“MULŢUMIŢI-VĂ CU CE AVEŢI”

“Mulţumiţi-vă cu ce aveţi acum, căci El Însuşi a zis: “Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi”. Aşa că putem zice plini de încredere: “Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme: ce mi-ar putea face omul?”” — Evrei 13:5, 6

Sfat rău, sfat foarte rău, zice domnul Înţeleptlumesc; fiindcă nu a fost urmat acest sfat am făcut noi, cei din America, astfel de progres în ultimul secol. Pentru că muncitorii din Statele Unite sunt ambiţioşi, energici şi nu se mulţumesc cu ceea ce au, ci tot timpul încearcă să facă două fire de iarbă să crească unde înainte creştea numai unul, şi să depună zece dolari în bancă unde înainte era depus unul, de aceea naţiunea noastră a păşit rapid în frunte şi a devenit cunoscută pentru inteligenţa, prosperitatea şi progresul poporului.

Noi nu vrem să contrazicem declaraţiile domnului Înţeleptlumesc, decât că vom spune că tot progresul remarcabil din secolul nostru nu se datorează numai nemulţumirii; în mare măsură se datorează libertăţii care a venit în primul rând ca rezultat al iluminării mai mari — o iluminare care a venit în mare măsură ca rezultat al faptului că există Biblia în limbile vorbite ale popoarelor şi în posesia lor. Un alt element care a contribuit la dezvoltarea minunată a secolului nostru este unul pe care puţini îl observă, şi anume, că de la 1799 trăim în perioada care în Scripturi este cunoscută ca “ziua pregătirii Sale”; perioada în care Domnul ridică vălul şi lasă asupra lumii, pe căi naturale, un şuvoi de talent inventiv cu scopul să aducă la perfecţiune prin chimie, mecanică şi artă, acele aparate şi mecanisme care nu peste mult, sub controlul călăuzitor al lui Emanuel, în timpul Mileniului, vor face în modul cel mai minunat, din acest pământ un paradis. Cu toate acestea, suntem dispuşi să recunoaştem că ambiţia şi nemulţumirea sunt prezente, şi că ele ajută în felul lor să se facă diferitele aparate care în cele din urmă se vor dovedi o mare binecuvântare pentru neamul omenesc; dar pe de altă parte, susţinem că tocmai în măsura în care nemulţumirea este răspândită, în aceaşi măsură este prezentă şi nefericirea şi se naşte un spirit anarhist.

Noi vedem mai clar decât cei ce se uită în alte direcţii, că nemulţumirea pătrunde întreaga structură a societăţii şi o face neliniştită, şi repede o duce la marea catastrofă a strâmtorării şi anarhiei, care conform Scripturilor va fi sfârşitul Veacului de acum, “un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele”. Mai observăm că nemulţumirea şi ambiţia egoistă influenţează în casă, în uzină, în fabrică şi în biserică; şi că oriunde acestea ating şi macină, cineva este rănit şi zdrobit, sau cel puţin este făcut să-l doară şi să fie sensibil. Oriunde acestea prisosesc, ele strică pacea, bucuria şi Spiritul sfânt. Ele sunt contrare Spiritului lui Cristos — smerenia, răbdarea, blândeţea, amabilitatea frăţească şi iubirea. Ele tind spre spiritul Adversarului: mânie, răutate, invidie, ură, ceartă, amărăciune. Nu este de mirare, deci, că statisticile arată că în pofida marii creşteri a iscusinţei medicale, mai cu seamă în tratamentul suferinţelor nervoase şi mintale, şi de asemenea în pofida condiţiilor mai favorabile de naştere şi viaţă, suferinţele mintale şi nervoase se înmulţesc continuu, iar azilurile se măresc şi trebuie construite altele noi. Şi aceste condiţii nu sunt limitate la această ţară; din Europa ne vin ştiri în aceeaşi direcţie — chiar mai rele în ce priveşte alienarea mintală şi sinuciderile.

