A sosit timpul – Studiul VI
Marele jubileu al pământului
„Timpurile Restabilirii tuturor lucrurilor” prezise prin Moise – Data începerii lor, indicată – Ele nu pot începe până când marele Restaurator va fi venit – Dovezi din Lege – Mărturie întăritoare din profeţi – Concluzii logice trase din acestea, considerate separat şi împreună – Armonia indiciilor prezente
„Căci adevărat vă spun, cât timp nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de literă din Lege, până nu se vor împlini toate.” Mat. 5:18.
Numai când recunoaştem caracterul tipic al procedeelor lui Dumnezeu cu Israelul putem aprecia corect minunata istorie a acestui popor, sau putem înţelege de ce istoria lor, cu prioritate faţă de a tuturor celorlalte popoare, este atât de specific consemnată de către profeţi şi de către scriitorii Noului Testament. Prin ei, după cum ne arată scriitorii Noului Testament, Dumnezeu a dat ilustraţii remarcabile ale planurilor Sale, nu numai pentru Biserică, ci şi pentru lume. Serviciul lor din Cortul Întâlnirii, atât de minuţios prescris în Legea dată divin, cu animalele jertfite şi cu toate rânduielile lui deosebite, cu sărbătorile şi zilele lor sfinte, Sabatele şi toate ceremoniile lor, ca tipuri, indicau înainte spre antitipurile mai mari, mai înalte şi mai măreţe decât acele umbre. Şi apostolul Pavel ne asigură că aceste antitipuri vor fi încărcate de binecuvântări pentru omenire, când zice că Legea a preumbrit „bunurile viitoare” (Evr. 10:1; 8:5; Col. 2:17), în timp ce Domnul nostru, în expresia de mai sus, ne asigură că toate bunurile preumbrite se vor împlini cu siguranţă.
Totuşi, examinând tipurile, trebuie să evităm cu grijă greşeala multor oameni bine intenţionaţi, care, atunci când încep să ((B174)) vadă că în Scripturi se află tipuri semnificative, merg până la extrema de a trata fiecare personaj biblic şi fiecare întâmplare ca fiind tipice, fiind astfel induşi în eroare din simplă curiozitate şi inventivitate. Noi nu construim pe un teren atât de nesigur când examinăm ceremoniile Legii evreieşti, care au fost date în mod special ca tipuri şi despre care apostolii declară că au fost astfel. Nu ne putem nici permite să lăsăm aceste tipuri să treacă fără o considerare cuvenită şi fără un studiu atent al învăţăturilor pe care ele ni le dau, după cum nu ne putem permite nici să petrecem timp speculând şi construindu-ne credinţa pe simple presupuneri.
Când Domnul nostru a spus că nici măcar o iotă sau o părticică din Lege nu va trece fără să se împlinească, El S-a referit nu numai la împlinirea obligaţiilor legământului ei pentru toţi care erau sub acest Legământ al Legii, punând capăt în întregime stăpânirii Legii asupra lor, prin satisfacerea cu propria Sa viaţă a cerinţelor ei împotriva lor, ci El a vrut să spună mai mult decât atât: a vrut să spună mai departe că toate binecuvântările exprimate tipic în ea se vor împlini în mod sigur la o scară antitipică. În toate ceremoniile evreieşti, Dumnezeu n-a rânduit nici un singur tip care să se dovedească fără însemnătate, sau care să treacă neîmplinit; şi respectarea tuturor acestor tipuri a fost menţinută până când cel puţin a început împlinirea lor. Toate tipurile trebuiau repetate continuu până când apărea antitipul lor; căci ţinerea unui tip nu este împlinirea lui. Se ajunge la împlinirea tipului atunci când acesta încetează, fiind înlocuit de realitate, de antitip.
Astfel, de exemplu, junghierea mielului pascal a fost împlinită prin moartea lui Cristos, „Mielul lui Dumnezeu”, şi atunci a început binecuvântarea specială a întâilor-născuţi antitipici, credincioşii din Veacul Evanghelic. Binecuvântarea preumbrită în acel tip nu este încă complet împlinită, cu toate că împlinirea a început odată cu moartea lui Cristos, Mielul nostru de Paşti. În acelaşi mod, fiecare ceremonie prescrisă în Lege se dovedeşte a fi plină de semnificaţie tipică. Şi modul specific cu care a fost ((B175)) impusă respectarea fiecărui detaliu al tipurilor de-a lungul Veacului Iudeu accentuează cuvintele Domnului nostru citate mai sus – că fiecare detaliu mărunt, fiecare iotă şi părticică trebuie să se împlinească tot aşa de amănunţit cum a fost şi impusă cu grijă în ceremoniile Legii.
În acest capitol ne propunem să examinăm acea trăsătură tipică a Legii Mozaice cunoscută ca Jubileul, şi să arătăm că acesta a fost dat cu intenţia să preumbrească marea Restabilire, recuperarea omenirii din cădere, care trebuie să se împlinească în Veacul Milenar; că el, prin caracterul lui, a fost o ilustraţie a Restabilirii viitoare, şi că, prin modul calculării lui, ne dă reglementări ale timpului care, atunci când sunt înţelese şi aplicate, indică clar timpul începerii antitipului, „Restabilirea tuturor lucrurilor”. Fapt. 3:19-21.
Deoarece Jubileul a fost o parte din Lege şi deoarece repetarea lui nu-l împlineşte, şi deoarece Domnul nostru a declarat că tipul nu putea trece fără să se împlinească, şi mai mult, deoarece ştim că nici o astfel de restabilire a tuturor lucrurilor ca şi cea prezisă „de toţi sfinţii proroci din vechime” şi prefigurată în acest tip n-a avut loc încă, ştim că el trebuie să se împlinească în viitor.
Anul Jubileu al lui Israel
Anul Jubileului era un Sabat de odihnă şi refacere, atât pentru popor cât şi pentru ţara pe care Dumnezeu le-a dat-o. Acesta era Sabatul principal dintr-o serie de Sabate sau repausuri*. Ei aveau o zi de Sabat în fiecare a şaptea zi; iar o dată pe an aceste zile de Sabat tipice atingeau un punct culminant – adică, un ciclu de şapte Sabate, formând astfel o perioadă de patruzeci şi nouă de zile (7 x 7 = 49), era urmat de o zi Jubileu, a cincizecea zi (Lev. 23:15, 16), cunoscută printre evrei ca Cincizecimea. Era o zi de bucurie şi de recunoştinţă.
*Cuvântul „Sabat” înseamnă odihnă.
((B176))
Anul Sabat era fiecare al şaptelea an. În acest an pământul era lăsat să se odihnească şi nu trebuia să fie semănată nici o cultură. Punctul culminant al acestor ani Sabat (de odihnă) era atins în acelaşi fel ca şi Cincizecimea sau Sabatul din a cincizecea zi. Şapte ani de Sabat, cuprinzând o perioadă de şapte ori câte şapte ani sau patruzeci şi nouă de ani (7 x 7 = 49), formau un ciclu de ani de Sabat, iar anul următor, Anul al Cincizecilea, era Anul Jubileului.
Să examinăm relatarea despre el şi să-i remarcăm caracterul potrivit ca ilustraţie a marelui mileniu de restabilire.
Când Israel a intrat în Canaan, ţara a fost împărţită între ei prin tragere la sorţi, după seminţiile şi familiile lor. După aceea bunurile lor personale puteau fi sporite prin succes, sau micşorate prin adversităţi, după caz. Dacă un om se îngloda în datorii, el putea fi obligat să-şi vândă o parte din proprietate sau chiar toată proprietatea şi să meargă cu familia în robie. Dar Dumnezeu a făcut o prevedere generoasă pentru nenorociţi: El a aranjat ca astfel de împrejurări adverse să nu continue la nesfârşit, ci ca toate socotelile lor – credite şi datorii – să fie socotite numai până la Anul Jubileu, când toţi trebuiau eliberaţi de vechile poveri etc., ca s-o ia de la început pentru următorul termen de cincizeci de ani*.
