MINTEA SPIRITUALĂ ŞI OMUL NATURAL

 “Căci toţi cei care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.” — Romani 8:14

Izvorul vieţii este desigur Iehova, şi Scripturile asociază, în mod incontestabil, slujba şi opera Spiritului lui Dumnezeu cu activitatea şi progresul pentru stabilirea relaţiilor sfinte permanente cu El Însuşi, pe a cărui singură bază se poate obţine viaţa veşnică. De aceea un copil a lui Dumnezeu şi moştenitor al îndurării Sale, ar trebui ca în continuu să aibă interes crescând în cercetarea acestei puteri, ar trebui să se străduiască să fie umplut cu acea influenţă sau Spirit de sus, ca singura cale prin care îşi poate menţine legătura cu Dumnezeu şi pe care îşi poate baza speranţa pentru viitor. Dacă Spiritul Său, care a sculat pe Isus dintre morţi, locuieşte în voi, atunci veţi avea parte de însufleţirea corpurilor voastre în evlavie sfântă: în acest fel pune marele apostol acest lucru înaintea Bisericii. Când acelaşi apostol ne asigură că numai aceia sunt fiii lui Dumnezeu care sunt conduşi de Spiritul Său, atunci fără îndoială că trebuie să recunoaştem că el, apostolul, pune cea mai mare însemnătate pe puterea şi lucrarea Spiritului sfânt.

Mintea spirituală este moştenirea după care trebuie să se străduiască toţi aceia care vreau să fie plăcuţi lui Dumnezeu şi să fie primiţi de El. Mintea spirituală înseamnă condiţia sau calitatea de a fi spiritual; şi a fi spiritual înseamnă a fi dezvoltat sau format în conformitate cu Spiritul Domnului. În Scriptură, omul natural, nereînnoit, neîndreptăţit, este arătat ca trupesc sau carnal, adică trăind după dorinţele omului decăzut şi după aprecierea minţii carnale, care la unii se vede mai mult iar la alţii mai puţin în comportamentul vieţii lor. În contrast cu acesta, omul reînnoit, regenerat şi îndreptăţit, este arătat ca spiritual, adică trăind în armonie cu mintea şi aprecierile Spiritului lui Dumnezeu.

Acei care, în umblarea şi experienţele lor, sunt conduşi de Spirit şi urmează acestuia, sunt arătaţi în mod potrivit ca spirituali sau ca având o minte spirituală, deoarece Spiritul lui Dumnezeu le îndreaptă gândurile, intenţiile şi străduinţele spre cele cereşti, adică spre lucrurile care nu se văd, care aparţin de moştenirea lor eternă cu Cristos, de natura şi răsplata cerească. — 1 Petru 1:4; 2 Petru 1:4). Cei care umblă conform înclinării şi con-ducerii minţii naturale sau carnale, sunt arătaţi în mod potrivit ca persoane naturale sau cu mintea lumească, pentru că mintea naturală sau carnală se străduieşte după lucrurile materiale ale acestei lumi. În condiţiile decăzute de acum, această minte este mai mult sau mai puţin depravată, amestecată cu egoism şi plină de dorinţe şi ambiţii excesive. Aceasta este mintea sau spiritul care nu conduce la viaţă, ci dimpotrivă, la moarte. — Romani 8:5, 6, 13.

Nu judecaţi după cele ce se văd

Pentru poporul lui Dumnezeu nu există lucru mai important decât acela de a avea clar definite concepţiile şi gândurile scripturale, ca adevăratul lui statut spiritual faţă de Domnul. Scriptura ne arată clar, că între influenţele şi puterile care conduc la o viaţă spirituală, şi cele care conduc la o viaţă naturală sau car-nală, există o mare deosebire. Apostolul Pavel, în epistola sa către Romani (capitolul 8), răspunde la o presupusă întrebare, cum putem face deosebirea între cei ce sunt cu mintea nouă şi umblă conform Spiritului şi ceilalţi. În unele privinţe aceasta poate părea o întrebare grea. Există unii care nu sunt în Cristos, a căror trupuri sunt mai puţin degradate decât a celor ce sunt în Cristos; dacă ei s-ar măsura după faptele corpului, s-ar putea întâmpla că acela care este în Cristos să fie într-o situaţie mai slabă decât cel care nu este în Cristos. De aceea Domnul îndeamnă pe poporul Său să nu judece numai după aparenţele exterioare, asigurându-i că unii sunt făţarnici şi că Dumnezeu se uită în inimă, la intenţii. Astfel apostolul ne produce o bucurie spunându-ne: “De aceea, de acum încolo nu mai cunoaştem pe nimeni după starea firească”. Prin aceasta el nu ne spune să nu mai dăm nici o atenţie slăbiciunilor trupeşti, fie în noi înşine fie în alţi membri ai Corpului. Noi trebuie să ne împotrivim la toate slăbiciunile cărnii, şi adeseori va fi nevoie în interesul vieţii spirituale să ne tratăm corpurile într-un mod mai aspru; dar cu toate acestea noi trebuie să facem o deosebire clară între viaţa nouă, internă şi corpul slab şi muritor; şi trebuie să iubim şi să simpatizăm cu fratele nostru, în timp ce, atât în interesul lui cât şi al nostru şi al Bisericii, va fi necesar să ne exprimăm dezaprobarea faţă de conduita sa rea.

