PENTRU CE AU FOST EI NUMIŢI SFINŢI
“Pavel şi Timotei robi ai lui Isus Hristos, către toţi sfinţii în Hristos Isus care sunt în Filipi.” — Filipeni 1:1
Într-adevăr minunat şi măreţ este standardul pus înaintea urmaşilor Domnului Isus Cristos. “Îndreptaţi-vă privirile”, zice Pavel, “la Apostolul şi Marele Preot al mărturiei noastre” (Evrei 3:1) — Acela este, priviţi la El, admiraţi purtarea Sa şi exemplul Său, şi aceasta se va dovedi a fi o influenţă şi putere înălţătoare şi va ajuta fiecăruia să înţeleagă care este voinţa divină cu privire la calea creştinului, deoarece El “v-a lăsat un exemplu, ca să călcaţi pe urmele Lui.” — 1 Petru 2:21.
Un alt apostol care tratează subiectul despre ceea ce a făcut iubirea lui Dumnezeu şi iubirea lui Cristos pentru noi, spune: “… şi noi trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi.” (1 Ioan 3:16). Deducţia care rezultă este aceea, că urmaşii Domnului trebuie să se străduiască după aceeaşi trăsătură caracteristică, iubirea.
Un alt îndemn clar pentru ca viaţa Mântui-torului să fie idealul după care să ne străduim este: “Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus” (Filipeni 2:5). Umilinţa şi ascultarea, sunt calităţi admirabile care se arată clar în acest îndemn special şi aşa cum se pot vedea în exemplul lui Isus, ele reprezintă ceea ce-i place lui Dumnezeu şi ceea ce, fără îndoială, este motivul pentru care au venit din cer cuvintele: “Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Mi-am găsit desfătarea”.
Spiritul credincioşiei faţă de voinţa divină, spiritul iubirii şi al sfinţeniei Răscumpără-torului nostru drag şi menţinerea acestui spirit, a acestei influenţe în acţiune chiar până la moarte, i-au câştigat acea înaltă apreciere a Tatălui ceresc şi au dus la a fi numit cel mai mare dintre toţi sfinţii.
Sfinţi sunt cei care sunt activi pentru Dumnezeu
Toate aceste îndemnuri şi descrieri formează baza pentru întrebuinţarea generală a cuvântului “sfânt” cum o găsim în Noul Testament aplicat urmaşilor consacraţi ai Domnului. Dacă această expresie a fost potrivită ucenicilor lui Cristos în Biserica timpurie, astăzi nu ar trebui să fie considerată mai puţin potrivită. Acest cuvânt “sfinţi” înseamnă, puşi deoparte, credincioşi sfinţiţi în Cristos. Astăzi este multă împotrivire la folosirea acestui cuvânt, credem noi, din trei motive. Unul este că marea majoritate a creştinilor declaraţi ştiu că ei nu sunt sfinţi, nu sunt sfinţiţi, că nu trăiesc atât de aproape de Domnul cum ar putea trăi — nu sunt separaţi, nici chiar în inimă de lume, de corp şi de diavol. Asemenea persoane au motive puternice să nu agreeze cuvântul “sfinţi”, dându-şi seama că acesta i-ar exclude pe ei şi pe aproape toţi prietenii şi partenerii lor extraordinari în lucrarea creştină. Un alt motiv de împotrivire la folosirea cuvântului “sfinţi” este că în Evul Mediu era obiceiul ca Biserica Romano şi Greco-Catolică să “canonizeze”, sau să pună deoparte legal, ca obiecte de închinăciune, anumite persoane cu privire la care, după trecerea câtorva secole, nu era menţionat în mod special nimic rău, ci numai lucruri apreciate ca vrednice de cinste şi de laudă. Cuvântul “sfinţi” a fost astfel separat de creştinii în viaţă; şi aceasta poate să fi fost, de fapt, din cauză că erau puţini creştini, cu adevărat atât de credincioşi, încât să fie reprezentativi pentru starea de sfinţi. Un alt motiv pentru care unii nu agrează termenul “sfinţi” este că ei îl consideră a fi mai degrabă lăudăros — unii ar spune chiar făţarnic, pentru că pierzând din vedere îndreptăţirea prin credinţă, în aplicarea ei cuvenită, ei s-au obişnuit să considere pe toţi creştinii ca “păcătoşi mizerabili”, şi ca atare să se roage pentru ei — pierzând din vedere faptul că există unii în care “cerinţa dreptă a legii poate fi îndeplinită” pentru că “umblând nu potrivit firii păcătoase, ci potrivit Duhului”, meritul lui Cristos le acopere toate neajunsurile neintenţionate. Vezi Romani 8:4 (traducerea Diaglott; n. t.).
Sfinţiţi în Cristos Isus
Poporul Domnului, cu toate acestea, să nu uite să aplice şi să le placă toate denumirile şi practicile autorizate de apostoli. Astfel termenul “sfinţi” se confirmă desigur pentru noi. Aproape toate Epistolele din Noul Testament sunt adresate sfinţilor; iar aceia care nu-şi pot aplica în mod cuvenit termenul lor înşişi, nu-şi pot aplica cum se cuvine, nici făgăduinţele nespus de mari şi scumpe conţinute în aceste Epistole — pentru că toate făgăduinţele sunt adresate şi intenţionate pentru cei sfinţiţi în Cristos Isus. (Vezi Romani 1:7; 1 Corinteni 1:2; 2 Corinteni 1:1; Efeseni 1:1.) Să se ţină totuşi seama de faptul că termenul “sfânt” nu înseamnă numai a avea perfecţiune reală, cum ar fi în cazul Domnului nostru, ci se referă şi la cei socotiţi sfinţi prin El; şi că apostolii, care au fost sfinţi, şi care s-au clasat cu sfinţii lui Dumnezeu, au declarat despre ei, “Şi noi suntem oameni cu aceleaşi patimi ca voi” (Fapte. 14:15).
Termenul “sfinţi” deci, aplicat în Biserică în mod cuvenit, se referă la aceia care deşi iniţial au fost “copii ai mâniei, ca şi ceilalţi”, au fost salvaţi din starea condamnării şi au fost spălaţi, curăţiţi şi aduşi astfel în acord cu Dumnezeu prin iertarea păcatelor şi prin acoperirea slăbiciunilor şi neajunsurilor lor; şi care au devenit “sfinţiţi în Hristos Isus” prin consacrarea lor deplină de a trăi, nu o viaţă perfectă — o imposibilitate câtă vreme sunt în trup — ci cât pot de aproape de perfecţiune; harul Domnului făcându-i în mod continuu sfinţi, “plăcuţi lui Dumnezeu” Tatăl, prin meritul lui Cristos Isus. Să nu ne ruşinăm de acest nume, “sfinţi”, dacă el ne aduce în minte condiţia de sfinţi, sfinţenia, separarea de lume; căci chiar acesta este gândul care trebuie să fie ţinut minte continuu. Este un gând care ne va ajuta, cu atât mai mult, să trăim separaţi de lume, după cum a artătat Învăţătorul: “Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume.” (Ioan 17:16).
Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 15. 05. 1925