Pacea cu Dumnezeu şi pacea lui Dumnezeu

Pacea cu Dumnezeu şi pacea lui Dumnezeu

“Deci, fiindcă am fost îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos” (Romani 5:1). “Tu vei ţine în pace deplină pe cel care se sprijină pe Tine.” Isaia 26:3.

Ca o persoană să fi ajuns într-o stare de Pace cu Dumnezeu înseamnă să se fi împăcat cu Dumnezeu. Aceasta implică să fi fost într-o stare de înstrăinare, de “vrăjmăşie … prin fapte rele”. Pacea cu Dumnezeu deci, înseamnă că această înstrăinare de Dumnezeu este un lucru al trecutului şi că cel înstrăinat este acum în armonie cu Dumnezeu — că el a întors spatele la păcat şi caută să umble pe cărarea dreptăţii. Acesta este un pas al credinţei şi este însoţit de reformarea vieţii. Noi ne bucurăm cu toţi cei care au ajuns până aici; suntem bucuroşi că au această poziţie avantajoasă asupra maselor omenirii, pe care dumnezeul acestei lumi le-a orbit aşa încât nu pot vedea frumuseţea Domnului, nici că pacea cu El este de dorit, şi care n-au aflat amărăciunea roadelor păcatului.

Dar în al doilea text al nostru profetul se referă la o clasă care a mers mai departe de starea păcii cu Dumnezeu. El vorbeşte despre o clasă care a intrat în posesia “păcii lui Dumnezeu care întrece orice pricepere”, după cum declară apostolul Pavel. Această pace poate veni numai la aceia care au predat fără rezerve lui Dumnezeu — timpul lor, talentele lor, influenţa lor, viaţa lor, tot ce este al lor. Aceştia au o pace pe care alţii n-o pot cunoaşte. Această pace a lui Dumnezeu stăpâneşte inima chiar şi în mijlocul agitaţiei şi necazului; este o linişte şi o odihnă interioară care rezultă direct dintr-o relaţie strânsă, personală a sufletului cu Dumnezeu. Este pacea lui Dumnezeu fiindcă este o pace pe care numai Dumnezeu o poate da, o pace pe care numai cei care sunt ai Lui o pot cunoaşte pe deplin.

Ce moştenire preţioasă a lăsat Domnul nostru drag ucenicilor Săi când a plecat de la ei! El a spus: “Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte” (Ioan 14:27). Aceasta a fost cu adevărat o moştenire de o valoare nepreţuită, şi este moştenirea întregii Biserici de-a lungul Veacului, chiar până la sfârşitul lui. Lumii i s-ar putea părea că acest curs al creştinului este departe de a fi paşnic, fiindcă sfinţii Domnului adesea au o călătorie furtunoasă. Dar dacă inimile noastre continuă să fie stabile în Cristos prin credinţă şi nu lăsăm ancora noastră, vom fi păziţi prin toate furtunile vieţii, oricât de sever am putea fi clătinaţi, oricât de fioros ar putea mugi valurile.

Credinţa poate exclama cu profetul Isaia: “Dar Stăpânul meu, Domnul, M-a ajutat; de aceea nu M-am ruşinat, de aceea Mi-am făcut faţa ca o cremene ştiind că nu voi fi dat de ruşine” (Isa. 50:7). Pe asigurările Domnului ne putem odihni, fiindcă ancora noastră se ţine strâns de Tronul lui Dumnezeu. Cuvintele inimii Învăţătorului nostru au fost: “Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut”. El fusese cu Tatăl de la început şi Îi cunoştea iubirea şi bunătatea; El văzuse manifestările puterii Lui; marcase bunătatea Lui iubitoare. Aşa că noi care am venit în relaţie asemănătoare cu Dumnezeu, am ajuns să-L cunoaştem astfel şi să ne încredem în iubirea şi credincioşia Lui.