 

Cum putem cunoaşte

pe cel cu mintea spirituală

Explicaţia apostolului, despre cum putem deosebi aceste două clase, arată că voinţa neregenerată se va gândi la lucrurile cărnii, pe când voinţa regenerată se va gândi la lucrurile spiritului. Este o mare prăpastie între aceste două clase, şi în mintea nimănui nu trebuie să fie nici o îndoială, dacă el este un membru al Bisericii, al Corpului lui Cristos sau nu. Dacă este în Cristos, atunci el are ambiţii noi, speranţe noi, ţinte noi; şi dacă pentru scurt timp greşeşte, şi nu trăieşte conform acestei dorinţe şi ţinte noi, atunci inima sa fiind într-o situaţie dreaptă, el se va înapoia spre standardele divine. Afecţiunile sale sunt pentru lucrurile care sunt drepte, curate şi bune, deşi legea păcatului şi a morţii, ca urmare a slăbiciunilor corpului său muritor, îl asaltează. El nu va fi mulţumit numai cu această condiţie a preferinţei minţii pentru ceea ce este drept şi cu inima doritoare după dreptate, necăjindu-se dacă este învins de ispită, ci după cum arată apostolul în alt loc, el va trata acest lucru atât de adânc şi serios, încât nu numai că va face tot ce-i stă în putere pentru a repara nedreptatea făcută, ci el se va îndrepta spre tronul ceresc ca să fie tot mai capabil a-şi învinge puterea cărnii în mod corespunzător şi să devină tot mai puternic în spirit. Apostolul îndeamnă pe unii ca aceştia: “croiţi cărări drepte pentru picioarele voastre, pentru ca cel care şchiopătează să nu se abată din cale, ci mai degrabă să fie vindecat”, să evite ispita şi slăbiciunea, să evite căile ispitei imediat ce le observă, şi astfel să dovedească faptul că inima lui se străduieşte după dreptate. El îndeamnă, mai departe, ca întotdeauna afecţiunile lor să fie îndreptate spre lucrurile de sus, aşa încât lucrurile pământeşti să aibă tot mai puţină influenţă şi putere de a-i împiedica în calea lor. El îi îndeamnă ca inima, mintea şi buzele să fie ocupate cu serviciul şi adevărul Domnului, aşa încât cel rău să afle tot mai puţină ocazie de a-i ispiti şi înşela.

 

Cei carnali sunt plini de voinţă proprie

Apostolul arată, mai departe, să facem deosebire între mintea carnală şi mintea care este în armonie cu Dumnezeu, pentru că una este în duşmănie cu Dumnezeu, iar cealaltă în armonie cu Dumnezeu. Mintea care este în armonie cu Dumnezeu găseşte plăcere în legea Sa, în dreptate, în curăţenie, în bunătate, pace, credinţă şi priveşte cu bucurie înainte, îndeplinirea glorioasă a tuturor speranţelor minunate, însufleţite de acele promisiuni. Mintea carnală (oricât ar fi de educată şi de bun gust şi sub controlul corpului muritor) nu este în armonie cu Dumnezeu; ea are ambiţiile sale proprii, planurile sale proprii şi îşi găseşte plăcerea în acestea, sau se întristează când acestea sunt zădărnicite; ea îşi clădeşte speranţele şi ţintele în special pe ceea ce se poate obţine în această viaţă prezentă; ea nu este în armonie cu Dumnezeu şi nu este în acea stare de inimă ca să poată primi cu mulţumire tot ce Dumnezeu i-ar trimite, ci mai degrabă ea este plină de voinţa sa proprie şi nesupusă conducerii divine; ea nici nu poate fi supusă fiindcă este carnală, şi pentru că în timpul prezent întreaga omenire se află într-o stare păcătoasă şi înstrăinată de Dumnezeu. Aceste două condiţii ale minţii sunt în contrast una cu alta, şi apostolul ne asigură că una înseamnă moarte, adică persoana care are mintea carnală se află încă în starea morţii, că ea nu a primit pe Cristos, dătătorul de viaţă. “Cine are pe Fiul, are viaţa” şi de aceea poate simţi bucuria şi pacea minţii noi în Cristos; dar cine nu are pe Fiul, cine nu s-a predat voinţei Sale, este încă în moarte, încă sub condamnare, încă străin de Dumnezeu.

