecuvântat să fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou, prin învierea lui Isus Hristos dintre cei morţi, la o nădejde vie şi la o moştenire nestricăcioasă şi nepătată şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi.” (1 Petru 1:3, 4).
Al şaptelea este primirea aceleiaşi credinţe preţioase. “Simon Petru, rob şi apostol al lui Isus Hristos, către cei care au primit o credinţă la fel de preţioasă ca a noastră, prin dreptatea Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.” (2 Petru 1:1).
Păstraţi numai prin Spirit
Libertatea creştină poate fi păstrată numai atunci când ţinem în mod hotărât la aceste şapte puncte fundamentale, după cum citim: “Deci, după cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El, fiind înrădăcinaţi şi zidindu-vă în El, întăriţi în credinţă, după cum aţi fost învăţaţi, şi sporind în ea cu mulţumiri. Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia şi cu o amăgire deşartă, după tradiţia oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii şi nu după Hristos. Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumne-zeirii. Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri.” (Coloseni 2:6-10). Şi iar: “Nimeni să nu vă răpească premiul, făcându-şi voia lui însuşi, în smerenie falsă şi închinare la îngeri îtrimişi omeneştiş … neţinându-se strâns de Capul”. (Coloseni 2:18, 19).
Cei care au experienţat aceste binecuvântări, care sunt asociate cu aceste şapte aspecte ale credinţei sunt legaţi împreună, prin legăturile tovărăşiei şi unităţii. Această libertate binecuvântată, tovărăşie şi unitate pot fi menţinute numai prin străduinţă serioasă, prin spirit. “Vă îndemn, deci, eu cel întemniţat în Domnul, să umblaţi într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare, îngădui-ndu-vă unii pe alţii în dragoste şi căutând să pastrăţi unirea Duhului în legătura păcii.” (Efeseni 4:1-3). Aceasta va cere străduinţă serioasă pentru că Satan are imitaţiile sale pentru acestea şi întotdeauna caută să-i ducă de la adevăr la eroare. Această unitate, tovărăşie şi libertate binecuvântată vor cere să folosească toate darurile spiritului. “De aceea este zis: “Suindu-se la înălţime, a luat robia roabă şi a dat daruri oamenilor.” … Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos.” (Efeseni 4:8-13).
Aceste şapte adevăruri fundamentale sunt tot ce este necesar pentru a ne bucura de binecuvântata comuniune, unitate şi libertate. Apostolul le aminteşte pe toate împreună: “Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre; este un sigur Domn, o singură credinţă, un singur botez; este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi, lucrează prin toţi şi este în noi toţi.” (Efeseni 4:4-6).
Cuvintele apostolului pot fi rezumate după cum urmează:
- Autorul unităţii — “un singur Dumnezeu şi Tată”;
- Centrul unităţii — “un singur Domn”;
- Uşa spre unitate — “un singur botez”;
- Legătura unităţii — “un singur trup”;
- Natura unităţii — “un singur Duh”;
- Scopul unităţii — “o singură nădejde a chemării”;
- Mărturisirea unităţii — “o singură credinţă”.
Care este singura credinţă?
Cu privire la ultimul punct amintit, Satan încearcă foarte des să nimicească moştenirea scumpă a creştinului. Cât de important este, deci, a şti care este credinţa despre care se vorbeşte aici. Să observăm, cu îngrijire, ceea ce a scris fratele Russell despre aceasta:
“Acea singură credinţă, pe care toţi trebuie să o susţină, a fost una foarte simplă; atât de simplă încât oricine, fie învăţat fie neînvăţat, poate s-o înţeleagă şi să fie “deplin convins în mintea lui” în privinţa ei. N-a fost o doză de taine discordante, neconsecvente cu ele însele şi contrare cu raţiunea şi cu Biblia, care să fie înghiţite de către cei ignoranţi cu credulitate, şi de către cei învăţaţi cu rezervă mintală ipocrită; ci a fost atât de simplă, atât de clară şi raţională, încât orice urmaş cinstit al lui Cristos poate fi pe deplin convins în mintea sa.
Care este această singură credinţă? Baza ei este declarată de Pavel astfel: “V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu îînainte de toate — ca adevăr sau învăţătură funda-mentală, pe care trebuie să se clădească şi cu care să fie în armonie toate celelalte învăţăturiş: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi.” (1 Corinteni 15:3, 4). “Căci este un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos Isus, care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscum-părare pentru toţi; această mărturie a fost dată la timpul ei.” — 1 Timotei 2:5, 6.