*Un aranjament cumva asemănător sub Legea Falimentului s-a găsit a fi folositor în zilele noastre şi în ţara noastră (Statele Unite ale Americii, în 1889 – n.e.), susţinând acest principiu enunţat. Nu înseamnă că o anulare a datoriilor la fiecare cincizeci de ani şi forma evreiască ar servi mai bine decât metodele de azi, fiindcă în cazul lor, timpul, împrejurările etc. n-au fost în mod special pentru ei, pentru avantajul lor, pentru împrejurările lor etc., ci au fost în mod special ilustraţii şi lecţii profetice cu privire la planul lui Dumnezeu în desfăşurarea lui viitoare.
Astfel, fiecare al cincizecilea an, numărând de la intrarea lor în Canaan, a fost pentru Israel un an Jubileu, un timp de bucurie şi de restituţie, în care familiile dezmembrate erau reunite şi gospodăriile pierdute erau restituite. Nu este de ((B177)) mirare că a fost numit Jubileu. Dacă o proprietate fusese vândută pentru datorie, acea proprietate trebuia să fie considerată numai ca cedată până la anul Jubileu; iar preţul ei, dacă era vândută, depindea de cât de aproape sau de departe era Jubileul următor.
Relatarea acestei datini se găseşte în Leviticul 25. Versetele 10-16 spun astfel: „Şi să sfinţiţi astfel anul al cincizecilea, să vestiţi libertatea în ţară pentru toţi locuitorii ei: acesta să fie pentru voi un jubileu; fiecare din voi să se întoarcă la moşia lui şi fiecare dintre voi să se întoarcă în familia lui. . . . Dacă vindeţi ceva aproapelui vostru sau cumpăraţi ceva de la aproapele vostru, nici unul din voi să nu înşele pe fratele lui. Să cumperi de la aproapele tău, socotind numărul de ani de la anul Jubileu şi el să-ţi vândă socotind anii de rod. Cu cât vor fi mai mulţi ani, cu atât să ridici preţul; şi cu cât vor fi mai puţini ani, cu atât să-i scazi preţul”.
Acest aranjament pregătit de Dumnezeu prin conducătorul lor şi mijlocitorul tipic Moise, cu toate că în sine era un avantaj binecuvântat, a preumbrit o binecuvântare încă şi mai mare pe care Dumnezeu o avea în vedere – eliberarea întregii omeniri de datoria păcatului şi de robia şi servitutea lui, prin Cristos Domnul nostru, marele Mijlocitor şi Eliberator, pe care Moise L-a simbolizat (Deut. 18:15). Astfel, în tipuri, Moise a scris despre Cristos şi despre binecuvântările care vor veni prin El (Ioan 5:46; 1:45) – despre Marea Restabilire şi Jubileu care va veni pentru toată omenirea, care geme acum în robia stricăciunii şi în sclavia Păcatului.
Dacă umbra a adus fericire şi bucurie poporului tipic, esenţa, adevărata restabilire, va pricinui o bucurie nemărginită şi va fi într-adevăr un mare Jubileu pentru tot poporul – toată lumea, incluzând Israelul, fiind simbolizată prin acest popor, întocmai cum preoţimea lor a reprezentat Biserica, „preoţimea împărătească”. Chiar dacă n-am fi informaţi în mod clar, ce ar fi mai raţional decât să ((B178)) presupunem că aceeaşi iubire nemărginită care s-a îngrijit de bunăstarea vremelnică a lui Israel, „un popor încăpăţânat”, va face cu atât mai mult pregătiri pentru bunăstarea durabilă a întregii lumi, pe care Dumnezeu a iubit-o atât de mult încât a răscumpărat-o pe când era încă păcătoasă? Şi aici este bine să observăm ceea ce mai târziu va fi arătat mai deplin, că în timp ce într-o privinţă israeliţii au fost un tip al credincioşilor din Veacul Evanghelic, în altă privinţă ei au reprezentat pe toţi care, în orice veac, vor crede în Dumnezeu şi-I vor accepta conducerea. Şi în această calitate îi privim noi acum. Legământul lor, pecetluit cu sângele taurilor şi ţapilor, a fost un tip al Noului Legământ, pecetluit cu sângele preţios al lui Cristos, sub care se va face ispăşirea lumii în veacul viitor. Ziua ispăşirii şi jertfele ei pentru păcat, deşi în tip erau pentru poporul evreu şi numai pentru păcatele lor, au simbolizat „jertfele mai bune” şi ispăşirea reală pentru „păcatele lumii întregi”. Dar să observăm că Jubileul nu s-a aplicat la preoţimea lui Israel (tip al Bisericii evanghelice), ci numai la ceilalţi; căci preoţimii nu i s-a dat nici o proprietate şi, prin urmare, nu puteau nici să piardă, nici să li se restituie vreuna. Jubileul a fost pentru tot poporul, în afară de seminţia preoţească, şi, prin urmare, nu simbolizează acele binecuvântări pe care le va primi Biserica, „Preoţimea Împărătească”, ci binecuvântările restabilirii – binecuvântări pământeşti – care vor veni la timpul cuvenit pentru toţi cei care vor deveni credincioşi în Dumnezeu şi-L vor urma.
Învăţătura din acest tip este în perfectă armonie cu ceea ce am învăţat din examinarea Planului Divin al Veacurilor. Ea indică negreşit spre „Timpurile Restabilirii tuturor lucrurilor despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime”. Moise a fost unul dintre proroci; şi aici el ne vorbeşte în mod deosebit despre restabilirea viitoare la starea şi libertatea dintâi a omului, ((B179)) de multă vreme pierdute, vândute sub păcat. Prin eşecul primilor noştri părinţi totul a fost pierdut; toate drepturile au fost pierdute şi toţi au devenit robi ai tiranului Păcat şi au fost incapabili să se elibereze singuri. Cercul familiei a fost în mod jalnic rupt prin robia stricăciunii – moartea. Mulţumim lui Dumnezeu pentru timpul de eliberare făgăduit! Jubileul a sosit, şi curând prizonierilor Morţii şi robilor Păcatului li se va înapoia starea lor dintâi, umanitatea desăvârşită şi prima lor moştenire, pământul – darul lui Dumnezeu prin Isus Cristos, mijlocitorul şi ratificatorul Noului Legământ.
În timp ce în Anul Jubileu tipic multe libertăţi şi binecuvântări restituite erau imediat luate în primire, totuşi probabil că se cerea cea mai mare parte din an pentru a pune în ordine lucrurile şi pentru ca fiecare să fie reinstalat deplin în toate libertăţile, drepturile şi posesiunile sale precedente. Tot aşa este şi cu antitipul, Veacul Milenar al Restabilirii. El se va deschide cu reforme radicale, cu recunoaşterea drepturilor, libertăţilor şi posesiunilor de multă vreme pierdute din vedere; dar lucrarea de restituire completă (celor ascultători) a tot ce a fost pierdut la început va cere întregul veac al restabilirii – o mie de ani.
Este sigur că nici un antitip al Jubileului care să corespundă cu aspectele acestui tip n-a avut loc încă; şi în virtutea afirmaţiei Domnului nostru, suntem tot atât de siguri că tipul n-ar putea trece neîmplinit: „Este mai uşor să treacă cerul şi pământul decât să cadă o singură frântură de literă din Lege” (Luca 16:17). Dar aparent acest aspect al Legii a trecut. De fapt tipul, care a fost respectat cu regularitate tot al cincizecilea an atâta vreme cât israeliţii au fost în ţara lor, n-a fost respectat începând de la captivitatea lor în Babilon. Aparent deci, acest aspect al Legii „a trecut” fără nici măcar să înceapă a se împlini. Ce vom răspunde în faţa acestei aparente contraziceri a ((B180)) afirmaţiei Domnului? Dar este oare într-adevăr aşa? Sau poate fi găsit vreun antitip al Jubileului începând acolo unde a încetat ultima respectare a Jubileului tipic? Răspundem, da; un antitip clar definit şi-a avut începutul chiar la acel punct şi la o scară mai largă şi mai mare, cum sunt întotdeauna antitipurile. Vedem, prin împlinire reală, că ciclurile, precum şi Anii Jubileu în care ele au culminat, au fost incluse în tip; şi că aceeaşi metodă prin care a fost indicat Jubileul tipic (prin înmulţire) trebuia să fie respectată şi la calcularea timpului pentru antitip – Marele Jubileu al Pământului. Când a fost ţinut şi când a trecut ultimul Jubileu tipic, a început numărătoarea marelui ciclu a cărui încheiere va introduce Jubileul antitipic sau Veacul Restabilirii.