Pentru a înţelege aceste multe mărturii ale Scripturii, trebuie să fie reţinut clar în minte că ele nu sunt adresate lumii şi nici nu tratează lucruri despre ea, ci ele privesc numai pe sfinţi şi vorbesc despre ei. Ele descriu starea acelora care au trecut din moarte la viaţă, care au ajuns la gândirea spirituală şi care sunt în contrast cu lumea, care este încă în păcat şi n-a ajuns în favoarea divină, în contrast cu cei care sunt încă în carne, trăind după voinţele lor proprii, care încă n-au auzit sau dacă au auzit nu au acceptat favoarea lui Dumnezeu prin Cristos, şi nu pot să placă lui Dumnezeu, nu pot să fie iertaţi şi nici să fie consideraţi în favoarea divină.

 

Unele manifestări care nu dovedesc o viaţă nouă

Îndreptându-şi atenţia către Biserică, apostolul scrie: “Voi însă nu sunteţi în firea păcătoasă, ci în Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi”. Apostolul ne arată aici ceea ce face pe cineva să aibă minte spirituală. Noi posedăm noua minte fiindcă suntem concepuţi din nou, concepuţi de Spiritul lui Dumnezeu. Noi nu am fost concepuţi din nou până când nu am făcut un proces de curăţire şi îndreptăţire prin credinţă în sângele lui Cristos, până când nu am auzit invitaţia de a aduce corpurile noastre ca o jertfă vie, şi până când primind această invitaţie nu am consacrat tot ce suntem şi ce avem pe altarul Domnului. Atunci am primit Spiritul lui Dumnezeu; atunci am fost recunoscuţi ca părtaşi ai Creaţiei Noi în Cristos — nefiind priviţi mai mult ca fiinţe trupeşti, ci ca fiinţe spirituale.

Cât de evident este deci, că dovada pentru posedarea vieţii noi, spirituale printre poporul Domnului, nu stă în aceea că ei sunt în stare să înţeleagă la fel diferitele particularităţi ale credinţei şi nici în aceea că toţi văd la fel tipurile, parabolele şi simbolurile Scripturii, sau că toţi au aceeaşi cunoştinţă despre toate profeţiile şi cronologia Bibliei. Dovada vieţii noi nu poate fi exprimată prin cuvinte, prin aceea că cineva aparţine unui sistem sau unei organizaţii aici pe pământ, sau prin aceea că ia parte la un serviciu în oarecare formă specială. Noi trebuie să cercetăm mai departe şi mai profund semnele şi dovezile care arată că cineva este într-adevăr în legătură cu Cristos şi a primit viaţa spirituală de sus. Desigur că toţi cei care au mintea lui Cristos, Spiritul Învăţătorului, vor fi interesaţi de studiul oricărei părţi a Sfintei Scripturi, fie parabole, simboluri, profeţii, cronologie etc. Dar nici unul din aceştia nu va permite să mai fie în sclavia oamenilor şi sistemelor, dacă el a recunoscut conducerea şi voinţa Domnului în această chestiune. Şi în ce priveşte participarea în serviciul adevărului, toţi care sunt învăţaţi de Spiritul Domnului vor recunoaşte responsabilitatea lor personală faţă de Domnul, de a vesti adevărul, de a da mărturie de valoarea şi frumuseţea sa, de a lăsa lumina lor să strălucească atât cât este cu putinţă şi li se prezintă ocazii, separat de mişcările sau sistemele omeneşti.

Dar adevărata probă a uceniciei şi a dovezii indiscutabile, că cineva are o viaţă spirituală, stă numai în aceea că cineva într-adevăr are Spiritul Domnului. Aceia care au mintea sau Spiritul lui Cristos vor dovedi prin aceasta că au fost concepuţi de El; cine nu are Spiritul lui Cristos, acela nu este al Lui. În acest fel să ne judecăm pe noi înşine şi în acest fel să judecăm pe fraţii noştri — conform spiritului, după intenţii, după voinţă, nu după reuşită şi nu după carne. Cât de generoşi trebuie să ne facă aceasta în judecarea fraţilor. Dacă ei mărturisesc şi arată că-L iubesc pe Domnul, încrezându-se în sângele Său preţios, iubind lucrurile sfinte, dacă ei iubesc pe fraţi, iubesc Cuvântul îndurării şi al adevărului şi se silesc să dezvolte roadele Spiritului, atunci desigur ei sunt fraţi, desigur sunt “în Hristos”. Dacă nu au acest Spirit, dacă iubesc lumea, preferă societatea lumească şi se predau cu totul ambiţiei şi mândriei vieţii, şi îşi află mulţumirea în acestea, atunci avem un bun motiv să ne îndoim că ei sunt în legătură cu Domnul, indiferent ce ar putea recunoaşte. Această trăsătură particulară să fie în special folosită de fiecare dintre noi ca o probă personală de ucenicie Domnului; şi fiecare din noi, care, măsurându-se cu această măsură, află că spiritul lumesc creşte în el, trebuie să simtă că el îşi pierde temelia şi din nou trebuie să se străduiască să-şi îndrepte dorinţele spre lucrurile de sus şi să crească în har.