Ar fi nefolositor să atragem atenţia lumii spre faptul că fericirea, sentimentul de dorit, este în scădere pe măsură ce bogăţia şi afacerile cresc — că strămoşii generaţiei de azi, deşi situaţi mai puţin favorabil în toate privinţele, se bucurau mai mult de viaţă fiindcă erau mai mulţumiţi decât sunt nepoţii lor astăzi. Lumea însă n-ar fi dispusă să se întoarcă la stările care-i aduceau fericire în trecut şi are dorinţă după încă mai mult lux pentru viitor, şi îl va avea sau cel puţin se va strădui să-l aibă, cu orice preţ. Într-adevăr, ştiind aceasta şi de asemenea ştiind şi despre pregătirile divine pentru viitor, şi cum nemulţumirea prezentă nu peste mult va da lumii o mare lecţie prin prăbuşirea totală a structurii sociale din prezent, construită pe egoism, lăcomie, ambiţie şi nemulţumire, gândim că este cel mai înţelept să lăsăm lumea să-şi vadă de ale ei, să o lăsăm să meargă pe calea ei şi să culeagă răsplata acelei căi şi în cele din urmă să înveţe lecţia pe care Providenţa i-o va da. De aceea, noi nu vorbim lumii mult despre nemulţumire, excepţie făcând unele cazuri care ne vin în atenţie şi când în mod cuvenit sunt supuse criticii şi sfatului nostru. Chiar şi atunci sfatul nostru n-ar fi ca lumea să încerce lucrul imposibil, să fie mulţumită în timp ce stă sub spiritul egoismului şi al nemulţumirii; mai degrabă i-am sfătui pe aceştia să caute şi să-L găsească pe Domnul şi Spiritul Său de iubire, de pace, de blândeţe şi de bunătate, şi găsindu-l să dovedească faptul că “evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig. … întrucât ea are promisiunea vieţii de acum şi a celei viitoare.” — 1 Timotei 6:6; 4:8.

 

Lucrurile pe care le avem — cu care suntem mulţumiţi

Să nu trecem cu vederea că acesta este punctul de vedere al tuturor mesajelor scripturale — sfaturile şi îndemnurile inspirate nu sunt pentru lume, ci pentru cei care au devenit poporul de Legământ al lui Dumnezeu. Sărmana lume, şi în special aceia din lume care sunt fără Dumnezeu şi care nu au nici o speranţă, are desigur foarte puţine motive de mulţumire — ei nu au nici lucrurile alese pentru viaţa aceasta, nici făgăduinţele nespus de mari şi scumpe pentru viaţa viitoare. Într-adevăr, prin învăţăturile false insuflate de marele adversar al lui Dumnezeu, al adevărului şi al omului, mulţi nu numai că au o existenţă monotonă, lipsită de confort în prezent, ci sunt şi îndrumaţi să aştepte chinuri îngrozitoare în viitor — iad de suferinţă fără sfârşit, sau o perioadă de suferinţă în purgatoriu, care va dura sute sau mii de ani. Sărmana lume! Nu-i de mirare că este deprimată, nemulţumită, bolnavă, anarhică.

Dar pentru creştin — adevăratul creştin conceput de adevăr (prin Cuvântul Adevărului şi nu al erorii), ce diferite sunt toate aceste lucruri! El vede ceea ce lumea nu vede, adică, motivul pentru care Dumnezeu a permis domnia păcatului şi a morţii în lume în cei şase mii de ani trecuţi. El vede mai mult, şi anume, că Dumnezeu care a fost drept când a aplicat pedeapsa păcatului — moartea şi însoţitorii acesteia, boala, durerea şi necazul — este de asemenea iubitor şi binevoitor, şi a pregătit o răscumpărare de sub sentinţă şi în cele din urmă o eliberare de sub ruina păcatului şi a morţii. El se bucură să ştie că acest preţ de răscumpărare este deja plătit şi că plătirea acestuia a fost formal recunoscută de Iehova la Rusalii. El este învăţat prin Cuvântul harului că drept rezultat al acestei răscumpărări, toată lumea care a fost mai întâi încercată şi condamnată prin tatăl Adam, va fi probată din nou, individual; şi că pregătirea pentru această nouă încercare a fost făcută prin “răscum-părarea pentru toţi” dată la Calvar. El învaţă, de asemenea, că timpul divin pentru această încercare a lumii întregi, sub oferta vieţii veşnice prin Cristos şi prin condiţiile “Noului Legământ”, este încă în viitor — în decursul Veacului Milenar, după cum este scris: “Dumnezeu … a rânduit o zi în care va judeca îva acorda o încercareş după dreptate pământul locuit, prin Omul” — Isus Cristos. — Fapte. 17:31.