Pacea în Domnul

Domnul nu binecuvântează pe poporul Său cu pace într-un sens exterior. Asociaţii speciali ai Învăţătorului, apostolii, au fost loviţi, şi tot aşa au fost toţi urmaşii Lui. Adversarul face tot ce-i stă în putere ca să le facă viaţa oricum numai paşnică şi fericită nu. Lucrul acesta este adevărat despre toţi cei care merg în urmele lui Isus. Noi avem lupte interioare şi lupte exterioare, mai degrabă decât pace exterioară şi pace interioară. Avem lupte cu propria noastră carne; şi face parte din victoria noastră să luptăm “lupta cea bună”, o luptă biruitoare. Trebuie să depunem cele mai bune eforturi ale noastre în lupta împotriva lumii şi a Adversarului, împotriva tuturor lucrurilor pe care Satan vrea să le pună în mintea şi în inima noastră, şi noi trebuie să învingem aceste lucruri. Domnul binecuvântează pe poporul Său cu putere să depăşească aceste dificultăţi.

Noi nu trebuie să fim în pace cu carnea, ci întotdeauna în război cu ea. Totuşi există o pace în Domnul care se naşte din credinţa în El şi în făgăduinţele Sale. El ne-a promis har îndeajuns; El a promis că nu vom fi biruiţi când vom avea încercări şi dificultăţi care sunt prea mari pentru noi. Suntem asiguraţi că vom avea victorie dacă ne încredem în puterea Lui. Aceasta ne dă linişte şi pace în experienţele noastre.

“Prin tot zgomotul luptelor

Aud muzica sunând!

Ea-şi află ecou în suflet;

Cum aş putea să nu cânt?”

Noi ne odihnim în făgăduinţele Domnului — ne odihnim în puterea şi în capacitatea Lui de a-Şi împlini făgăduinţele; căci ştim că Cel care ne-a chemat este în stare să împlinească tot Cuvântul Său cel bun. Această pace sau odihnă este binecuvântarea specială a Spiritului sfânt. Numai în măsura în care primim Spiritul sfânt, mintea sfântă a lui Dumnezeu, dispoziţia sfântă, se poate împlini această pace în noi. Este o chestiune de simplu raport. Pe măsură ce creştem în harul şi în cunoştinţa Domnului, în cunoştinţa Adevărului, îl vom avea pe acesta ca să ne mângâie şi să ne întărească; şi astfel vom avea mai mult din pacea lui Dumnezeu în fiecare zi şi vom putea rămâne în iubirea Lui.

Pentru învăţătura şi mângâierea noastră a fost scris: “ceea ce căştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră”. Această credinţă este zidită pe mărturia Cuvântului lui Dumnezeu — o temelie sigură. Numai prin credinţă tare şi neclintită va rămâne pacea lui Dumnezeu cu copiii Săi. Dumnezeu ne-a făcut fiii şi moştenitorii Lui, comoştenitori cu Domnul nostru. El “nu lipseşte de nici un bine” pe aceştia; “toate lucrurile lucrează împreună spre binele” lor; “El îi va duce pe mâini ca nu cumva să-şi lovească piciorul de vreo piatră”; “Ochii Domnului sunt peste cei drepţi şi urechile Lui iau aminte la strigătele lor”. Atunci să fim tari!

Pacea întemeiată pe credinţă

Această pace a lui Dumnezeu nu este întemeiată pe zâmbetul norocului, nici pe sănătate fizică, nici pe o mulţime de prieteni. Ci este o pace care rămâne chiar atunci când sănătatea slăbeşte, sau când vine sărăcia, sau când moartea fură de la noi comorile inimii noastre. Este o pace pe care nici una dintre schimbările sau vicisitudinile acestei vieţi n-o pot lua de la noi şi de care vrăjmaşii nu au putere să se atingă. Ce dar aşa de bogat a putut să dea Tatăl nostru copiilor Săi!

Ce săracă ar fi moştenirea noastră astăzi dacă am fi fără ancorarea noastră în Cristos! Dar cu ea putem îndura toate lucrurile pe care le va permite providenţa iubitoare a Tatălui. Atunci să întâmpinăm zilele viitoare cu calm şi curaj. Cel care a fost cu ucenicii Săi dragi pe marea furtunoasă a Galileii şi al cărui cuvânt de putere a îmblânzit puternica furtună şi a liniştit marea înfuriată, are aceeaşi grijă peste ucenicii Săi de astăzi. Când au strigat de frică, El le-a liniştit inimile spunând: “De ce vă este frică, puţin credincioşilor?” Nimic nu ne poate răni în nici un fel dacă inimile noastre sunt stabile în El.