 

Marea luptă în viaţa creştinului

Experienţa creştină confirmă mărturia Scripturilor, că marea luptă a unui copil al lui Dumnezeu, copil în credinţă, este în ceea ce priveşte supremaţia şi controlul vieţii spirituale asupra vieţii naturale, trupeşti, aşa cum spune sfântul Pavel: “mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire”. În această privinţă se dă lupta unui creştin în tot cursul experienţelor sale, pe calea îngustă. Pe de o parte, de partea vieţii noi, spirituale, stau diferitele puteri şi influenţe ale Domnului, Spiritul Său, îndurarea Sa, adevărul Său — cunoştinţa voinţei Sale, a planului Său şi a făgăduinţelor Sale nespus de mari şi scumpe. Pe de altă parte, de partea vieţii trupeşti, sunt diferitele influenţe şi puteri ale lumii, ale trupului decăzut şi ale adversarului, şi toate acestea sunt în duşmănie cu Dumnezeu şi cu toţi cei care au o atitudine de partea Domnului.

Printre acei care mărturisesc că au renunţat la vechea viaţă trupească şi au primit o nouă viaţă spirituală în Cristos, se pot găsi diferite grade ale dezvoltării minţii spirituale. Într-adevăr, de-a lungul Veacului Evanghelic, puţini şi-au păstrat o adâncă viaţă spirituală şi au ţinut considerabil vechea natură în stăpânire, prin experienţele lor creştine. Mulţi au manifestat mai multă sau mai puţină slăbiciune spirituală; au manifestat un spirit de nepăsare şi de compromis cu carnea, cu mintea naturală, aşa că viaţa lor a arătat un fel de amestecătură a minţii spirituale şi lumeşti — la un anumit timp o măsură de devotament faţă de Domnul, iar la alte timpuri o îngăduinţă înclinaţiilor naturale, dorinţelor şi ambiţiilor. Nu vorbim aici despre marea masă a creştinătăţii, care pe bună dreptate este mai mult neghină şi nu creştini în nici un sens, şi care niciodată n-a stat în legătură adevărată cu Domnul. Aici este vorba de aceia care într-adevăr au crezut în Domnul, exercitând mai mult sau mai puţin spiritul supunerii, şi prin urmare au fost părtaşi ai vieţii noi în Cristos. După cum s-a arătat mai sus, între aceştia se poate observa o mare diferenţă.

 

Două clase reprezentate prin Avraam şi Lot

Unele ilustraţii impresionante ne atrag atenţia asupra persoanelor din Vechiul Testament, care prezintă în mod general caracteristicile remarcabile a două clase de creştini care arată mărturia minţii spirituale.

Printre aceste persoane, din a căror vieţi putem trage învăţături, sunt Avraam şi Lot. Avraam, credinciosul, în general devotat şi supus lui Iehova, poate pe bună dreptate reprezenta pe creştinii consacraţi pe deplin, credincioşi şi ascultători. Este adevărat că Avraam a făcut greşeli, şi s-ar putea spune că de mai multe ori a păşit afară din calea cea dreaptă, dar în general umblarea sa a fost una a supunerii şi credin-cioşiei faţă de Dumnezeu. Astfel, cei mai mulţi creştini credincioşi au făcut greşeli, au alunecat şi s-au poticnit, şi totuşi umblarea lor în general a arătat ascultare şi deplină consacrare lui Dumnezeu. Dar Lot este descris în Sfânta Scriptură, fără doar şi poate, ca mai puţin credincios, mai puţin supus, mai puţin smerit şi respectuos faţă de voinţa şi vocea lui Iehova. El ar reprezenta bine pe un număr considerabil de creştini care incontestabil sunt mai puţin credincioşi, mai puţin supuşi, şi cărora le lipseşte în mod considerabil consacrarea. Lot pare a fi un tip al creştinilor care fac compromisuri, care îngăduie ca mintea lumească, viaţa lumească, să ocupe o bună parte în mintea şi viaţa lor. Cu privire la caracterul lui Lot, un scriitor a făcut o observaţie adevărată:

“Lot a “ieşit …din Ur din Caldeea”, dar el a căzut în câmpiile Sodomei. Chemarea lui Dumnezeu n-a ajuns la inima sa, nici moştenirea lui Dumnezeu nu a umplut mintea sa. Important gând! Să luăm în considerare acest lucru. Lăudat să fie Dumnezeu, că pentru fiecare din servii Săi există o cale pe care luceşte lumina aprobării Sale, şi cea mai mare bucurie a noastră să fie a umbla pe această cale. Aprobarea Sa este destulă pentru inima care-L cunoaşte. Desigur, nu întotdeauna va fi posibil să avem aprobarea şi colaborarea fraţilor noştri; adeseori noi putem fi rău înţeleşi, dar noi nu putem ajuta la aceste lucruri; “ziua” va descoperi lucrul fiecăruia, şi inima credincioasă poate să aştepte această zi cu încredere, ştiind că atunci fiecare om va avea “lauda lui Dumnezeu”.