Învăţând acestea, el se bucură în speranţa vieţii veşnice şi aşteaptă eliberarea din condiţiile prezente de slăbiciune şi decădere, şi eliberarea în deplina libertate (liber de păcat) a fiilor lui Dumnezeu. În timp ce se bucură, astfel, în această speranţă nouă şi aşteaptă împlinirea ei la a doua venire a Răscumpărătorului, ca să inaugureze “timpurile restabilirii tuturor lucrurilor” (Fapte. 3:19-23), el primeşte încă un mesaj în sensul că, deoarece apreciază bunătatea divină care i-a ajuns la cunoştinţă, este privilegiat să cunoască şi să aibă parte de o binecuvântare şi mai mare. Paşii harului îi sunt explicaţi după cum urmează, prin Cuvântul divin:

  1. Pasul credinţei şi acceptării marii Jertfe de Răscumpărare pe care deja l-aţi făcut vă este socotit ca îndreptăţire în ochii lui Dumnezeu; şi acum fiind astfel socotiţi ca îndreptăţiţi, veţi fi trataţi nu numai ca fiind eliberaţi de sub sentinţa morţii prin Adam, ci, de asemenea, ca eliberaţi de nedesăvârşirile moştenite prin cădere, care sunt socotite ca fiind “acoperite”.
  2. Toate acestea sunt pentru a putea face al doilea pas, care este potrivit acum, şi anume, să vă prezentaţi corpul în deplină consacrare Domnului, fără rezerve: de a fi sau de a face sau de a suferi, de a avea sau de a nu avea, de a vă bucura sau de a nu vă bucura mai departe de lucrurile din viaţa aceasta; şi de a vă cheltui şi a fi cheltuiţi, cu tot ce aveţi şi tot ce sunteţi, în serviciul Domnului, al Adevărului şi al tuturor acelora care sunt în armonie cu Adevărul.
  3. Vi se va arăta că, în multe privinţe, aceasta este calea pe care a umblat Marele Răscum-părător şi că umblând pe această “cale îngustă”, grea veţi urma în urmele Sale şi pe aceeaşi cărare a sacrificiului pe care a urmat-o El.
  4. Mai departe, se dă asigurarea că, dacă veţi urma pe această cale cu credincioşie, până la sfârşitul călătoriei vieţii, toate neajunsurile, fără voie şi neintenţionate, vor rămâne mai departe acoperite prin meritul jertfei Răscumpărătorului, astfel că la sfârşitul călătoriei tuturor celor care sunt acum “chemaţi” şi care astfel se supun cu bucurie “chemării”, li se va da şi privilegiul de a avea parte cu Răscumpărătorul la onorurile şi gloriile Împărăţiei Sale Milenare, şi de a fi instrumen-tele lui Dumnezeu, împreună cu Răscum-părătorul, pentru a dărui omenirii toate beneficiile şi binecuvântările îndurătoare cumpărate prin moartea Răscumpărătorului, sfârşită pe Calvar — participând la judecarea lumii, la conducerea lumii, şi, ca membri ai Preoţiei Împărăteşti, la binecuvântarea şi ajutorarea lumii să se întoarcă, pe calea restabilirii, — la tot ce a fost pierdut prin Adam şi prin păcatul lui.

Oricine a auzit acest mesaj glorios, în adevăratul înţeles al auzirii lui — cu auzul credinţei şi acceptării — acela a primit într-adevăr ceea ce unii numesc o “a doua binecuvântare”. Dacă iertarea păcatelor şi împăcarea cu Domnul prin sângele crucii, prima experienţă a creştinului în har, a fost o mare binecuvântare, care cu greu poate fi înţeleasă sau măsurată, încă mai mult este această a doua binecuvântare o cauză de plinătate a bucuriei, prin aceea că ne-a adus conceperea cu Spiritul sfânt, prin care ştim că suntem fii ai lui Dumnezeu, “Şi dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi slăviţi împreună cu El”. Şi este destul să ştim că “acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi îcăş ce vom fi îdeplinătatea binecuvântărilor şi slava care ne va fi împărtăşită la a doua Sa venireş nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este.” — 1 Ioan 3:2.

Acestei clase i se adresează apostolul prin cuvintele din textul nostru. Noi, care avem astfel de binecuvântări, desigur că n-am arăta apreciere, mulţumire, dacă nu am fi mulţumiţi cu lucrurile binecuvântate pe care le avem. Noi avem lucruri care trebuie să ne facă fericiţi în cele mai grele împrejurări, în ceea ce priveşte viaţa prezentă. Prin harul lui Dumnezeu, noi am găsit mărgăritarul de mare preţ, şi nu numai că suntem mulţumiţi cu condiţiile prin care ne este oferit, ci foarte bucuroşi, cu plăcere, veseli, socotim toate celelalte ca pierdere şi gunoi ca să ne putem păstra proprietatea acestuia — ca să câştigăm pe Cristos şi să fim găsiţi în El — membre ale corpului marelui Profet, Preot şi Rege, care nu peste mult, ca antitipul lui Moise, se va ridica drept Eliberatorul tuturor acelora care iubesc dreptatea, din robia păcatului şi a lui Satan. Fapte. 3:22, 23.