Într-un cuvânt, aceasta mărturiseşte păcatul şi neputinţa noastră totală; ea recunoaşte planul de iubire al lui Dumnezeu pentru răscumpărarea noastră; ea recunoaşte că moartea Domnului nostru a fost preţul pentru răscumpărarea noastră, şi că iertarea (îndreptăţirea), şi împăcarea cu Dumnezeu şi restabilirea credincioşilor vin ca rezultat al credinţei în acest Răscumpărător, când acestea se vor face cunoscute tuturor, la timpul cuvenit.
Aceste scurte declaraţii conţin întreaga Evanghelie, în acelaşi înţeles în care o ghindă conţine un stejar. Fără acest miez al Evangheliei, niciodată nu poţi ajunge să posezi Evanghelia adevărată; prin urmare, asupra acestuia trebuie să insistăm ca test al părtăşiei creştine. Acesta trebuie să fie primit, altfel nu este primită Evanghelia.” (R 1572, paragrafele 3-6.) “Această Evanghelie adevărată, această credinţă simplă, care poate fi uşor înţeleasă şi propagată chiar şi de cel mai slab copil în Cristos, trebuie să fie, de asemenea, întotdeauna şi aceeaşi şi pentru cel mai dezvoltat fiu al lui Dumnezeu. Această singură credinţă (şi nu ramificaţiile fără număr şi particularităţile credinţei, care ies din ea) a arătat-o Pavel ca măsură sau probă pentru toţi care pretind a fi creştini. Toţi consacraţii, care sunt de acord cu acest etalon sau adevăr fundamental, sunt recunoscuţi de Pavel ca aparţinând Bisericii. Oricât ar creşte membrele în har, cunoştinţă şi iubire, totuşi, întotdeauna trebuie să existe armonia în credinţa şi comunitatea Bisericii, dacă toată creşterea se face în armonie cu acest adevăr fundamental.” (R 1572, paragraful 10.)
Greşeala trecutului
“Aici a fost o bază desăvârşită pentru unitate, care a ţinut seama de toate diferitele trepte ale dezvoltării individuale în adevăr, şi care a păzit foarte eficient împotriva erorilor. Pentru că, dacă acest crez simplu ar fi făcut astăzi modelul după care să fie verificate toate doctrinele, aceasta ar duce în grabă la eliminarea fiecări erori şi la adevărata unire a Bisericii într-un “singur Domn, o singură credinţă un singur botez”.
Străduinţa de a constrânge pe toţi oamenii să gândească la fel în toate subiectele, a culminat în marea apostazie şi în dezvoltarea marelui sistem papal; şi prin aceasta “Evanghelia”, “singura credinţă”, pe care au predicat-o Pavel şi ceilalţi apostoli, s-a pierdut — îngropată în mulţimea decretelor neinspirate ale papilor şi conciliilor. Unitatea Bisericii timpurii, bazată pe Evanghelia simplă şi legată numai prin iubire, a dat loc robiei Bisericii Romane — o sclavie a copiilor lui Dumnezeu, din a cărei degradare foarte mulţi sunt slabi şi suferinzi.” (R 1572, paragrafele 11 şi 12.)
Fratele Russell a spus că: “Locul adevăratului învăţător şi locul adevăratului învăţăcel al Bibliei este în afara oricărei robii omeneşti, liber să examineze şi să se hrănească din toate părţile Cuvântului bun al lui Dumnezeu şi neîmpiedicat să-L urmeze pe Miel, oriunde îl conduce” (Vol. III, pag. 145).
“Fiecare, care ajunge să-şi dea seama de libertatea fiilor lui Dumnezeu şi de deplina libertate din robia Babilonului trebuie să se aştepte să întâmpine alte tentative ale marelui adversar de a-l duce în robii sau de a-l poticni. Domnul permite aceste încercări severe, pentru ca clasa care este căutată acum să se poată arăta şi pregăti pentru serviciul Lui în Împărăţia slavei.” (Vol. III, pagina 188.)