 

Cearta între păstori

Dar ar fi bine să examinăm, în mod special, care a fost cauza ce l-a făcut pe Lot să părăsească calea mărturiei publice. În viaţa fiecărui om există un timp de criză, în care se va face cunoscut pe ce bază stă el, din ce motive lucrează şi ce scopuri îl animă. Aşa a fost şi cu Lot. El nu a murit în Haran, dar a căzut în Sodoma. În aparenţă, cauza căderii sale a fost cearta între păstorii săi şi ai lui Avraam; dar este un fapt că, dacă cineva nu umblă în simplitate şi cu inima curată va afla uşor o piatră de poticnire, ca să se împiedice. Dacă el nu o află astăzi, o va afla mâine. Dacă el nu o află aici, o va afla în alt loc. Într-un sens, cauza aparentă a rătăcirii sale poate fi o problemă mică; adevărata cauză nu zace la suprafaţă, ci după observaţia generală ea poate să zacă în camera ascunsă a afecţiunilor şi dorinţelor inimii, unde într-o formă sau alta se păstrează plăcerea lumească. Cearta dintre păstori putea fi aplanată uşor, fără vreo pagubă spirituală pentru Avraam sau Lot. Lui Avraam această ceartă i-a dat o ocazie să-şi manifeste puterea credinţei şi nivelul moralităţii sale înalte, la care credinţa îl ridică pe posesorul ei. Dar pentru Lot a fost ocazia să-şi manifeste starea lumească a inimii. Nu cearta a produs atitudinea lumească în Lot sau credinţa în Avraam; ea numai a descoperit, în cazul fiecăruia, ceea ce era în realitate.

 

Lot îşi alege singur, Dumnezeu alege pentru Avraam

Aşa este întotdeauna; controverse şi despărţiri apar în Biserica lui Dumnezeu, şi mulţi se împiedică în acestea, şi într-un fel sau altul vor fi împinşi înapoi în lume. Acolo ei pun vina pe controverse şi despărţiri şi păreri contrare, pe când adevărul este că aceste lucruri au fost numai mijlocul de a dezvolta adevărata condiţie a sufletului şi a descoperi înclinaţia inimii. Viaţa lumească a fost în inimă, şi pe o cale sau alta a ajuns în ea; şi nu dă dovadă de superioritate morală în mustrarea oamenilor şi criticarea lucrurilor, când rădăcina problemei zace în interior. Nu că părerile contrare şi despărţirile nu ar fi profund regretabile; desigur ele sunt. A vedea fraţi discutând contradictoriu în faţa canaaniţilor şi fereziţilor, desigur este un lucru regretabil şi umilitor. Vorbirea noastră ar trebui să fie totdeauna astfel: “Te rog, să nu fie ceartă între mine şi tine … căci suntem fraţi”. Dar întrebarea care se pune mai departe: pentru ce nu şi-a ales Avraam Sodoma? Pentru ce nu l-a împins pe el cearta înapoi în lume? De ce n-a fost pentru el aceasta o ocazie de poticnire? Pentru că el a judecat din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Fără îndoială, el a avut o inimă care tot aşa de puternic putea fi atrasă de “Câmpia Iordanului … bine udată”, ca şi aceea a lui Lot; dar el n-a îngăduit inimii sale să facă alegerea. El întâi a lăsat ca Lot să-şi aleagă locul şi apoi a lăsat lui Dumnezeu să aleagă pentru el. Aceasta a fost înţelepciune cerească. Aceasta este ceea ce face credinţa întotdeauna: ea îngăduie lui Dumnezeu să hotărască moş-tenirea sa, şi tot aşa ea îngăduie ca El să facă aceasta bine. Credinţa întotdeauna este mulţumită cu partea ce i-o dă Dumnezeu. Ea poate zice: “O moştenire plăcută mi-a căzut la sorţi; da, frumoasă moşie mi-a fost dată”. N-are importanţă unde cade “sorţul”, deoarece după judecata credinţei el cade întotdeauna în locuri plăcute, fiindcă Dumnezeu acolo îl aruncă.