Toţi care, în mod inteligent, au luat slujba de urmaşi ai lui Cristos au ştiut, de când au pornit pe calea îngustă că trebuie să se aştepte la încercări, greutăţi şi împotriviri, şi I-au zis Învăţătorului:

“Nu pentru bunuri pământeşti

Mă rog eu către Tine,

Îndur orice suferinţă,

Numai să fiu cu Tine!”

Fiecare afacere şi fiecare întâmplare care nu este grea, din această viaţă, este un motiv de mulţumire faţă de Domnul nostru; pentru că este cu mult mai puţin decât ceea ce ar putea cere legământul nostru în mod cuvenit, pentru că Învăţătorul nostru ne-a informat clar că această cale este aspră, zicând: “… toţi cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi”. Şi mai mult, exemplul de suferinţă al Domnului nostru şi de suportare cu răbdare a batjocurilor, calomniilor, a vorbirii de rău şi a împotrivirilor generale din partea păcătoşilor, şi exemplul apostolilor care au urmat îndeaproape în urmele Sale, pe aceeaşi cărare, toate arată că luând în considerare toate lucrurile, noi din timpul de acum care nu “ne-am împotrivit încă până la sânge îmoarteş luptându-ne împotriva păcatului”, contra maşinaţiilor păcătoşilor şi uneltirilor Adversarului, avem multe motive de mulţumire, că soarta noastră a căzut în locuri relativ plăcute. Noi avem toate motivele de mulţumire şi nici un motiv de murmurare.

Şi nu numai că trebuie să avem apreciere pentru locurile liniştite de pe “calea îngustă”, unde Domnul dă odihnă pentru picioarele noastre obosite, ci trebuie să mulţumim şi pentru toate încercările şi strâmtorările. Dacă prin credinţă am ajuns întâi la îndreptăţire, şi apoi la chemarea de sus şi la făgăduinţele ei nespus de mari şi scumpe, trebuie, în al treilea rând, să luăm în stăpânire prin credinţă asigurările Cuvântului Domnului, că toate lucrurile vor lucra împreună spre binele celor care au făcut acest legământ cu El şi care caută să-L împlinească — al acelora care iubesc pe Dumnezeu şi sunt chemaţi conform planului Său la această chemare de sus. Privite din punctul de vedere potrivit, toate încercările şi greutăţile care vin peste noi vor fi văzute ca îndurări şi binecuvântări, menite să ne formeze în conformitate cu liniile de caracter manifestate în Domnul şi Capul nostru, şi să ne cizeleze şi să ne facă potriviţi pentru moştenirea sfinţilor în lumină. De aceea, în timp ce nu trebuie să ne expunem ispitelor, nici să atragem asupra noastră persecuţie prin purtări neînţelepte, totuşi, când aceste lucruri vin asupra noastră ca răsplăţi pentru fidelitate faţă de principiile adevărului şi ale dreptăţii, urmate în spiritul smereniei, blândeţei, răbdării şi iubirii, trebuie să ne bucurăm în ele, ca tot atâtea slujiri ale răului pentru noi, care sub îndrumarea divină ne potrivesc şi ne pregătesc să reflectăm mai departe asemănarea Domnului, şi să fim mai departe reprezentanţi şi slujitori ai dreptăţii, acum şi în viitor. A ne retrage şi a evita încercările, greutăţile şi persecuţiile care însoţesc credincioşia faţă de Domnul şi serviciul Său, ar însemna, într-o măsură cel puţin, a ne retrage de la consacrare, care înseamnă a suferi cu El, ca să putem şi domni cu El — să fim morţi cu El, ca să putem şi trăi cu El.