“Valoarea adevăratei libertăţi în poporul Domnului nu poate fi preţuită destul de mult. Ea devine o parte a însăşi vieţii lor. Sub o concepţie greşită despre unitate, spiritul adevăratei libertăţi a fost zdrobit în Biserică la scurt timp după adormirea apostolilor, şi aceasta a dus la “veacurile întunecate” cu toată ignoranţa, superstiţia, orbirea şi persecuţia etc. Mişcarea Reformei din secolul al XVI-lea a fost doar o trezire din nou a spiritului de libertate menţionat în textul nostru — libertate de a gândi în cadrul liniilor fundamentale ale învăţăturii lui Cristos; libertate de a crede, în armonie cu aceasta, mai mult sau mai puţin de atât, cât îi permit condiţiile mintale şi împrejurările, fără să fie înfierat ca eretic sau să fie persecutat de fraţi, fie prin cuvânt sau prin faptă.” (R 3019, par. 9, fără prima propoziţie.)
“Toţi care sunt poporul Domnului şi au gustat din libertatea cu care Cristos i-a făcut liberi, să fie atenţi să rămână statornici în acea libertate, şi imediat ce se face o încercare de a o restrânge, dacă nu mai repede, să iasă afară cu totul din robia sistemelor omeneşti, pentru a putea sta cu fermitate şi loialitate lângă Domnul, Răscumpărătorul nostru, Învăţătorul nostru, Regele nostru.” (R 3020, par. 1 — ultima parte.)
Singura unitate adevărată, aceea a spiritului
Unitatea creştină nu este doar ţinerea împreună a acelora care sunt absolut de acord în toate particularităţile doctrinei şi în deosebite feluri şi metode de serviciu, şi nici ţinerea împreună numai a acelora, care lucrează împreună cu un canal omenesc imperfect pentru un anumit serviciu; ea nu constă din întrebuinţarea darurilor (învăţăturilor) care aparţin unui anumit canal omenesc. Mai degrabă unitatea, care trebuie să existe în corpul lui Cristos, este arătată de apostol în mod clar ca unitatea spiritului; “căutând să păstraţi unirea Duhului în legătura păcii.” (Efes. 4:3). Acest spirit se vede în deplinătatea sa, când primim mintea sau dispoziţia lui Cristos pe care El a manifestat-o înaintea Tatălui, a ucenicilor Săi şi înaintea lumii. În această privinţă aflăm că, în legătură cu Tatăl Său, Domnul a arătat un spirit de dependenţă, supunere, plin de rugăciune şi credincioşie; iar faţă de oameni, un spirit de jertfire şi de purtarea crucii.
În lucrarea celebră “Istoria reformei” D’Aubigne ne dă cea mai clară şi pătrunzătoare expunere a ceea ce constituie baza şi esenţa unităţii creştine. Observă cu atenţie următoarea declaraţie, în rezumat:
“Aşa cum toate membrele corpului meu au unul cu altul o relaţie intimă, pentru că le animă aceeaşi viaţă, le face să acţionăze acelaşi cap, aşa fiecare creştin se găseşte pe el însuşi în mod real şi de nedespărţit unit cu toţi alţi creştini, printr-o relaţie identică, cu acelaşi Mântuitor. Aceasta este ceea ce se numeşte “legătura sfinţilor”. Această legătură nu este numai un sistem, o doctrină, aceasta este o realitate, un fapt care există în lume atât de sigur ca şi armonia membrelor aceluiaşi corp.
Nu poate fi nici o armonie creştină în Biserică dacă nu provine dintr-o realitate spirituală şi interioară pe care le-am menţionat. Partea noastră nu este să facem o armonie creştină, ci mai degrabă să o recunoaştem aceasta, să o mănifestăm, să îndepărtăm obstacolele care o stingheresc de a avea drum liber. Armonia creştină trebuie să provină în primul rând de la toţi care au armonia spiritului. Întreaga teorie a armoniei creştine se bazează pe aceste cuvinte ale ucenicului iubit: “Oricine crede că Isus es-te Hristosul este născut din Dumnezeu; şi oricine iubeşte pe Cel care l-a născut iubeşte pe cel născut din El.”” (1 Ioan 5:1). Acest autor continuă să atenţioneze împotriva greşelii făcute foarte adesea privind accentuarea importanţei armoniei aparente când armonia interioară reală a spiritului nu există. Cităm:
“Tată, nu-mi pot ascunde teama ca nu cumva numai armonia de formă să fie de neînlăturat, nu manifestarea ci înlocuitorul armoniei interi-oare. Mă tem că atunci când se pune mare accent pe unitatea structurii eclesiastice, această unitate poate fi obţinută pe socoteala structurii interne a creştinismului vital.