Am făcut deja referire la metoda de calculare a Sabatelor – că înmulţirea Sabatului sau a zilei a şaptea cu şapte (7 x 7 = 49) a indicat Cincizecimea, Ziua Jubileu care urma; iar înmulţirea anului al şaptelea cu şapte (7 x 7 = 49) forma ciclul care indica şi ducea la anul al cincizecilea sau Anul Jubileu. Şi dacă am aplica acelaşi sistem, ne-ar arăta că pentru a ajunge la marele antitip pe care-l căutăm trebuie, în acelaşi fel, să ridicăm la pătrat Jubileul – adică să înmulţim anul al cincizecilea cu cincizeci. Cu alte cuvinte, ciclul antitipic ar trebui calculat, prin metoda înmulţirii învăţată aici, înmulţind Jubileul tipic sau al cincizecilea an Sabat cu cincizeci, întocmai cum pentru a ajunge la el am înmulţit al şaptelea an Sabat cu şapte. Lev. 25:2-13.
Urmând această metodă de calcul indicată divin, în faţa noastră se deschid rezultate minunate, care ne asigură că avem cheia corectă şi că o folosim aşa cum a fost intenţionat de Acela care a făcut această casetă de comori. De cincizeci de ori câte cincizeci de ani dau lunga perioadă de două mii cinci sute de ani (50 x 50 = 2500), ca fiind lungimea acelui mare ciclu, al cărui început este socotit a fi când s-a sfârşit ultimul Jubileu tipic şi care trebuie să culmineze în marele ((B181)) Jubileu antitipic. Ştim că un astfel de ciclu trebuie să-şi fi început numărătoarea când a încetat tipul; căci, dacă nici o iotă sau o frântură de literă din Lege n-ar putea trece fără să-şi înceapă cel puţin împlinirea, atunci tipul Jubileului, care a fost cu mult mai mult decât o iotă sau o frântură, a fost într-adevăr un aspect mare şi important al Legii, n-ar fi fost îngăduit să treacă înainte de a fi timpul potrivit să înceapă antitipul lui. Că antitipul Jubileului n-a început în nici un sens când israeliţii au încetat să-l mai ţină, este evident; prin urmare putem fi siguri că atunci a început numărătoarea unui ciclu mare. Atunci a început ciclul nou, lung, chiar dacă Israelul şi toată lumea este în necunoştinţă atât de faptul că se numără un ciclu mare, cât şi de marele Jubileu antitipic prin care acest ciclu se va încheia. Nu trebuie să aşteptăm ca marele Jubileu al Jubileelor să înceapă după acest ciclu, ci ca antitip să ia locul celui de-al cincizecilea Jubileu sau al ultimului Jubileu din ciclu. Un antitip nu urmează niciodată tipului său, ci îi ia locul la aceeaşi dată. Prin urmare, anul al două mii cinci sutelea, care ar fi al cincizecilea mare Jubileu, trebuie să fie antitipul, Jubileul real al Restabilirii. Dar în loc să fie un an, ca şi în tip, el va fi mai mare; va fi începutul marelui Jubileu de o mie de ani – Mileniul. Întocmai aşa a fost şi cu împlinirea fiecărui tip în care timpul era o caracteristică. Astfel revărsarea Spiritului sfânt al Cincizecimii a venit în ziua tipică a Cincizecimii – sau în ziua a cincizecea. Cristos, jertfa noastră Pascală, a murit în aceeaşi noapte în care era stabilit să fie înjunghiat mielul tipic – o zi mai devreme sau o zi mai târziu n-ar fi corespuns. Tot aşa şi aici, nici anul de după, nici cel de dinaintea anului al două mii cinci sutelea, sau încheierea ciclului tipic, n-ar corespunde; ci chiar în acel an, începând cu octombrie 1874, trebuie să fi început antitipul timpurilor Restabilirii.
Ţinerea tipului nu putea înceta până când începea numărătoarea marelui ciclu (50 x 50). Punctul important pe ((B182)) care trebuie să-l stabilim este prin urmare data exactă când Israel a ţinut ultimul jubileu tipic. Având această dată clar stabilită, va fi o chestiune foarte simplă să socotim marele ciclu de 50 x 50 sau de 2500 de ani, şi astfel să stabilim exact data începerii Marelui Jubileu al Pământului – „Timpurile Restabilirii tuturor lucrurilor”.
Noi însă trebuie să căutăm numai începuturile acestei uluitoare lucrări de restabilire a tuturor lucrurilor. Primele câteva zile ale Anului Jubileu tipic vedeau comparativ puţine împliniri; şi la fel, în primii câţiva ani ai aurorei marelui Jubileu Milenar trebuie să ne aşteptăm să vedem doar puţine împliniri. Prima lucrare din Anul Jubileu tipic era fireşte căutarea drepturilor şi bunurilor avute înainte şi constatarea lipsurilor prezente. Urmărind paralela acesteia, ar trebui să ne aşteptăm să vedem în antitip tocmai ceea ce vedem că se petrece acum peste tot în jurul nostru; pentru că, după cum se va arăta îndată, noi am intrat deja în marea perioadă a Jubileului antitipic şi suntem în ea din octombrie 1874 d. Cr. Ce vedem în jurul nostru? Vedem din partea oamenilor o investigare a moştenirii lor originare dată de Dumnezeu, a lipsurilor, a drepturilor lor etc. prezente, mulţi din ignoranţă şi egoism pretinzând ce au alţii; şi din partea celor care au proprietate încercarea de a o menţine cât de mult posibil – cauzând dispute, controverse, greve şi închideri de fabrici, cu mai multă sau mai puţină dreptate şi nedreptate de ambele părţi, care în final vor trebui să fie lăsate pentru a fi hotărâte de Cristos, după cum disputele din Lege erau rezolvate de Moise, iar după moartea lui de către cei care şedeau pe scaunul lui Moise (Mat. 23:2). Având fixate aceste concluzii şi aşteptări, să căutăm data pe care în mod evident Dumnezeu a ascuns-o pentru noi în acest tip, „ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dăruit Dumnezeu”, potrivit acum să fie înţelese.
Nu avem nici o relatare biblică directă despre respectarea Jubileelor tipice de către Israel, care să arate ultimul Jubileu respectat. Fixăm data pentru ultimul Jubileu chiar înaintea ((B183)) captivităţii babiloniene şi a celor şaptezeci de ani de pustiire a ţării lor, din două motive: mai întâi, ea nu putea fi la acest capăt al pustiirii, fiindcă atunci, desigur, tipul a încetat („a trecut”); căci ţara fiind pustiită şaptezeci de ani şi poporul fiind dus în robie într-o ţară străină, un Jubileu trebuie să-şi fi avut timpul cândva la mijlocul celor şaptezeci de ani şi trebuie să fi trecut fără să fie ţinut. Este suficientă o privire pentru a arăta că poruncile şi prevederile referitoare la Anul Jubileu nu puteau fi respectate în timp ce ei ca naţiune erau în captivitate şi ţara era pustiită. De aceea noi spunem că tipul a trecut fie atunci, fie înainte de această întrerupere; nu putea fi la acest capăt al ei. Şi indiferent când a încetat respectarea tipului, atunci trebuia să fi început numărătoarea ciclului marelui antitip. O singură astfel de nerespectare a tipului ar arăta că tipul a încetat şi că ciclul care duce la antitip a început. În afară de aceasta, de la captivitatea babiloniană Israelul n-a avut niciodată stăpânire deplină a ţării; ei şi ţara lor de atunci încoace au fost întotdeauna supuşi stăpânirii neamurilor.