 

Puţini au apreciere — puţini preţuiesc lucrurile pe care le au

Evident însă, că numai un număr mic dintre cei care se numesc cu numele lui Cristos şi şi-au consacrat Domnului viaţa, timpul, influenţa şi toate ale lor, au apreciat aceste lucruri în adevărata lor lumină; şi prin urmare, nu numai aşa-zisele naţiuni creştine sunt cele mai nemulţumite din lume, ci şi creştinii declaraţi sunt adesea cei mai nemulţumiţi şi mai nefericiţi oameni. Ba mai mult, chiar şi unii dintre aceia care au făcut o deplină consacrare Domnului şi unii care au ajuns la o cunoştinţă considerabilă a adevărului prezent şi în privinţa timpului minunat în care trăim, şi a chemării de sus şi a scopului ei, şi gloriilor care urmează suferinţelor de acum — mulţi dintre aceştia, ne temem, se află printre nemulţumiţii lumii — nefericiţi, neliniştiţi, nebucurându-se de odihna pe care Domnul o dă poporului Său, neavând “pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere” care să stăpânească în inimile lor şi să ţină toate celelalte afaceri ale vieţii în supunere şi în ordine.

Fraţilor, aceste lucruri n-ar trebui să fie aşa. Căutaţi să nu continue aşa. Amintiţi-vă că potrivit Legământului nostru am jertfit toate interesele şi drepturile pământeşti, ca să putem fi părtaşi cu Învăţătorul nostru la natura divină şi la toate făgăduinţele cereşti. Amintiţi-vă că singurul lucru pământesc făgăduit de Domnul este că vom avea cele de trebuinţă. Dacă învăţăm corect ce este de trebuinţă, vom afla că lucrurile de trebuinţă pentru întreţinerea vieţii ar putea însemna o listă de cheltuieli pentru alimente de o varietate foarte limitată şi foarte necos-tisitoare; şi ar putea însemna o garderobă de mare simplitate şi de un preţ foarte redus; şi ar putea însemna o casă cu aspect modest şi foarte mică şi foarte puţin mobilată. Orice avem peste cele de trebuinţă este mai mult decât ne-a promis Domnul în timpul prezent; şi este un motiv de mulţumire de pe buzele noastre şi de recunoştinţă din inimă.

Privind corect aceste lucruri, unde este ocazia de a murmura sau a ne plânge de lucrurile pe care le avem? Unde ar fi dorinţa de a vrea, de a spera, de a cere mai mult decât a promis Dumnezeu că ne va da, şi mai mult decât înţelepciunea Sa negreşită a văzut că va fi cel mai bine pentru noi? Dacă aceste lecţii din Cuvântul lui Dumnezeu sunt primite în pământul bun al unei inimi oneste, ele vor aduce grabnic, sub soarele favorii divine şi sub ploaia harului divin, o însutită bucurie, pace, încredere, mulţumire, fericire şi iubire, în vieţile tuturor celor care le practică; şi influenţa asupra familiei noastre, asupra vecinilor şi asociaţilor noştri va fi o influenţă bună pentru fericirea lor şi a noastră.

În loc să ne plângem de vreme, că e prea cald sau prea frig, prea umed sau prea uscat, prea senin sau prea închis, ori că este prea ceţos sau prea înnorat sau mohorât, ori altceva, mai bine să fim mulţumiţi cu vremea pe care o avem. Nu noi am făcut-o şi n-o putem schimba. Şi fiindcă înţeleptul şi iubitorul nostru Tată ceresc vede că este cel mai bine să permită acum aşa, şi noi să vedem că este cel mai bine să fie acum aşa. La timpul Său potrivit favoarea Sa va ajunge nu numai la omenire, pentru a o ridica, binecuvânta şi vindeca, ci va ajunge şi la căminul omenirii, Pământul, pentru a-l aduce într-o stare de paradis, după cum a făgăduit că va fi în “timpurile restabilirii tuturor lucrurilor”.

Dacă sănătatea voastră nu este cea mai bună, nu umblaţi supăraţi şi plângându-vă în toate zilele; fiţi mulţumitori — mulţumiţi că nu este mai rău, amintindu-vă că, în calitate de membru al rasei decăzute, pedeapsa deplină a păcatului împotriva voastră este durerea şi suferinţa până la moarte. De aceea, orice aveţi, care este moderat sau suportabil sau într-o măsură plăcut, fiţi foarte mulţumitori, foarte recunoscători şi folosiţi-vă din plin de lucrul acela.