Omul credinţei, poate uşor permite omului ce umblă prin vedere să-şi ia ceea ce şi-a ales. El poate spune: “dacă tu te duci la stânga, eu mă voi duce la dreapta; dacă tu te duci la dreapta, eu mă voi duce la stânga”. Ce frumos se arată aici nivelul moral şi altruismul, şi în plus ce siguranţă este în această purtare! Este sigur că oriunde ar fi înclinată dorinţa naturală, nu există nici cel mai mic pericol ca ea să poată pune mâna pe comoara credinţei. Dorinţa naturală îşi va căuta partea cu totul în altă direcţie. Dar credinţa îşi adună comorile sale într-un loc unde dorinţei naturale nici prin gând nu-i trece să le caute, şi chiar atunci când ar vrea să se apropie de acest loc, ea tot nu poate; şi dacă ar putea, ea tot nu voieşte. De aceea credinţa este absolut sigură şi absolut lipsită de interese proprii, când îngăduie dorinţei naturale să-şi ia ceea ce şi-a ales.”

 

Despărţirea se dovedeşte binecuvântare pentru Avraam

Avraam şi Lot se pare că reprezintă bine pe cei spirituali, şi amestecul dintre cei cu minte spirituală şi respectiv cei cu minte naturală, care la început dau impresia că sunt atât de strâns uniţi, încât pentru un timp abea se poate observa vreo deosebire între ei, atât de strâns umblă şi acţionează împreună şi atât de mult par a fi de aceeaşi minte. Lot, reprezentantul amestecului minţii spirituale şi naturale, merge un timp cu Avraam, reprezentantul celor cu mintea spirituală pe calea cea bună, dar în cursul lor mai departe se poate observa că ei în realitate nu sunt una, deoarece unde există oarecare măsură de minte naturală sau lumească este sigur că se vor face cunoscute acele dorinţe şi pofte nesăbuite la care credinţa a renunţat. Un observator, care evident a cercetat adânc aceasta, ne-a lăsat următoarele observaţii interesante:

“Dumnezeu de la început a ştiut că ei sunt deosebiţi, deoarece Avraam “a umblat cu Dumnezeu”, dar Lot (se spune deseori) “călătorea împreună cu Avraam”. Totuşi, mult timp după ce credinţa înţelege că omul vechi trebuie să fie mort, ea încă se străduieşte, dacă este cu putinţă, să aducă mintea naturală în armonie cu ea însăşi; luptându-se ca omul dinafară să fie ca şi cel dinăuntru, cel natural ca şi cel spiritual, deoarece ea se simte înrudită cu acest om dinafară, spunându-i ca Avraam lui Lot: “suntem fraţi”. Deci credinţa încearcă mai întâi prin îndurare să-l tragă către supraveghetorul ceresc; renunţând la aceasta poate fi adevărata cale spre mai mare perfecţiune pentru omul dinăuntru; în timp ce omului dinafară i se permite să meargă pe drumul său, spiritul credinţei poate fi mai liber şi are mai puţină tulburare.

Astfel procedeul lui Avraam a scos în evidenţă ceea ce a fost în Lot; în orice caz, bogăţiile lui Lot au ajutat ca despărţirea să se întâmple; nu că aceasta a fost cauza adevărată dar a fost motivul pentru ceartă. Avraam şi Lot erau bogaţi, deşi în feluri diferite: “Lot … avea … oi, boi şi corturi”. Avraam le avea pe acestea, dar el avea şi mult “argint şi aur”. Omul dinafară poate să aibă multă bogăţie şi de multe ori are; dar aurul şi argintul, care sunt puncte mai importante ale adevărului, nu sunt acelea pe care el le obţine, sau chiar le doreşte. “Oile (turmele în traducerea K. J. — n. t.)” conduc la ceartă. Ce sunt acestea, decât acele aplecări trupeşti pe care le aveau Avraam şi Lot, care erau la unul sub stăpânirea spiritului credinţei, la celălalt sub stăpânirea omului dinafară; iar gândurile care conduc aceste aplecări şi le opresc să nu se îndepărteze, sunt “păstorii” care se luptă în acelaşi timp pentru stăpânire. Şi credinţa care nu posedă, dar aşteaptă putere, cedează pentru un timp, primind descoperiri mai mari ale intenţiei iubitoare a lui Dumnezeu, ceea ce Lot nu a primit. “Domnul a zis lui Avraam, după ce Lot S-a despărţit de el: “Ridică-ţi ochii şi, din locul în care eşti, priveşte spre miazănoapte şi spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus; căci toată ţara pe care o vezi, ţi-o voi da ţie şi seminţei tale pentru totdeauna. … Scoală-te, străbate ţara în lung şi în lat; căci ţie ţi-o voi da”“”. Astfel, când am ajuns această fază şi Lot se duce — când spiritul credinţei este făcut să simtă despărţirea sa, chiar şi de mintea sinceră a omului dinafară — atunci vom afla că acolo este lungimea şi lăţimea către nord şi sud, către vest şi est, în direcţia frigului şi a căldurii, către lumină şi întuneric, a spaţiului atât de mare despre care noi până acuma nici n-am auzit.