În al doilea rând, în toate captivităţile anterioare acesteia, Dumnezeu evident i-a eliberat de vrăjmaşi la timp pentru a se întoarce în ţara lor ca să sărbătorească Anul Jubileu şi astfel să-l perpetueze ca tip până la vremea potrivită ca marele ciclu (50 x 50) să-şi înceapă numărătoarea; deoarece captivităţile lor precedente, chiar dacă au fost frecvente, se pare că n-au durat niciodată mai mult de patruzeci de ani, permiţându-le astfel, potrivit aranjamentului Jubileului, să se elibereze şi fiecare om să-şi primească înapoi moştenirea în fiecare An Jubileu. În plus, când vom arăta, în curând, că marele ciclu socotit de la începutul celor şaptezeci de ani de pustiire sub Babilon trebuie să se termine în anul 1875 d. Cr., va fi evident pentru toţi că el nu putea să înceapă la o dată mai timpurie, înainte de acea captivitate în Babilon; căci dacă-l plasăm chiar şi cu un jubileu mai devreme, aceasta ar aşeza sfârşitul ciclului cu cincizeci de ani mai ((B184)) devreme de 1875 d. Cr., adică în 1825 d. Cr., şi cu siguranţă nici un veac Jubiliar de restabilire n-a început în acel an.
Convinşi astfel că ultimul Jubileu tipic, de la care se calculează marele ciclu (50 x 50), n-a fost mai devreme şi nu putea fi după captivitatea în Babilon, şi ca atare anul care a precedat imediat acea captivitate a fost ultimul An Jubileu tipic, şi că la încheierea lui a început numărătoarea marelui ciclu silenţios, trecem acum la stabilirea timpului exact al acelui ultim Jubileu tipic astfel:
Sistemul anilor Sabat identificându-se cu ţara lor, Canaanul, şi cu moştenirea lor în ea, primul ciclu de patruzeci şi nouă de ani care ne duce la primul Jubileu ar trebui să-şi înceapă numărătoarea de la timpul intrării lor în Canaan. Această concluzie raţională este confirmată de cuvintele Domnului: „Când veţi intra în ţara pe care v-o dau, pământul să se odihnească, să ţină un Sabat
*Unii au sugerat că deoarece s-au pierdut şase ani în război înainte de a se fi terminat împărţirea ţării, ciclurile Jubileelor nu şi-au început numărătoarea decât atunci. Dar nu este aşa, ei au intrat în ţară după ce au trecut Iordanul, şi porunca zice, „când veţi întra în ţară”, şi nu când veţi fi împărţit ţara. Ţara a fost împărţită bucată cu bucată în decursul celor şase ani, însă ei n-au intrat în posesia întregii ţări în cursul acelor ani şi nici un timp indefinit după aceea – până când duşmanii au fost alungaţi, ceea ce în unele cazuri nu s-a întâmplat niciodată. (Vezi Iosua 18:2, 3; 17:12, 13; 23:4, 7, 13, 15.) De aceea, dacă ei ar fi aşteptat să ajungă în stăpânire deplină înainte de a începe socotirea ciclurilor, atunci ele n-ar fi început niciodată.
((B185))
Referindu-ne la tabela Cronologiei, vedem că s-au scurs 969 de ani de la intrarea în Canaan şi până la cei şaptezeci de ani de pustiire.
Până la împărţirea ţării . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .6 ani
Perioada judecătorilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .450 ani
Perioada împăraţilor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 513 ani
Total . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 969 ani
Putem şti câte Jubilee au ţinut până la acel timp împărţind 969 ani la 50. Cincizeci intră de 19 ori în 969, arătând că numărul de Jubilee şi restul de 19 ani arată că al nouăsprezecelea, care a fost ultimul dintre Jubileele tipice, a avut loc exact cu 19 ani înaintea începerii celor şaptezeci de ani de pustiire a ţării, timp în care ei au fost în captivitate în Babilon, şi la nouă sute cincizeci de ani după intrarea în Canaan.
Atunci, prin urmare, exact cu nouăsprezece ani înaintea celor „şaptezeci de ani de pustiire” a ţării lor, la încheierea ultimului Jubileu – al nouăsprezecelea – a început numărătoarea marelui ciclu de 2500 de ani (50 x 50 = 2500) – şi devine o problemă foarte simplă a se calcula când s-au sfârşit cei 2500 de ani şi, în consecinţă, când a început cel de-al două mii cinci sutelea an, începutul marelui Jubileu antitipic. Astfel:
De la ultimul sau al nouăsprezecelea Jubileu
până la începerea pustiirii ţării . . . . . . . . . . . . . . . 19 ani
Perioada pustiirii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .70 ani
De la restaurarea lui Israel prin Cirus până
la data cunoscută ca anul erei noastre
(anul Domnului nostru). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .536 ani
Prin urmare, de la ultimul lor jubileu până la anul 1 d. Cr. . 625 ani
Numărul de ani de la anul 1 d. Cr., necesari
pentru a completa ciclul de 2500 de ani . . . . . . . . . . . 1875 ani
De la ultimul jubileu ţinut – Total . . . . . . . . . . . . .2500 ani
((B186))
Tabelă cronologică
vezi pagina 184
______
Tipul jubileului se datează de la intrarea în Canaan:
Până la împărţirea
ţării . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6 ani
Perioada judecătorilor . . . . . . . . .450 ani
Perioada împăraţilor . . . . . . . . . .513 ani
Până la pustiire . . . . . . . . . . . .969 ani
19 jubilee . . . . . . . . . . . . . . =950 ani
Rămân . . . . . . . . . . . . . . . . . .19 ani
De la ultimul jubileu până
la pustiire . . . . . . . . . . . . . . .19 ani
Perioada pustiirii şi a
captivităţii tuturor
în Babilon . . . . . . . . . . . . . . . 70 ani
De la restabilirea în ţara
lor prin Cirus până la
anul 1 d. Cr. . . . . . . . . . . . . . 536 ani
De la anul 1 d. Cr. până
la 1875 (timp iudaic,
începutul lui
octombrie 1874) . . . . . . . . . . . .1874 ani
Total . . . . . . . . . . . . . . . . .2499 ani
_______
Astfel, anul care a început în octombrie 1874 a fost anul al 2500-lea, dar deoarece antitipul este mai mare decât tipul – este 1000 de ani în loc de un an – anul 1875 (care a început în octombrie 1874), în loc să fie un an Jubileu, a fost primul an din cei 1000 de ani de Jubileu.
Ciclurile şi jubileele tipice,
NOUĂSPREZECE,
au continuat până a sosit timpul să înceapă numărătoarea
MARELUI CICLU
JUBILEUL CA TIP ÎN LEGE
19 x 50 = 950 ani
Unde a încetat ciclul tipic, a început
marele ciclu să-şi numere în tăcere
cei de cincizeci ori cincizeci de ani, până la marele antitip,
JUBILEUL PĂMÂNTULUI – TIMPURILE RESTABILIRII TUTUROR LUCRURILOR
UN CICLU MARE
CULMINÂND ÎN
marele antitip – jubileul pământului
50 x 50 = 2500 ani
JUBILEU
((B187))
Astfel aflăm că al 2500-lea an a început cu începutul anului 1875 d. Cr., care, conform timpului civil evreiesc, după care este făcut calculul acesta (Lev. 25:9), a început cam în octombrie 1874. Aşa deci, dacă marele Jubileu n-ar fi decât un an, ca şi tipul lui, atunci ar fi început în octombrie 1874 d. Cr., la sfârşitul celor 2499 ani, şi s-ar fi terminat în octombrie 1875 d. Cr. Însă acesta nu este tipul, ci realitatea: n-a fost un An Jubileu, ci Mia de Ani antitipică de Restabilire a tuturor lucrurilor, care a început în octombrie 1874 d. Cr.