Astfel textul nostru deci, nu este numai un medicament bun pentru a ne aduce sănătate spirituală şi bucurie în Domnul, ci este şi folositor pentru sănătatea fizică; deoarece este un fapt indiscutabil că majoritatea oamenilor îşi agravează suferinţele şi bolile fizice prin agitaţia şi nefericirea minţii. Dacă sunteţi un copil al lui Dumnezeu, amintiţi-vă cuvintele Răscumpărătorului, Învăţătorului şi Înaintemergătorului nostru pe calea îngustă, în sensul că neamurile (cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu, care nu sunt poporul Lui de legământ) umblă continuu după ce vor mânca, cu ce se vor îmbrăca; şi noi să nu fim ca ei, fiindcă Tatăl nostru ceresc ştie de ce avem nevoie, înainte de a cere de la El; şi El a promis deja că vom avea ceea ce este mai bun pentru noi.

Dacă poziţia voastră în viaţă este umilă şi cere continuu muncă pentru a vă câştiga cele necesare, nu vă plângeţi, ci din contră, mulţumiţi — mulţumiţi pentru sănătatea şi puterea să faceţi acea muncă necesară; mulţumiţi pentru înţelegerea că viaţa scurtă actuală este timp de şcolarizare, şi că lecţiile din prezent învăţate corect, vor aduce bogăţii de har şi slavă, pe care lumea nu le poate da, nici nu le poate lua. Pe de altă parte, gândiţi-vă că starea voastră este, în unele privinţe, mai favorabilă decât a acelora care par să fie mai prosperi sau cu o situaţie mai bună; câţi dintre cei care au bogăţie şi confort au găsit că acestea sunt un blestem! Câţi care nu au fost blestemaţi prin bogăţie au găsit că înşelăciunea bogăţiei şi mândria pe care aceasta o aduce sunt piedici în loc de ajutoare pe “calea îngustă”; câţi au găsit înţelesul cuvintelor Domnului: “Cât de greu vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu cei care au avuţii!”.

Amintiţi-vă şi cuvintele apostolului, că nu mulţi bogaţi, nu mulţi mari, nu mulţi învăţăţi sunt printre aleşii lui Dumnezeu; că îndeosebi săracii lumii acesteia, bogaţi în credinţă, vor fi moştenitori ai Împărăţiei. Înţelegând că bogăţiile credinţei, bogăţiile încrederii, bogăţiile mulţumirii şi bogăţiile evlaviei, cu roadele Spiritului care le însoţesc pe acestea formează adevăratele bogăţii, daţi mulţumiri Domnului, că în înţelepciunea şi harul Său v-a situat atât de favorabil.

“Aveţi credinţă în Dumnezeu” — “Doamne, măreşte-ne credinţa”

Acelaşi principiu este bun în toate afacerile noastre, oricare ar fi. Lecţia credinţei pentru cei care au devenit poporul consacrat al Domnului nu este numai credinţă în învăţături şi teorii, desigur, nici în principal această credinţă. Aspectul principal al credinţei este încrederea în Dumnezeu; că El este în stare şi doritor să facă ceea ce a promis. Această credinţă se prinde nu numai de viitor, ci şi de cele de acum; această credinţă se bucură nu numai în slava care are să fie descoperită, ci se bucură şi în suferinţele, încercările şi greutăţile şi în toate experienţele bogate pe care un Tată atotînţelept vede că sunt cele mai bune să le permită. Prin urmare, cum îndeamnă apostolul, să ne bucurăm întotdeauna, să “mulţumim pentru toate”. 1 Tesaloniceni 5:18; Efes. 5:20.

Cele mai bune ilustraţii ale acestei credinţe adevărate, ale acestei încrederi continue în Dumnezeu, le aflăm, cum trebuie să ne aşteptăm, în experienţele dragului nostru Răscumpărător şi în relatarea lor. Dându-Şi seama că El era în lume pentru a servi Planul divin, Şi-a dat seama, de asemenea, în mod continuu de supravegherea înţelepciunii divine în privinţa tuturor afacerilor Sale: prin urmare El nu numai că a mers la Tatăl adesea în rugăciune şi a mers la Cuvântul Domnului pentru îndrumare, ci El a recunoscut că toate experienţele prin care a trecut şi toată împotrivirea pe care a întâmpinat-o, erau sub supraveghere divină. El ştia că este deplin consacrat Tatălui şi căuta nu voia Sa, ci voia Celui care L-a trimis. Prin urmare, ştia că grija providenţială a Tatălui supraveghea toate afacerile vieţii Sale.

Aceasta este ilustrat în mod convingător în răspunsul Său către Pilat; când acesta din urmă I-a zis: “Nu ştii că am putere să Te eliberez şi am putere să Te răstignesc? “N-ai avea nici o putere împotriva Mea”, i-a răspuns Isus, “dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus””. (Ioan 19: 10, 11) Iar cu privire la paharul suferinţelor şi al înjosirii a zis: “Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?” (Ioan 18:11). Într-adevăr, a fost suficient pentru El, ca în toate lucrurile să-Şi dea seama că Tatăl le avea sub control: acest gând I-a dat curaj să facă, să sufere, să suporte.