Biserica Romană este o tristă şi izbitoare dovadă a pericolului pe care îl subliniez.”
Câteva caracteristici importante
Unele caracteristici ale unităţii adevărate sunt: recunoaşterea unui singur Cap, Cristos, ca autoritatea supremă în Biserică; recunoaşterea Scripturilor ca suprema şi definitiva hotărâre asupra tuturor întrebărilor care privesc Biserica, punând ceea ce cineva poate gândi că este cel mai bine, pentru ajutor, în locul al doilea; recunoaşterea celor şapte adevăruri fundamen-tale, care sunt amintite în Efeseni 4:4-6, ca singurele esenţiale comunităţii creştine; deplina libertate pentru fiecare de a studia şi a creşte în cunoştinţa spirituală şi acordarea fiecăruia privilegiul de a-şi exprima credinţa sa într-un mod rezonabil.
Adevărata comuniune creştină niciodată nu poate fi oprită de la cineva dintre cei care recunosc şi experienţează aceste binecuvântări, care stau în legătură cu cele şapte principii fundamentale, descrise de Pavel. Aceia, care sunt în comuniune cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Cristos, sunt fraţii noştri — ai noştri să-i iubim, să-i servim şi să ne dăm vieţile pentru ei. Frica pentru ceea ce omul ne-ar putea face sau ceea ce poate veni din înţelegere greşită şi persecuţia pentru că ne supunem legii Sale, legii iubirii — acestei noi porunci — nu va împiedica credincioşia de a servi sau a ne da vieţile pentru fraţi.
Nimeni să nu vă amăgească
O reprivire atentă asupra istoriei Bisericii ne arată că metodele adversarului adesea au fost să îndrepte atenţia poporului lui Dumnezeu de la Cristos, Capul său adevărat la vreun aranjament omenesc — fie acesta un individ, un om muritor, care s-a numit pe sine cap sau o intreprindere omenească, sau organizaţie făcută de oameni etc. O astfel de persoană sau organizaţie este impusă Bisericii ca un învăţător spiritual şi conducător în viaţa şi serviciul ei. Şi fiindcă o astfel de procedură înseamnă, în mod hotărât, o încălcare a învăţăturii apostolice, de aceea Spiritul sfânt nu lucrează sau nu învaţă prin aceşti învăţători şi rezultatul este, că Biserica mărturisită de repetate ori a fost inundată de învăţători şi învăţături false subversive adevărului, şi astfel deviind de la adevăr a ajuns într-o decădere generală de la credinţă. Pentru ca urmaşii Săi să poată fi în gardă împotriva unor astfel de pericole, Isus i-a îndemnat: “Vedeţi să nu vă înşele cineva!” (Matei 24:4; compară cu Coloseni 2:4). Aceia, care mărturisesc a fi învăţători, să fie probaţi prin Cuvântul adevărat al lui Cristos şi al apostolilor. Biserica a fost îndemnată să “cerceteze duhurile”, învăţăturile şi doctrinele etc.
“Simpla pretenţie a cuiva de a fi un învăţător”, a declarat fratele Russell, “nu este o dovadă că el este prin numire divină. Faptul că în Biserică se vor ridica învăţători falşi, care vor strica adevărul, a fost prezis. De aceea Biserica nu trebuie să accepte orbeşte orice învăţător, ci să verifice învăţăturile acelora des-pre care ei au motive să creadă că sunt trimişii lui Dumnezeu, după acel etalon infailibil, Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă ei “nu vorbesc după cuvântul acesta, este pentru că nu este lumină în ei.” (Isaia 8:20; trad. K. J. — n. t.). Astfel, în timp ce Biserica are nevoie de învăţă-tori, şi nu poate înţelege Cuvântul lui Dumnezeu fără ei, totuşi Biserica în mod individual — fiecare prin sine şi pentru sine, şi numai el însuşi — trebuie să îndeplinească funcţia importantă de a judeca, de a decide, potrivit etalonului infailibil, Cuvântul lui Dumnezeu, dacă învăţătorul este adevărat sau fals, şi dacă pretinsul învăţător este un învăţător adevărat prin numire divină”.