Astfel vedem nu numai că Jubileul lui Israel a prefigurat clar şi convingător marile „Timpuri ale Restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime”, ci şi că modul calculării lui arată tot atât de clar data începerii Marelui Jubileu al Pământului. Dacă nu acceptăm aceste concluzii, nu vedem altă alternativă decât că tipul a trecut fără a se împlini, în ciuda celor mai clare asigurări ale Domnului nostru că n-ar putea trece – că ar fi mai uşor să treacă cerul şi pământul decât să treacă o singură iotă sau frântură de literă din Lege fără să-şi atingă împlinirea (Mat. 5:18). Noi acceptăm faptele astfel indicate divin, oricât de uluitoare ar fi concluziile pe care în mod raţional trebuie să le tragem din ele.
Dar care sunt concluziile raţionale din aceste învăţături ale Bibliei? Să vedem ce trebuie să rezulte din punctul de vedere al raţiunii, şi apoi să vedem dacă alte scripturi îndreptăţesc sau contrazic aceste concluzii. Mai întâi, deducem că atunci când trebuie să înceapă „Timpurile Restabilirii”, Marele Restaurator de asemnea trebuie să fie prezent. Aceasta ar fi o deducţie foarte raţională, însă ea înseamnă mult mai mult decât o deducţie atunci când este sprijinită pe cuvintele clare, inspirate ale apostolului, că „timpurile [stabilite] de înviorare să poată veni prin ((B188)) prezenţa* Domnului [Iehova], şi să trimită pe Cel care a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească până la timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime”. Fapt. 3:19-21.
*Cuvântul redat aici prezenţă nu este parousia, ci prosopon; şi apo prosopon redat prin prezenţă nu înseamnă ca rezultat al prezenţei, ci mai degrabă de la faţa. Ideea este obişnuită pentru noi şi era mult mai obişnuită în ţările orientale cu mult timp în urmă. A arăta faţa era un semn de favoare, pe când a întoarce spatele era un semn de dizgraţie. Astfel, despre Domnul nostru la prima Sa venire s-a scris: era ca „unul de la care îţi întorceai faţa”, adică ne era ruşine şi nu voiam să-L recunoaştem. Tot astfel, Iehova „nu poate să vadă păcatul” şi Şi-a întors faţa de la păcătoşi. Acum însă, deoarece răscumpărarea a fost dată, Iehova aşteaptă până la timpul hotărât, ca să fie îndurător. Atunci El nu va mai neglija pe oameni şi nu-i va mai trata ca păcătoşi, întorcându-Şi faţa de la ei, ci le va trimite înviorare de la faţa Sa, favoarea Sa, şi le va trimite pe Isus, agentul Său în restabilirea tuturor lucrurilor. Aceeaşi idee este dată şi în cântările noastre: „Împăcarea, a Ta faţă ne-o arate” şi „Arată-ne faţa Ta şi totul e luminos”.
Chiar şi numai în virtutea acestei declaraţii inspirate avem o dovadă clară a faptului că venirea a doua a Domnului nostru şi-a avut timpul cuvenit atunci când trebuiau să înceapă Timpurile Restabilirii, adică în octombrie 1874 d. Cr., după cum este marcat prin aranjamentul Jubileului. Pare evident, într-adevăr, că Jubileul, ca şi toate celelalte lucruri din acea dispensaţie, a fost aranjat „pentru învăţătura noastră [instruirea noastră], peste care au venit sfârşiturile veacurilor” (1 Cor. 10:11). Un lucru pare clar – dacă ele nu sunt spre beneficiul nostru, atunci ele au fost până acum aproape inutile; deoarece Scripturile ne informează că evreii n-au ţinut niciodată pe deplin şi corect tipul, nici chiar în decursul primelor nouăsprezece Jubilee (Lev. 26:35). Fără îndoială că au găsit aproape cu neputinţă să-şi înfrâneze iubirea de avuţie. Acest tip, ca şi toate profeţiile şi tipurile, a fost aranjat fără îndoială pentru a arunca lumină pe cărarea celor drepţi atunci când şi unde era nevoie – pentru a călăuzi „picioarele” corpului lui Cristos.
((B189))
Amintiţi-vă acum ce a fost arătat în capitolul precedent cu privire la felul întoarcerii şi arătării Domnului nostru, ca să nu vă poticniţi din pricina ideilor greşite asupra acestui punct. Amintiţi-vă că aşa „cum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi la prezenţa [greceşte parousia] Fiului Omului. Căci, aşa cum era în zilele dinainte de potop . . . n-au ştiut nimic . . . tot aşa va fi şi la prezenţa Fiului Omului” (Mat. 24:37-39 – N. T. grec-englez, Wilson – n. e.). Amintiţi-vă de asemenea ce am înţeles deja din învăţătura inspirată – că numai cei care vor veghea cu credincioşie la cuvântul sigur al profeţiei, iubind şi aşteptând arătarea Lui, vor fi în stare să discearnă prezenţa Lui, până când El o va manifesta pentru lume „într-o flacără de foc, aducând răzbunare” – în marele timp de strâmtorare. Deci, faptul că prezenţa Sa nu este cunoscută şi în mod general recunoscută de lume, sau nici chiar printre creştini, nu este o dovadă împotriva acestui adevăr. Lumea nu crede în profeţie, şi fireşte nu poate vedea nimic în lumina ei. Iar creştinii căldicei (şi aceştia sunt marea majoritate), nu dau nici o atenţie „cuvântului sigur al prorociei”; şi mulţi care pretind că veghează citesc profeţiile prin ochelarii coloraţi ai vechilor şi mult nutritelor erori, şi cu ochii jalnic stânjeniţi de prejudecăţi. Toţi aceştia ar trebui să meargă la Marele Medic după „alifia pentru ochi” a umilinţei (Apoc. 3:18) şi să înlăture pentru totdeauna ochelarii coloraţi ai tradiţiilor oamenilor şi toate teoriile lor proprii şi ale altora, care nu se vor armoniza cu fiecare mărturie a Cuvântului lui Dumnezeu.
Dar nici ignoranţa şi necredinţa lumii, nici indiferenţa şi prejudecata căldicică a marii majorităţi a creştinilor declaraţi nu se vor dovedi pietre de poticnire pentru aleşii lui Dumnezeu – pentru cei care în credinţă simplă, de copil, acceptă mărturia Cuvântului Său binecuvântat. Unii ca aceştia nu se pot poticni; şi nici nu este posibil ca ei să fie înşelaţi. Prin credinţa lor şi prin conducerea lui ((B190)) Dumnezeu ei vor birui totul. Nu vă temeţi, pietre preţioase, alese de Însuşi Domnul: ridicaţi-vă capetele şi bucuraţi-vă, ştiind că eliberarea, înălţarea şi slava voastră se apropie. Luca 21:28; 12:32.