Pentru a ne bucura de această pace perfectă trebuie să avem încredere neclintită în iubirea Tatălui nostru şi credincioşie trainică. Privind cerurile înstelate, avem o manifestare a marii puteri şi maiestăţi a lui Dumnezeu, dar inimile şi minţile noastre n-ar fi stabile şi susţinute prin aceasta; am putea primi daruri de la El, dar fără cunoştinţa credincioşiei Sale durabile n-am şti dacă acestea n-ar fi numai capcane de la Adversar pentru dauna noastră. Dar dacă avem această temelie potrivită pentru credinţă, dacă învăţăm să-L cunoaştem pe Tatăl nostru prin Cuvântul Său (singurul mod în care-L putem cunoaşte), ajungem să avem încredere în El.

Dacă ne-am încrede în propria noastră judecată, am fi într-o stare foarte nesatisfăcătoare. Totul ar fi nesigur; n-am avea nici o bază sigură pentru credinţă sau asigurare. Dar când vedem că mărturia Bibliei, de la Geneza la Apocalipsa, ne descoperă un Dumnezeu al Dreptăţii, Înţelepciunii, Iubirii şi Puterii, minţile şi inimile noastre au ceva raţional şi convingător de ce să se prindă şi spunem: Ne putem încrede în astfel de Dumnezeu fiindcă este vrednic de încredere. Această convingere se adânceşte în bucurie pe măsură ce păşim pe baza promisiunilor Sale şi le verificăm pentru noi înşine, aflând astfel realitatea lor şi dându-ne seama de împlinirea lor. Ne bucurăm că acest Dumnezeu iubitor ne-a considerat în răscumpărare prin Fiul Său. Ne bucurăm că ne-a oferit viaţă veşnică şi ne-a chemat chiar la o comoştenire glorioasă cu Fiul Său. Rom. 8:17.

Pacea dependentă de ascultare deplină

Ne bucurăm mai departe să ştim despre pregătirea minunată pentru întreaga lume în viitor. Toate aceste lucruri formează o bază fermă pentru pacea, bucuria şi încrederea în Domnul. Dar pacea noastră este proporţională cu statornicia noastră — cu calităţile noastre stabile. Nimeni nu poate reţine această pace a lui Dumnezeu a cărui minte nu este “sprijinită”, fixată în Dumnezeu. Nu este o pace a neglijenţei sau leneviei, ci o pace concepută de Dumnezeu Însuşi, prin făgăduinţele Sale, pe care ni le-am însuşit. Este de asemenea dependentă de ascultarea noastră totală de Domnul. Este pacea lui Cristos, “pacea Mea”. Această pace şi credinţa care o inspiră poate privi printre lacrimi cu aşteptare bucuroasă la glorioasa împlinire a speranţelor noastre pe care Dumnezeu le-a promis şi din care pacea şi bucuria prezentă sunt numai pregustări.

“Pace, pace perfectă? Viitorul nostru totu-i nesigur?

Pe Isus Îl cunoaştem şi El este pe Tron!

Pace, pace perfectă? Moartea umbrindu-ne pe noi şi pe-ai noştri?

Isus a biruit moartea şi toate puterile ei!

Pace, pace perfectă? Printre cele mai grele convulsii ale suferinţei?

Compătimirea lui Isus aduce repaus.

Este destul! Luptele Pământului curând vor înceta

Şi la a cerului pace perfectă Isus ne va chema!”

„Este un ochi care sub aripa nopţii deloc nu aţipeşte

O ureche este care nu se închide când raza de lumină se topeşte.

Este un braţ care nu oboseşte când puterea umană cedează;

O iubire este care deloc nu slăbeşte când iubirile pământeşti eşuează.