Cristos, centrul unităţii noastre
În ce priveşte organizaţia Bisericii şi ce este ceea ce uneşte pe creştini în Cristos, redăm mai jos următoarele explicaţii clare şi conform Scripturilor, care merită să fie luate în considerare cu îngrijire şi rugăciune:
“Şi în ce priveşte, “steagul” (în jurul căruia să ne adunăm): Ce este acesta? Este el o doctrină? Nu. Este el un sistem teologic? Nu. Este el o stăpânire bisericească? Nu. Este el un sistem de orânduiri, ritualuri sau ceremonii? Nici una din acestea. Luptătorii lui Dumnezeu nu luptă sub astfel de steaguri. Atunci care este steagul oştirii lui Dumnezeu? Să ascultăm şi să recunoaştem. Acesta este Cristos. El este singurul steag al lui Dumnezeu şi singurul steag al luptătorilor care se adună în această lume, puşi pentru a lupta contra oştirilor celui rău şi a purta războaiele Domnului. Cristos este steagul în toate lucrurile. A avea un alt steag ar însemna să ne facă incapabili pentru lupta spirituală la care suntem chemaţi. Ca creştini, ce avem noi de-a face cu luptele pentru un oarecare sistem teologic sau oarecare organizaţie bisericească? Ce valoare au în mintea noastră orânduirile, ceremoniile sau poruncile rituale ale sectarismului? Luptăm noi într-adevăr sub astfel de steaguri? Domnul să ne păzească! Teologia noastră este Biblia. Organizaţia Bisericii noastre este singurul Corp format prin prezenţa şi ajutorul Spiritului sfânt şi prin unirea noastră cu Capul nostru viu şi înălţat la ceruri. A susţine ceva ce e mai prejos decât aceasta, înseamnă a dezonora pe adevăratul luptător spiritual.
Ah! cât de mulţi, din acei ce mărturisesc că aparţin Bisericii lui Dumnezeu, uită steagul lor propriu şi se află luptând sub un alt steag. Noi putem fi convinşi, că o astfel de situaţie con-duce la slăbiciune, falsifică mărturia şi împiedică progresul. Dacă noi stăm în picioare în ziua luptei, atunci nu avem voie să recunoaştem un alt steag decât pe Cristos şi Cuvântul Său, Cuvântul viu şi Cuvântul scris. În aceasta este siguranţa noastră faţă de toţi duşmanii noştri spirituali!
Spiritul sfânt
ne adună la Cristosul înviat
Scopul lui Satan, cât şi tendinţa propriei noastre inimi, este întotdeauna să ne facă să nu ajungem la ţinta pusă de Dumnezeu în privinţa tuturor lucrurilor, şi în special în privinţa centrului unităţii noastre ca creştini. Este o părere generală, că “sângele Mielului formează unitatea sfinţilor”, ceea ce înseamnă, că sângele este cel care formează centrul uni-tăţii lor. Da, acesta este sângele infinit de preţios al lui Cristos, care ne aşează în mod personal ca închinători în prezenţa lui Dum-nezeu; acesta este un adevăr binecuvântat. De aceea sângele formează temelia divină a comuniunii noastre cu Dumnezeu. Dar când noi, ca Biserică, vorbim de centrul unităţii noastre, trebuie să recunoaştem că Spiritul sfânt ne adună la persoana lui Cristos, înviată şi glorificată; şi acest adevăr înalt dă comu-nităţii noastre, ca creştini, un caracter măreţ şi sfânt. Dacă acceptăm o stare mai joasă decât aceasta, atunci inevitabil trebuie să formăm o sectă sau un ism. Dacă ne grupăm în jurul unui rit, oricât ar fi de important, sau în jurul unui adevăr, oricât ar fi el de incontestabil, atunci ne facem un centru care este mai jos decât Cristos.