O altă aşteptare raţională, dacă Timpurile Restabilirii au început într-adevăr în octombrie 1874 d. Cr. şi dacă a doua prezenţă a Domnului nostru şi-a avut timpul cuvenit, ar fi ca aceia care veghează să vadă unele indicii care se pot distinge cu privire la ceea ce Scripturile arată a fi prima lucrare a prezenţei Sale, adică secerişul roadelor din Veacul Evanghelic, adunarea aleşilor Săi (în asociere mentală şi în comuniune spirituală) şi cel puţin câţiva paşi pregătitori în direcţia stabilirii Împărăţiei lui Cristos. La unele dintre aceste dovezi am făcut deja aluzie pe scurt; dar există atât de mult de observat la acest punct, încât trebuie să lăsăm analizarea lui pentru un capitol următor. Secerişul Bisericii este într-adevăr peste noi; grâul este în curs de despărţire de neghină şi afacerile din lume prind formă cu repeziciune, pregătindu-se pentru stabilirea permanentă a Împărăţiei Răscumpărătorului. Semnele prezise, în felul şi ordinea exactă a prezicerii lor, sunt clar manifestate celor care veghează; dar acum le lăsăm pe acestea, pentru că mai întâi dorim să scoatem la lumină alte mărturii profetice. Ajunge să spunem aici că secera din „secerişul” acestui veac, ca şi din „secerişul” iudaic, este adevărul; iar „mesagerii” care folosesc acum secera sunt ucenicii sau urmaşii Domnului, cu toate că mulţi dintre ei acum, ca şi atunci, nu-şi dau seama decât vag de mărimea lucrării în care ei sunt angajaţi.
Dovezi profetice întăritoare
Deşi dovada anterioară este puternică şi clară aşa cum este redată, prezentăm acum mărturia profetică doveditoare ((B191)) că am început la punctul corect numărătoarea Marelui Ciclu (50 x 50). Tatăl nostru ceresc cunoştea frica şi cutremurul cu care credinţa noastră se va prinde de aceste făgăduinţe nespus de mari şi scumpe, şi ca atare El a dublat frânghia deja puternică a dovezii, dată în Lege, prin încă o mărturie dată prin profet. Iar scumpul nostru Răscumpărător şi Domn care ne pune în mână această frânghie şi a cărui prezenţă ne este indicată prin această mărturie, venind spre noi în zorii timpurii ai Zilei Milenare pare să spună, cum i-a spus odinioară lui Petru (Mat. 14:25-32): „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Află că Eu sunt o fiinţă spirituală, nu mai sunt vizibil pentru vederea umană. Eu astfel Mă descopăr ochilor înţelegerii tale prin candela Cuvântului, încât, fiindcă în zilele ce vor urma Eu voi umbla pe marea furtunoasă a strâmtorării lumii cum n-a mai fost înainte, să nu-ţi fie teamă, ci să „îndrăzneşti”. Aminteşte-ţi că Eu sunt, nu te teme.
Confirmarea profetică într-adevăr minunată pe care vom începe s-o examinăm acum, a rămas ascunsă în propria ei simplitate până când aprecierea şi aplicarea tipului Jubileului, cum s-a arătat mai sus, i-a dat semnificaţie.
Cei şaptezeci de ani, despre care se vorbeşte de obicei că sunt cei şaptezeci de ani de robie în Babilon, sunt numiţi în Scriptură „şaptezeci de ani de pustiire a ţării”. Dumnezeu a prezis această pustiire prin profetul Ieremia, astfel: „Toată ţara aceasta va fi un deşert . . . şi popoarele acestea vor fi supuse împăratului Babilonului timp de şaptezeci de ani” (Ier. 25:11). „Dar iată ce zice Domnul: «Când vor trece şaptezeci de ani ai Babilonului, voi veni la voi şi voi împlini faţă de voi făgăduinţa Mea cea bună, aducându-vă înapoi în locul acesta»” (Ier. 29:10). Îndeplinirea acestei profeţii este relatată în 2 Cronici 36:17-21; şi motivul pentru care au fost tocmai şaptezeci de ani şi pentru care ţara a fost cu totul pustiită este expus astfel: „Şi a făcut să ((B192)) se suie împotriva lor împăratul caldeenilor [Nebucadneţar, împăratul Babilonului], şi . . . pe cei ce au scăpat de sabie i-a dus în Babilon. Ei i-au fost supuşi, lui şi fiilor lui, până la stăpânirea împărăţiei Persiei, ca să fie împlinit cuvântul Domnului rostit prin gura lui Ieremia, până ce ţara s-a bucurat de sabatele ei şi devastată, până la împlinirea celor şaptezeci de ani”.
Vedem din aceasta că Israel n-a respectat cum se cuvine anii sabatici, dintre care Jubileele erau cei principali. Pentru un popor atât de zgârcit a fost desigur o probă de ascultare severă faţă de Împăratul ceresc, să i se poruncească să lase pământul să se odihnească, să restituie vechilor proprietari pământul dobândit şi stăpânit ani de zile şi să redea libertatea robilor – în special când ascultarea era numai poruncită şi nu impusă cu sila în mod sumar. Dumnezeu îi prevenise prin Moise că, dacă vor fi neascultători de legile faţă de care ei ca naţiune se angajaseră, El îi va pedepsi pentru aceasta. În acelaşi capitol în care le spune despre şapte timpuri de pedeapsă sub stăpânirea neamurilor, le mai spune şi că, dacă vor neglija anii Sabat, El îi va pedepsi pentru aceasta prin pustiirea ţării lor. (Şi, de fapt, cei şaptezeci de ani de pustiire au fost totodată şi începutul celor şapte Timpuri ale Neamurilor, după cum s-a arătat deja.) Ameninţarea Domnului spune astfel: „Ţara voastră va fi pustiită şi cetăţile voastre vor fi o ruină. Atunci ţara se va bucura de sabatele ei, tot timpul cât va fi pustiită şi cât veţi fi în ţara vrăjmaşilor voştri . . . va avea odihna pe care n-o avusese în sabatele voastre, când o locuiaţi”. Lev. 26:34, 35, 43.
Dumnezeu a îngăduit un timp ascultarea lor şovăielnică şi parţială, dar în cele din urmă i-a îndepărtat cu totul din ţară, lăsând-o pustie, fără locuitori, şi dându-i numărul complet al anilor ei de Jubileu – nu numai pentru cei ţinuţi imperfect, ci şi pentru întregul număr al celor viitori care, potrivit ((B193)) aranjamentului Său, vor trece până când va sosi timpul Jubileului antitipic, Veacul Restabilirii sau Veacul Milenar.
Deoarece este dovedit astfel că numărul întreg al Jubileelor tipice stabilite să preceadă antitipul este de şaptezeci, ni se dă în acest fel un alt mijloc de a calcula când este timpul să înceapă antitipul. Calcularea numărului întreg al Jubileelor din această afirmaţie profetică este simplă şi uşoară; şi, după cum trebuie să ne aşteptăm, rezultatele ei sunt exact în armonie cu acelea pe care le-am obţinut deja prin metoda de calculare dată prin Lege.
Numărul întreg fiind şaptezeci, iar nouăsprezece din ele fiind respectate fără tragere de inimă de către Israel înainte de pustiire, rezultă că restul de cincizeci şi unu (70 – 19 = 51) marchează perioada de la ultimul Jubileu pe care Israel l-a ţinut defectuos, şi până la marele antitip. Dar remarcaţi aici o diferenţă în modul de a socoti. În calculul făcut după Lege, am socotit ciclurile de patruzeci şi nouă de ani cu anul al cincizecilea sau Anul Jubileu adăugat, atât pe cele viitoare cât şi pe cele trecute; căci Legea arată lucrurile aşa cum ar fi fost dacă Israel le-ar fi împlinit cum se cuvine. Dar profeţia relatează lucrurile întocmai cum aveau să se petreacă în realitate. Să nu uităm că noi examinăm acum declaraţia profetică, şi prin urmare trebuie să calculăm aceste cicluri aşa cum au avut loc – cicluri de câte patruzeci şi nouă de ani, fără Jubilee; pentru că de la al nouăsprezecelea Jubileu, Israel n-a mai ţinut nici unul. Primele nouăsprezece cicluri au avut Ani Jubileu, dar cele cincizeci şi unu după aceea n-au avut deloc; prin urmare trebuie să calculăm cincizeci şi unu de cicluri a câte patruzeci şi nouă de ani fiecare, sau 2499 de ani (49 x 51 = 2499), de la ultimul Jubileu tipic ţinut de Israel până la antitip. Acest calcul, deşi cu totul deosebit de celălalt, se sfârşeşte exact aşa cum este arătat prin metoda de calcul bazată pe Lege, examinată anterior, în octombrie 1874 d. Cr.