 

Descrierea minţii spirituale şi lumeşti

Ce este Lot, am văzut deja. Lăuntric el reprezintă mintea corectă dinafară, care merge câţiva paşi împreună cu credinţa în direcţia lucrurilor cereşti.

Pe dinafară, el reprezintă pe aceia în care această minte dinafară este conducătorul vieţii, a căror suflete trăiesc în lucrurile religioase pe dinafară. Din această clasă, întotdeauna există unii care încep cu oamenii de credinţă. Caracterele — Avraam “umblă cu Dumnezeu”, caracterele — Lot “călătoresc împreună cu Avram”. Aceştia din urmă sunt oameni care fac paşi adevăraţi pentru că alţii merg înaintea lor, sunt oameni care, mai degrabă, jertfesc pentru că alţii jertfesc, decât că Dumnezeu îi cheamă să facă asemenea pas sau un asemenea sacrificiu. Aceştia, mai devreme sau mai târziu, vor arăta că ei sunt oameni cu gândire dreaptă, dar care sunt cu totul incapabili să umble unde umblă oamenii de credinţă, părăsindu-i când se află pe calea celor mai bune lucruri şi fiind destinaţi să conceapă o sămânţă, cum era Moab şi Amon, ca să fie un spin în coastele oamenilor de credinţă.

Creştini, care-şi aleg

terenul mai de jos

Aceasta nu se întâmplă în Egipt, ci imediat ce oamenii de credinţă caută hotărâţi să urce pe locul mai înalt pe care Domnul l-a promis.

Lot a avut neînţelegeri cu Avraam în Egipt. În timp ce creştinii sunt în lume, obiceiurile ei, barierele pe care ea le aşează între om şi om, sunt destule cu care ei trebuie să lupte pentru a îndepărta cearta dintre fraţi. Pe lângă acestea, omul natural în timp ce este în lume, află destule ocazii de a umbla după înclinaţiile sale. Dar când Egiptul este părăsit, atunci fraţii vor prospera împreună, cum niciodată n-au făcut înainte. Acum vine testul să-şi dovedească bunăvoinţa, căci puţine lucruri ne pot proba cum ne probează conflictele cu fraţii noştri. Atunci, lipsa lucrurilor de dinafară îl provoacă pe omul dinafară. Creştinii cu mintea lumească ştiu aceasta, şi în mod înţelept îşi aleg terenul mai de jos, unde preferinţele lor naturale îşi află mai bine ceea ce le corespunde; unde lucrurile exterioare îi împiedică să-şi revină; unde ei nu se recunosc cum de fapt sunt; unde slăbiciunea lor poate fi confundată cu tăria şi unde situaţia materială ocupă locul rugăciunii de mulţumire. Căci, de fapt, noi ştim puţin despre spiritul care locuieşte în noi, până nu suntem dezbrăcaţi de lucrurile dinafară; atât de mult ne împiedică aceste lucruri dinafară să cunoaştem ceea ce într-adevăr este în noi. De aceea, unii niciodată nu ştiu ce fiinţe neliniştite şi egoiste sunt ei, până când lucrurile care i-au oprit a se recunoaşte pe sine sunt cu totul înlăturate şi luate de la ei. Alţii, care prin încercări aruncă o privire asupra lor înşişi, în loc să caute detaliile răului ascuns în ei, pe care pot să-l învingă, caută mai degrabă să-l acopere, atât faţă de ei, cât şi faţă de alţii, şi pentru a putea face aceasta, ei căută din ce în ce mai mult lucrurile exterioare. Dar credinţa este mulţumită să se înveţe pe sine însăşi, dacă prin aceasta poate cunoaşte mai bine pe Dumnezeu. Ea voieşte mai bine să fie slabă cu Dumnezeu, decât tare fără El.”

 

Amândouă punctele de vedere

Amândoauă punctele de vedere arătate aici, credinţa şi neîncrederea sau a fi spiritual şi lumesc, ne dau lecţiile lor impresionante. Principala grijă a lui Avraam a fost să respecte voinţa şi făgăduinţele lui Dumnezeu, şi de aceea toate interesele egoiste şi lumeşti au fost ţinute în subordonare. La fel este şi cu creştinul credincios, cu mintea spirituală. În timp ce el are încă în carnea sa “impulsurile”, posibilităţile naturii sale vechi, totuşi datorită credinţei sale vii, el este în întregime devotat lui Dumnezeu şi toate lucrurile au fost supuse minţii noi în Cristos; iar motivele şi deciziile vieţii ce trebuie luate faţă de acestea, el întotdeauna le priveşte din punctul de vedere al credinţei şi al intereselor eterne.