De aceea, este cu mult mai important a judeca şi a cumpăni consecinţele practice, care rezultă din adevărul că noi suntem uniţi cu un Cap înviat şi glorificat în ceruri. Dacă Cristos ar fi pe pământ, atunci ar trebui să ne adunăm în jurul Lui, aici; dar fiindcă El este înălţat la cer, Biserica îşi formează caracterul după poziţia lui cerească. Astfel Cristos a putut să zică: “Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume”. Şi mai departe: “Şi Eu Însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr.” (Ioan 17:16-19). Tot astfel citim şi în 1 Petru 2:4, 5: “Apropiaţi-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu. Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca o casă duhovni-cească, o preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu prin Isus Hristos”. Dacă noi suntem uniţi cu Cristos, atunci trebuie să fim uniţi cu El aşa cum El este şi unde El este; şi în măsura în care Spiritul lui Dumnezeu ne conduce mintea în înţelegerea acestui lucru, în aceeaşi măsură vom cunoaşte felul nostru de purtare. Aceasta este poziţia lui Cristos care dă faimă poziţiei Bisericii, şi poziţia ei trebuie să dea tărie de caracter purtării sale. Cu cât ne ţinem mai strânşi de Cristos, şi numai de El, cu atât vom fi mai tari şi mai siguri. A-L avea pe El ca apărătorul perfect al ochilor noştri, a rămânea în strânsă legătură cu El şi a ne rezema pe braţul Său, aceasta este marea noastră siguranţă morală”.
Dumnezeu a eliberat pe poporul Său
în diferite timpuri
La diferite timpuri din istoria Bisericii lui Cristos, pentru că poporul lui Dumnezeu a deviat de la simplitatea originală a învăţăturii şi vieţii a trebuit să se întoarcă iar la ea. După cum ştim noi toţi, perioada Reformei din secolul al XVI-lea a fost unul din aceste timpuri. Doctrina îndreptăţirii prin credinţă în jertfa lui Cristos, fundamentul adevăratei vieţi creştineşti cât şi al fiecărei experienţe, a fost pierdută din vedere şi păstrată doar de către puţini; şi mărturia celor puţini a fost aproape redusă la tăcere. Dacă Dumnezeu vrea ca adevărul Său să fie iar restabilit şi să dea poporului Său libertate, atunci de obicei El face ca acesta să fie descoperit şi pus în funcţie prin una sau mai multe persoane; El întrebuinţează apoi aceste persoane, pentru ca adevărul să fie predat şi altora. Persoanele de care El s-a folosit în zilele Reformei, au fost, printre altele, Luther, Zwingli, Knox, Calvin, Wesley şi alţii.
Marea mişcare protestantă, care a început atât de bine şi a mers înainte cu un succes atât de minunat, s-a cufundat în mod treptat în sectarism, şi în loc să facă să progreseze în lucrarea restaurării altor adevăruri pentru Biserică, a culminat într-o altă apostazie. Totuşi, a fost intenţia lui Dumnezeu ca în aceste zile de pe urmă toate “vasele sfinte” (trad. N. A. S. B. ; n. t. — adică adevărurile scumpe) să fie restabilite la locul lor în “templu”. În scopul acesta Dumnezeu a ridicat un alt “vas de pământ”, care să treacă prin experienţe în cercetarea adevărului care l-au calificat a fi instrumentul pentru această mare lucrare — lucrarea secerişului. Mişcarea sub conducerea sa înţeleaptă a prosperat întocmai ca şi alte mişcări ale Reformei şi a luat o proporţie considerabilă, adunând în jurul ei mulţi care au fost binecuvântaţi în mod abundent, în măsura în care au putut să cunoască iubirea lui Dumnezeu pentru creaturile Sale.
Acestui serv a lui Dumnezeu, nici în cel mai mic înţeles al cuvântului, nu i-a trecut prin minte, ca el să formeze din lucrarea vieţii sale o altă organizaţie sectară; deoarece atât pretenţia cât şi sensul real al tuturor veştilor sale, pe care deja le-am amintit, arată clar că el a fost în mod hotărât opus sectarismului. El a învăţat că singura legătură, care trebuie să lege pe copiii lui Dumnezeu laolaltă este numai legătura iubirii şi a intereselor comune în cauza Răscumpă-rătorului, care se bazează pe două declaraţii fundamentale: pe credinţa în jertfa de răscumpărare a lui Cristos şi pe deplina consa-crare de a face voia lui Dumnezeu. Singurul scop al organizaţiei (numai unul de tranzacţii), care a fost formată de acest servitor al lui Dumnezeu pe când erau doar puţini asociaţi cu el, a fost acela de a uni străduinţele şi puterile tuturor ca să ducă adevărurile scumpe la consacraţii Domnului şi să vestească “veştile bune” ale Împărăţiei care vine. În acele prime zile, nici unul nu s-a gândit la aceea, că această operă să devină odată o sectă religioasă. Adevărurile binecuvântate au venit prin servul lui Dumnezeu, care niciodată n-a pretins o poziţie mai bună decât oricare alt urmaş al lui Isus Cristos, al cărui privilegiu a fost de a fi un deget arătător îndreptând poporul lui Dumnezeu înapoi la “cărările cele vechi”.