((B194))
Spre folosul unora, să exprimăm această din urmă dovadă sub o altă formă, astfel: Numărul întreg al ciclurilor Jubileelor pe care Dumnezeu le-a rânduit a fost de şaptezeci, aşa cum este arătat prin afirmaţiile clare referitoare la motivul celor şaptezeci de ani de pustiire a ţării lor. Numărul acesta trebuia să cuprindă ciclurile pe care Israel le ţinuse în mod nesatisfăcător, care, după cum am văzut, au fost nouăsprezece, precum şi toate ciclurile următoare, până la antitip. Vom calcula acum toate acestea de la începutul lor, la intrarea în Canaan, şi vom vedea unde se sfârşesc.
19 cicluri împreună cu Jubileele lor (50 de ani fiecare) . . . 950 ani
51 cicluri fără Jubilee (49 de ani fiecare) . . . . . . . . . 2499 ani
70 de cicluri cuprind deci o perioadă de . . . . . . . . . . .3449 ani
Această perioadă de 3449 ani, socotită de la intrarea în Canaan, se sfârşeşte ca şi cea precedentă, în octombrie 1874 d. Cr., astfel:
De la intrarea în Canaan până la împărţirea ţării . . . . . . . .6 ani
Perioada judecătorilor până la împăratul Saul . . . . . . . . .450 ani
Perioada împăraţilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 513 ani
Perioada pustiirii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .70 ani
De la restaurare până la anul naşterii Domnului . . . . . . . .536 ani
Numărul total de ani înainte de data cunoscută
ca anul naşterii Domnului . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1575 ani
Numărul de ani de la anul naşterii Domnului
pentru a completa perioada de mai sus, de 3449 ani,
este 1874 ani întregi, care s-ar sfârşi (după timpul
iudaic) în octombrie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .1874 ani.
Perioada celor 70 de cicluri, aşa cum s-a arătat
mai sus, de la începerea sistemului Jubileelor,
la intrarea în Canaan, până la începerea antitipului,
Marele Jubileu sau Timpurile Restabilirii, în __________
octombrie 1874 d. Cr. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3449 ani.
Dacă aceste date sunt acceptate a fi prin aranjament divin, concluzia logică este uşor de tras. Iar dacă n-au fost aranjate divin, atunci de unde vin ele? Noi nu le-am pus în
((B195))
La 950 de ani de Ţinere a jubileelor adunăm 2499 ani = 3449 ani;
Perioada întreagă de la începutul acestui sistem al jubileului tipic până la antitip – Marele Jubileu al Pământului, Timpurile Restabilirii Tuturor Lucrurilor – octombrie 1874 d. Cr.
19 x 50 = 950 ani
NUMĂRUL TOTAL AL CICLURILOR JUBILEELOR – ŞAPTEZECI
JUBILEUL VĂZUT PROFETIC
Ier. 25:9-12 Şi 2 Cron. 36:21
Ciclurile cu jubileele
Ţinute, dar necorespunzător,
NOUĂSPREZECE
Tabelă cronologică
vezi pagina 194
De la intrarea în Canaan:
Până la împărţirea
ţării . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6 ani
Perioada judecătorilor . . . . . . . . .450 ani
Perioada împăraţilor . . . . . . . . . .513 ani
Până la pustiire . . . . . . . . . . . .969 ani
19 jubilee . . . . . . . . . . . . . . =950 ani
Rămân . . . . . . . . . . . . . . . . . .19 ani
Astfel ultimul lor jubileu a fost ţinut cu 19 ani înainte de pustiire
–––
Perioada de la ultimul jubileu
Înainte de „pustiire”, cum
s-a spus mai sus . . . . . . . . . . . . 19 ani
Ani de pustiire . . . . . . . . . . . . .70 ani
De la restabilirea
prin Cirus până la
anul 1 d. Cr. . . . . . . . . . . . . . 536 ani
De la anul 1 d. Cr.
până la 10 octombrie
1874 (sfârşitul anului
– timp iudaic) . . . . . . . . . . . .1874 ani
Total . . . . . . . . . . . . . . . . .2499 ani
________
51 cicluri (fără jubilee) aşa cum au avut loc în realitate şi cum sunt menţionate în profeţii, de câte 49 ani fiecare = 2499 ani. Sau, totalul anilor de la intrarea în Canaan până în octombrie 1874 = 3449 ani.
Perioada de 19 cicluri cu jubilee (950 ani) şi 51 cicluri singure (2499 ani) = 3449 ani.
Cicluri de 7 x 7 = 49 ani fiecare, după
pustiirea ţării,când n-au mai fost încercate
alte jubilee, CINCIZECI ŞI UNU
51 x 49 = 2499 ani
octombrie 1874 d. Cr. data începerii Marelui Jubileu al Pământului
((B196))
Cuvântul inspirat: noi doar le-am găsit acolo în toată simplitatea şi frumuseţea lor, şi, ca orice altă hrană preţioasă şi bogată din depozit, pe care Domnul nostru ne-o serveşte acum potrivit făgăduinţei Sale (Luca 12:37), aceasta este o „hrană tare”, nutritivă – destinată în mod special, nu „copiilor în Hristos”, ci celor mai dezvoltaţi, „ale căror simţuri s-au deprins” (Evr. 5:14) să deosebească şi să aprecieze această hrană acum „la timpul potrivit”. Dacă nu sunt prin aranjament divin şi n-au fost intenţionate pentru învăţătura noastră, atunci cum şi de ce sunt dovezi duble, potrivindu-se şi confirmându-se atât de perfect una pe alta? Pentru a vă convinge de aranjamentul lor divin, remarcaţi că în nici un alt loc sau mod aceşti 70 de ani de Sabate în pustiire nu pot fi făcuţi să se armonizeze cu ciclul Marelui Jubileu (50 x 50). Încercaţi. Verificaţi. Presupuneţi fie o greşeală, fie o schimbare a unuia din cele nouăsprezece Jubilee ţinute de Israel: presupuneţi că s-au scurs optsprezece (cu unul mai puţin) sau douăzeci (cu unul mai mult) înainte ca cei şaptezeci de ani de pustiire să fi început. Calculaţi şi veţi vedea că aceste două linii ale mărturiei, care se unesc atât de perfect în dovada că 1875 (începând din octombrie 1874 d. Cr.) este data începerii Timpurilor Restabilirii, şi prin urmare data de la care putem şti că cerurile nu-L mai reţin pe Domnul nostru, marele Restaurator, nu pot fi unite în altă parte, fără a le forţa pe acestea, cronologia şi alte profeţii care sunt încă de examinat.
Dacă aceste profeţii ale timpului învaţă ceva, aceasta este că Marele Jubileu, Timpurile Restabilirii tuturor lucrurilor, a început şi că suntem deja în zorii Veacului Milenar, precum şi în „secerişul” Veacului Evanghelic – veacuri care se suprapun unul peste celălalt timp de patruzeci de ani – „ziua mâniei”. Noi suntem deja de paisprezece ani (în 1889 – n. e.) în această zi a mâniei care durează patruzeci de ani; şi pregătirile pentru luptă progresează cu repeziciune. Cei douăzeci şi şase de ani care vor urma, la avântul prezent, vor fi întru totul suficienţi pentru împlinirea a „tot ce este scris”. ((B197)) Nici un cititor să nu tragă în grabă concluzia că nu există nici o dovadă de Restabilire în jurul nostru, nici că Soarele Dreptăţii nu aureşte turnurile de strajă ale Sionului şi nu luminează lumea. Dimpotrivă, să reflecteze că noi suntem deja în ziua când lucrurile ascunse se descoperă şi să-şi aducă aminte că prima lucrare a Restabilirii este propriu-zis o sfărâmare a vechii structuri aflată în descompunere, care stă în locul pe care trebuie să-l ocupe cea nouă. Să ne amintim că primul lucru, chiar şi al celui mai blând medic, este adesea să deschidă rănile, să cureţe şi să taie conform necesităţilor pacientului, pentru a face o lucrare amănunţită de vindecare. Este de prisos să spunem că un astfel de serviciu produce dureri şi este arareori apreciat de către pacient la timpul acela; şi la fel este şi cu lucrarea marelui Medic, Restauratorul, Dătătorul de viaţă: El răneşte ca să vindece, iar necazul şi cernerea în Biserică şi în lume nu sunt decât incizările şi curăţările necesare, şi o parte foarte importantă a lucrării de Restabilire.