Şi o asemenea încredere în Providenţa divină este necesară pentru toţi care vor ieşi biruitori prin Cel care ne-a iubit şi a murit pentru noi. Dacă putem fi siguri că ne-am predat cu totul lui Dumnezeu conform chemării Sale, atunci putem fi siguri şi că toate lucrurile lucrează spre binele nostru; ne putem da seama în fiecare eveniment neprevăzut al vieţii că Tatăl a pregătit paharul, şi ne va sprijini şi ne va binecuvânta în timp ce-l bem. Domnul nostru Isus, reprezentantul Tatălui, supraveghează încercările, înjosirea şi suferinţa noastră; El îngăduie ca paharul să fie pregătit pentru noi prin servitorii orbiţi ai lui Satan. Această cunoştinţă ar trebui nu numai să ne facă capabili să privim cu bucurie pierderea bunurilor noastre (toate lucrurile pe care le socotim scumpe: profesie, influenţă, nume bun etc.), ci trebuie să ne ajute şi să tratăm cu bunătate şi blândeţe şi cu spiritul iertării pe acei care pregătesc şi administrează paharul suferinţelor noastre. Dar nimeni nu poate avea această siguranţă a credinţei — şi nimeni n-o are — decât o anumită clasă, specială; şi aceasta nu este o clasă mare în comparaţie cu lumea, ci o “turmă mică” — cei care au crezut în sângele scump pentru îndreptăţire, şi care, ca membri ai Corpului lui Cristos, s-au consacrat fără rezervă să umble pe   urmele Răscumpărătorului lor, să sufere cu El şi în final să fie glorificaţi împreună cu El.

 

“Care este temelia tare a credinţei?”

În textul nostru, după ce apostolul ne îndeamnă să fim “mulţumiţi cu ce avem”, el adaugă motivul sau temeiul pe care dă acest sfat, spunând: “căci El Însuşi a zis: “Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi””. Da, acesta este temeiul adevărat al mulţumirii noastre, faptul că ne dăm seama de îngrijirea Domnului şi că înţelepciunea şi harul Domnului sunt exercitate faţă de noi — şi că lucrurile pe care ni le dă sunt cele mai bune pentru noi şi pe care le-am alege dacă am avea destulă înţelepciune şi putere de pătrundere în toate amănuntele cazului.

Apostolul adaugă: “Aşa că putem zice plini de încredere: “Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme: ce mi-ar putea face omul?”” Întreaga lume s-a mirat de curajul inteligent al celor umili din poporul Domnului. Secretul curajului şi puterii lor stă în încrederea că Domnul este ajutorul lor, că El, cu înţelepciune şi iubire care sunt nemărginite, poate şi voieşte să facă toate lucrurile să lucreze spre binele lor.

Poate că unii sunt înclinaţi să se întrebe de ce în ultimul timp am dat atâta atenţie în aceste coloane unor subiecte asemănătoare celui discutat aici, şi altor subiecte înrudite, intenţionate să dezvolte tot mai mult spiritul iubirii şi diferitele roade ale acestui Spirit, şi să combată spiritul egoismului şi roadele lui rele. Noi răspundem: Fiindcă credem că aceste lecţii sunt în mod special potrivite în acest timp. Domnul, prin harul Său, a îndepărtat multe erori orbitoare din mintea noastră şi ne-a dat o înţelegere mai clară a planurilor Sale măreţe, şi ne-a descoperit gloriosul Său caracter în legătură cu planul Său; şi poate a fost mai mult sau mai puţin pericol, că în astfel de studiu teologic să fie pierdut din vedere obiectivul real al acestei cunoştinţe, obiectivul Evangheliei. Obiectivul lui Dumnezeu nu este numai să găsească un popor de intelectuali, nici numai să instruiască un popor în privinţa planurilor Sale, ci să sfinţească un popor prin adevăr, şi astfel să-i facă corespunzători pentru “a avea parte de moştenirea sfinţilor în lumină”. Suntem de părere că încercările pe care Domnul le-a prevăzut pentru poporul Său nu sunt numai probe doctrinare, şi ca atare aşteptăm tot mai mult ca cernerile şi separările Secerişului printre cei care vin la cunoştinţa adevărului să fie în măsură considerabilă în privinţa caracterului şi roadelor Spiritului.