Probele deosebite
din aceste zile de pe urmă
Fiindcă noi trăim în zilele de pe urmă din istoria Bisericii, timp despre care Învăţătorul nostru a zis, “Fiul Omului va trimite pe îngerii Săi şi ei vor culege din împărăţia Lui toate pricinile de păcătuire şi pe cei care practică fărădelegea” (Matei 13:41), putem fi siguri, că El nu va permite mult timp, ca un spirit rău şi sectar să existe printre poporul Său credincios. Şi de aceea, atât cât astfel de condiţii sunt permise, este potrivit a aştepta o oarecare intervenţie divină pentru interesele poporului lui Dumnezeu, cu scopul ca ceea ce nu poate suporta aprobarea Sa să fie descoperit şi făcut cunoscut, şi celor credincioşi să li se lămurească, în mod clar, în ce mare măsură răul a prins rădăcini.
Mulţi fraţi, care astăzi sunt treji şi priveghează stăruind în rugăciune, recunosc că de la moartea fratelui Russell, s-a dezvoltat în grupul studenţilor Bibliei, din toată lumea, o situaţie foarte gravă. Opera vieţii iubitului nostru frate, după cum îşi dau mulţi seama, este în mare măsură discreditată şi înlăturată. Societatea, folosită de fratele Russell pentru răspândirea adevărului, a suferit transformări radicale, astfel că publicaţiile, intenţiile şi activităţile ei sunt cu totul diferite de cele care au fost în timpul fratelui Russell. Schimbări în spirit, în serviciu şi doctrină şi-au aflat repede drum una după alta. Spiritul libertăţii în Cristos este înlocuit de o legătură la o organi-zaţie omenească. De aceea, toţi acei care umblă în evlavie adevărată cu Învăţătorul lor, aud chemarea Sa de a se despărţi de toate aceste societăţi şi legături nesfinte. Aceştia recunosc, din nou, nevoia de a sta în libertatea cu care Cristos i-a făcut liberi şi să arunce de pe gâtul lor orice jug sau legătură puse doar de un om, care singur s-a ridicat în Biserică, sau de o organizaţie omenească.
Mai mult decât atât, acei care s-au despăr-ţit şi au spiritul adevăratei unităţi şi al iubirii lui Cristos, recunosc îndrumarea Învăţătorului de a se asocia numai ca fraţi în Domnul, după pilda şi exemplul Bisericii primare instituită de Cristos şi apostoli, care nu au recunoscut altă autoritate sau alt cap în Biserică decât pe Acela care le-a spus: “Unul singur este Îndru-mătorul vostru: Hristos; şi voi toţi sunteţi fraţi”. Astfel de ucenici devotaţi ai Domnului, care se ostenesc a se întoarce la simplitatea apostolică, vor fi însufleţiţi de spiritul toleranţei şi nu vor încerca a se aduce unii pe alţii în supunere la părerile şi interpretările lor personale, cu privire la o concepţie sau întrebare fără importanţă a credinţei; ei vor recunoaşte temelia clară pentru comuniunea şi unitatea creştină, după cum am arătat mai sus, şi anume credinţa în sângele preţios al lui Cristos şi consacrarea de a face voia lui Dumnezeu. Dacă a fost important, pentru ucenicii Bisericii timpurii, a urma atât de strict îndrumările care în acel timp au fost date prin Spiritul sfânt, este tot atât de important ca ucenicii credin-cioşi ai lui Cristos, astăzi să respecte aceste sfaturi. Ele au ca scop să păstreze curăţenia credinţei şi să înveţe temerea de Dumnezeu şi să se supună influenţei transformatoare a Spiritului lui Cristos. Astfel ei vor fi pregătiţi, în viitorul apropiat, după cum credem noi, a auzi cuvântul de bun venit al Învăţătorului nostru şi a se împărtăşi cu toţi credincioşii Veacului Evanghelic de bucuriile, bogăţiile şi onorurile nespus de măreţe ale Bisericii învingătoare.
Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 15. 09. 1929