În tip, Trâmbiţa Jubileului trebuia să sune când începea Anul Jubileu, pentru a vesti libertatea în toată ţara, tuturor locuitorilor ei (Lev. 25:10). Antitipul este introdus prin sunarea celei „de-a Şaptea Trâmbiţe” (simbolice), „Trâmbiţa lui Dumnezeu”, „cea din urmă Trâmbiţă”. Ea este într-adevăr trâmbiţa cea mare; ea anunţă libertatea fiecărui captiv; şi în timp ce la început ea înseamnă predarea multor pretenţii şi privilegii expirate şi un timp general de desfiinţare şi răsturnare a datinilor, obiceiurilor etc., deplina ei semnificaţie, când este corect apreciată, este „o veste bună de mare bucurie pentru tot poporul”.
În agitaţia de la început, fiecare din cei care aud Trâmbiţa Jubiliară a noii dispensaţii este puternic izbit de cel puţin unul din diversele ei aspecte şi nu ia seama la celelalte. Unul vede că se cuvin reforme guvernamentale, desfiinţarea armatelor permanente şi a taxei lor apăsătoare, şi le cere pe ((B198)) acestea. Altul cere desfiinţarea titlurilor aristocratice şi recunoaşterea fiecărui om după calităţile sale umane. Alţii cer desfiinţarea moşierimii şi cer ca proprietatea pământului să fie ca la început, după necesitate, capacitate şi bunăvoinţa de a-l folosi. Alţii cer reformă prin abstinenţă de la alcool, iar prin legi prohibitive şi alte legi, prin Societăţi de Lege şi Ordine, caută să pună în lanţuri acest mare rău şi încep să restrângă pe oamenii care, din iubire de bani, ar prinde în cursă, ar înrobi şi ar distruge pe semenii lor, şi care, fixându-şi colţii în slăbiciunile lor, s-ar îngrăşa şi ar huzuri pe seama sângelui lor. Unii formează Societăţi Umaniste şi Împotriva Cruzimii, pentru a împiedica pe cei care pot dăuna celor slabi şi dependenţi. Alţii formează societăţi pentru stârpirea viciului şi a literaturii imorale. Alţii formează Societăţi Împotriva Falsificării, pentru a examina falsificarea alimentelor şi a expune, a urmări în justiţie şi pedepsi pe cei care din iubire de câştig mai mare falsifică alimentele şi le fac chiar vătămătoare sănătăţii. Se adoptă legi pentru protecţia vieţii şi sănătăţii poporului. Minerii trebuie să aibă aer curat, oricât ar costa; trebuie să aibă două uşi de evacuare în caz de incendiu. Muncitorii, fără putere să se ajute singuri sau să-şi aleagă locul de muncă, sunt protejaţi prin legile publice. Ei nu mai pot fi plătiţi după bunul plac al patronului şi în produse, ci legea cere acum ca plata să se facă cel puţin la cincisprezece zile şi în numerar. Ei nu mai pot fi înghesuiţi în clădiri unde în caz de incendiu ar fi expuşi fie la moarte prin ardere, fie la schilodire pentru toată viaţa, trebuind să sară; căci „uşile de evacuare” sunt obligatorii, şi pentru orice moarte sau rănire datorată neglijenţei din partea patronului, acesta este făcut responsabil şi poate fi pedepsit fie cu amenzi, fie cu despăgubiri sau închisoare. Corporaţiile bogate, acelea care au în proprietate linii de cale ferată sau navale, sunt constrânse să se îngrijească de viaţa şi interesele oamenilor, a celor săraci ca şi a celor bogaţi.
((B199))
Aceste reforme sunt rezultatul deşteptării poporului prin Trâmbiţa Jubileului, a cunoştinţei şi libertăţii, şi nu se atribuie doar bunăvoinţei din partea clasei mai favorizate. Căci, chiar dacă toţi cei din clasa favorizată sau bogată care sunt binevoitori, şi cei care iubesc dreptatea, pot să se bucure şi se bucură de aceste începuturi de reformă, alţii, şi aceştia sunt majoritatea, regretabil, cedează numai din necesitate. Este adevărat, asemenea legi şi aranjamente nu sunt încă desăvârşite, nici nu sunt universale; dar începuturile pe care le observăm ne bucură inimile şi sunt dovezi pentru ceea ce se poate aştepta în privinţa ridicării celor umili şi mici şi a înjosirii celor mândri, când reglementările Jubileului vor fi pe deplin în acţiune. Toate aceste lucruri sunt părţi din agitaţia reformei care introduce Marele Jubileu al Pământului; şi deşi s-a cerut mult şi treptat s-a cedat mult, totuşi regii, împăraţii şi reginele – politici, sociali, eclesiastici şi financiari – nu se vor supune marelui proces de nivelare al acestui Jubileu sau veac de Restabilire fără o luptă mare şi severă, aşa cum Scripturile ne arată că este chiar înaintea noastră, şi care, cu toate că este severă, este inevitabilă şi va produce binele final.
Spiritul de „libertate în toată ţara” este într-adevăr dus uneori până la o limită iraţională de către cei ignoranţi şi nechibzuiţi; dar toate acestea sunt totuşi parte din marea agitaţie inevitabilă a Jubileului, determinată de ignoranţa şi asuprirea din trecut. Nimeni în afară de „mica turmă” a Domnului nu este pe deplin şi corect informat în privinţa marii sfere a Restabilirii. Aceştia văd schimbările minore, îndreptarea afacerilor mai mici ale oamenilor, dar ei văd şi ceea ce nu poate fi văzut din nici un alt punct de vedere decât din cel al Cuvântului lui Dumnezeu – că marele tiran, Păcatul, va fi despuiat de puterea lui, că marea închisoare a Morţii va fi deschisă şi fiecărui prizonier i se va oferi eliberarea, semnată cu sângele preţios al Mielului lui ((B200)) Dumnezeu care ridică păcatul lumii, marele Răscumpărător şi Restaurator. Veşti bune într-adevăr vor fi acestea pentru tot poporul, nu numai pentru cei vii, ci şi pentru toţi cei care sunt în morminte. Înainte de sfârşitul acestui mare Jubileu, fiecare fiinţă umană se va putea elibera pe deplin – se va putea întoarce la starea de la început a omului, „foarte bună”, primind înapoi prin Cristos tot ceea ce s-a pierdut prin Adam.
________
A şaptea trâmbiţă
„Trâmbiţele voastre
Sune cu răsunet,
Ca glasul s-ajungă
La orice naţie.
Jubileul este sosit,
O, voi răscumpăraţi, veniţi.
Isus Mare Preot
Complet ne-a împăcat;
Voi osteniţi şi slabi,
Acum vă bucuraţi.
Jubileul este sosit,
O, voi răscumpăraţi, veniţi.
Voi toţi care-aţi fost robi,
Moştenire-aţi pierdut,
O primiţi iar în dar
Cu preţul lui Isus.
Jubileul este sosit,
O, voi răscumpăraţi, veniţi.
A şaptea Trâmbiţă
Vesteşte har ceresc;
Mântuirea vine
Pe Domnul să-L căutaţi.
Jubileul este sosit,
O, voi răscumpăraţi, veniţi.”