Hotărârea finală a Domnului nu este, “Dacă nu ştii anumite lucruri, nu eşti al Meu”, nici, “Dacă ai o anumită cunoştinţă eşti al Meu”, ci, “Dacă cineva nu are Duhul îdispoziţia, minteaş lui Hristos, nu este al Lui”. Şi dacă noi stăm corect în aceasta, iubiţi cititori, este de cea mai mare importanţă ca noi, în calitate de soldaţi ai crucii, să îmbrăcăm nu numai îmbrăcămintea intelectuală, coiful mântuirii, ci şi îmbrăcămintea inimii: iubirea dreptăţii, a adevărului, a bunătăţii şi a purităţii, împreună cu scutul credinţei. Platoşa dreptăţii se va dovedi a fi una din cele mai importante părţi ale armurii în lupta noastră, despre care ni se spune că mii vor cădea alături de noi. Psalmul 91:7; Matei 24:24; 2 Tesaloniceni 2:11.

Nu numai atât, dar noi credem că această lecţie este de mare însemnătate, fiindcă timpul este scurt; şi acei din poporul Domnului care nu încep repede să cultive un spirit de mulţumire şi recunoştinţă, nu numai că nu vor fi corespunzători pentru Împărăţie, ci ca părtaşi ai spiritului de nemulţumire al lumii vor fi în mare necaz, cu lumea, peste foarte puţină vreme, în marele timp de strâmtorare. Mulţumirea şi credinţa pe care acesta o implică, sunt necesare pentru evlavie; şi oricine încearcă să aibă evlavie fără să se străduiască pentru cultivarea mulţumirii, cu siguranţă nu va reuşi. Evlavia şi roadele spiritului: smerenia, răbdarea, blândeţea, îndelunga răbdare, amabilitatea frăţească, iubirea, nu vor creşte în grădina sufletului unde buruienile nemulţumirii sunt îngăduite să absoarbă puterea şi să strice aerul cu prezenţa şi influenţa lor dăunătoare.

Sentimentul exprimat în una dintre cântările noastre scumpe este tocmai la subiect, şi noi dorim pentru noi şi pentru tot poporul Domnului acea condiţie a credinţei, a consacrării şi a mulţumirii, care să ne permită să cântăm din inimă, cu spiritul şi cu înţelegerea, cuvintele:

“Destul să-i văd faţa numai,

Fiinţa-mi eu Lui o jertfesc;

Schimbe-se locul şi timpul,

Eu nu mă schimb, ci mă-ntăresc.

 

Lângă mare iubirea Lui

Orice palat e mititel,

De-i El cu mine, temniţa

Luceşte ca şi un castel”.

Cine poate spune că Domnul nu ne va supune, în cele din urmă, tocmai la astfel de probe ca acestea amintite de poet care i-au fost aplicate lui şi altora dintre credincioşii trecutului? Să ne amintim că nu vom fi credincioşi în lucruri mari, decât dacă am învăţat să fim credincioşi în lucruri mici. Deci fiecare să începem şi să continuăm credincioşi o transformare a vieţii pe aceste linii ale evlaviei cu mulţumire în cele mai mici lucruri ale vieţii. Unul ca acesta nu numai că se va face mai fericit pe el şi-i va face şi pe alţii mai fericiţi în prezent, ci şi se va pregăti pentru încercări şi probe mai mari care I-ar plăcea Domnului să le impună mai târziu, pentru a dovedi în ce măsură suntem învingători asupra lumii şi asupra spiritului ei.

“Şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii, este credinţa noastră”; deoarece credinţa stă la temelia întregii loialităţi faţă de Dumnezeu şi de cauza Sa. Credinţa în supravegherea divină a tuturor afacerilor noastre dă nu numai pace şi mulţumire, ci şi scoate seva din rădăcinile tuturor ambiţiilor egoiste şi ale slavei deşarte şi a lăudăroşeniei; datorită credinţei noastre în Cuvântul Domnului, că “oricine se înalţă va fi smerit; şi oricine se smereşte, va fi înălţat”. Credinţa în supravegherea Domnului preferă aranjamentul Domnului, oricărui altuia, în privinţa suferinţelor din timpul de acum şi a gloriei viitoare; de aceea ea nu se umflă de mândrie, ci zideşte în asemănarea de caracter a Răscumpărătorului nostru.

Turnul de Veghere din 15. 08. 1898

[2351]