Lui Lot, dimpotrivă, i-a lipsit credinţa şi astfel a arătat continuu dispreţ faţă de voinţa şi făgăduinţele lui Dumnezeu, şi de aceea interesele egoiste lumeşti au pus stăpânire pe viaţa sa. Şi aşa este cu creştinul care are mintea lumească; viaţa lui este împărţită între lucrurile lui Dumnezeu şi lucrurile egoismului acestei vieţi. Lipsindu-i credinţa, el nu este deplin devotat lui Dumnezeu, şi prin urmare motivele sale şi deciziile în viaţă sunt într-o mare măsură din punctul de vedere al intereselor vieţii prezente — cum ar putea înainta în această viaţă întocmai ca şi ceilalţi oameni din lume. În cazul lui Lot observăm cum mintea şi dorinţele sale s-au îndreptat întâi în direcţia Sodomei; apoi şi-a aşezat corturile spre Sodoma. Asta înseamnă că el a înaintat puţin în direcţia acestui oraş, până când în cele din urmă s-a hotărât să rămână cu totul acolo.

Cităm, din nou, pe autorul citat mai sus:

“Astfel, pentru un timp, calea credinţei este mai izolată. Adevăratul credincios este mai mult decât oricând îndreptat spre Dumnezeu. Clasa Lot “alege” după vederea ochilor săi, şi astfel treptat iese din comuniunea celor evlavioşi pentru a intra în comuniune cu cei neevlavioşi. Şi astfel de suflete, mai devreme sau mai târziu, trebuie să se despartă. Dacă nu domneşte acelaşi spirit, atunci nici o legătură sau aranjament nu va putea păstra pe oameni multă vreme împreună. Fiecare se mişcă spre locul său propriu, urmând o lege pe care nimeni nu o poate tăgădui — ţărâna în pământ, iar duhul la Dumnezeu, care este un spirit. Să nu uităm paşii lui Lot. Mai întâi a “văzut”, apoi a “ales”, apoi “a mers spre răsărit”, cum au făcut şi alţii înaintea lui, apoi “şi-a întins corturile până la Sodoma”, şi apoi “a locuit” acolo. Într-un cuvânt, el a umblat prin vedere, după aceea conform egoismului, apoi departe de lumină, apoi aproape de lumea necurată, şi în sfârşit şi-a aşezat corturile acolo. Aceasta este calea clasei lui Lot în fiecare vârstă. Şi unii ca aceştia, deşi “îndreptăţiţi” şi “mântuiţi”, vor fi “mântuiţi”, dar numai “ca prin foc””.

 

Deşi putem pierde pe fraţi, nu-L pierdem pe Dumnezeu

După ce despărţirea s-a întâmplat se arată Domnul, nu acelui îndreptăţit care merge spre Sodoma, ci aceluia care rămâne încă pe calea credinţei. Domnul se apropie de aceste suflete, pe care fraţii le-au părăsit, pentru a le spune că dacă vor rămâne pe temeiul făgăduinţei nu-l vor pierde pe El. “Domnul a zis lui Avram, după ce Lot s-a despărţit de el: “Ridică-ţi ochii”“, ca şi cum ar fi dorit să zică, Lot şi-a ridicat ochii după plăcerea sa proprie; el a văzut ceea ce putea să vadă din punctul său de vedere. Dar tu ridică-ţi ochii şi te uită din punctul Meu de vedere. “Din locul în care eşti, priveşte spre miazănoapte şi spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus”. Nu te teme să priveşti acolo de unde vine răceala şi nici acolo unde este locul căldurii, nici către lumină şi nici către întuneric. Cât de puţin ştii tu despre toate acestea, dar “toată ţara pe care o vezi, ţi-o voi da ţie”. Să observăm progresul în descoperirea făgăduinţelor. Întâi a fost făgăduinţa cu privire la ţară, “ţara pe care ţi-o voi arăta”; apoi după ce a ajuns în această ţară, făgăduinţa zice: “toată ţara pe care o vezi, ţi-o voi da ţie şi seminţei tale pentru totdeauna”. Apoi urmează îndemnul: “Scoală-te, străbate ţara” — învaţă prin experienţe ce înseamnă aceasta — “în lung şi în lat; căci ţie ţi-o voi da”.

Acesta este un alt stadiu al credinţei; şi încercând separarea, aşa cum este descrisă aici, atât înăuntru cât şi înafara lumii, ea este o experienţă pe care noi trebuie s-o avem dacă vrem să cunoaştem lucrurile mai bune. Desigur, cel ce-n felul acesta pierde fraţii sau copiii sau ţara, el le primeşte acestea însutit”.

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 01. 09. 1927