Vol. 17, Mai-Iunie 2010, Nr. 4

Putem sustine si noi o cauza pierduta si incorecta ca si Aaron si astfel sa-l tinem pe Fratele sau Sora noastra in aceea stare de confuzie si eroare , crezand si fiind convinsi ca il ajutam .

Astfel se creaza mai multe situatii neplacute in doar cateva secunde si anume :

1. Sustinand o asfel de cauza punand iubirea in fata chiar in acel moment putem lovi in ceilalti .

2. Pe unii care condamna o astfel de cauza vadit eronata ii pedepsim , incalcand asfel iubirea cu care tot iesim in fata . ( foarte interesant ) .

3. Ne contrazicem pe noi insine chiar in exact momentul in care , cu iubirea ( care credem noi ca este iubirea ) sustinem o cauza foarte clar eronata .

4. Se creaza confuzie si dezbinare , exact ce vrea satana . Iar rezultatul este ……… ca el rade .

5. Apoi conflicte personale , peste care unii trec , dar altii nu pot .

La o aprofundare mai adanca a unei astfel de situatii se pot gasi foarte multe cauze si efecte .

Ca si sugestie :

Daca un eveniment , un gand , o vorba , o fapta , etc. ,  care s-a petrecut in doar o secunda , o expandam ( in termini tehnici se spune despre un ansamblu mechanic ca este explodata intr-o schita pe hartie ) si o analizam din punct de vedere Scriptural si facem o comparatie intr-e ceea ce cere Scriptura ( ceea ce Domnul a fost si ne cere ) si ceea ce suntem noi de fapt , NE INGROZIM FRATI SI SURORI .

Mai sunt situatii in care se spune : Stii eu nu condamn o astfel de cauza , constiinta nu ma lasa . Noi trebuie sa-l intelegem , sa-l iubim , sa-l ajutam , daaar in urmatorul moment lovim in altcineva ( aceasta este iubirea ? )

Sa nu ne miram dar de bolile chiar si fizice pe care le avem ! ( este explicabil acest adevar din toate punctele de vedere la ora actuala ) Mai mult acest fapt il confirma oamenii din lume .

GELOZIA ŞI INVIDIA PEDEPSITE

Numeri 12

“Dragostea nu este invidioasă; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios.” 1 Cor. 13:4-5.

R 5307 W. T. 1 septembrie 1913 (pag. 269-270)

INVIDIA ŞI GELOZIA LUI MIRIAM

Lecţia din studiul biblic de astăzi ne arată o greşeală gravă făcută de Aaron şi de Miriam, fratele şi sora lui Moise, amândoi mai în vârstă decât Moise. Putem lesne conchide că deşi amândoi au participat la păcat, Miriam a avut iniţiativa. Această opinie este pe deplin justificată de ceea ce a rezultat din această lecţie, care arată că pedeapsa lui Dumnezeu a rămas peste ea, şi nu peste Aaron.

Începutul problemei a fost o chestiune de mândrie în familie. Moise se căsătorise cu o etiopiană, sau o femeie cuşită. Nu ştim dacă aceasta a fost prima lui soţie, cu care s-a căsătorit în ţinutul Madian şi care i s-a alăturat numai acum când israeliţii erau pe cale să pornească spre Canaan. Unii au presupus că prima soţie a lui Moise murise şi că Sefora a fost cea de-a doua soţie. Nu contează care, faptul este că atunci ea a venit să trăiască alături de Moise în tabăra lui Israel şi astfel a devenit, ca soţie a marelui şi influentului conducător, prima doamnă a naţiunii.

Înainte de aceasta, Miriam a îndeplinit fără îndoială funcţia de primă doamnă. Era firesc ca ea să simtă pierderea poziţiei şi a influenţei care i-o dădea poziţia. Era cu atât mai afectată de situaţie cu cât noua ei cumnată era din alt neam. Acest fapt părea să-i dea lui Miriam un temei religios pentru gelozie, şi fără îndoială a gândit în sine şi s-a convins pe sine că ostilitatea faţă de cumnata ei nu era bazată pe gelozie, ci pe un motiv moral înalt, care afecta onoarea lui Dumnezeu, a poporului său, Israel, şi a posibilităţilor viitoare ale seminţei lui Avraam în Ţara promisă.

Trebuie să ne amintim că este aceeaşi Miriam care, pe când era copilă tânără, a pândit-o pe fata faraonului când a mers la scăldat în Nil unde Moise a fost găsit în coşuleţul de papură. Aceeaşi Miriam s-a grăbit să o aducă pe mama sa la palat ca doică pentru pruncul găsit. Aceeaşi Miriam, fără îndoială, a avut împreună cu Aaron privilegii speciale prin încrederea lui Moise în privinţa tuturor treburilor Israelului sub conducerea Domnului. Tot aceeaşi Miriam a fost recunoscută de Domnul ca profetesă. Ea a fost cea care, cu tamburinele sale, după trecerea Mării Roşii a israeliţilor şi după ce marea i-a nimicit pe egiptenii care îi urmăreau, a condus pe femeile israelite în cântarea de triumf.

Astfel văzute lucrurile, a existat ceea ce am putea numi o scuză pentru gelozia lui Miriam. Într-adevăr, nu ne putem imagina o gelozie care să nu aibă un motiv de existenţă — bun sau rău. Nici un om bun nu poate nutri gelozie, invidie etc., fără a se amăgi într-un oarecare mod cu gândul că circumstanţele deosebite ale cazului său îi justifică pe deplin atitudinea.

După ce s-a gândit dispreţuitor la fratele său, ca nesăbuit în faptele sale, Miriam a devenit tot mai convinsă că Dumnezeu nu S-ar gândi să folosească în mod special în serviciul Său pe cineva care şi-a pierdut poziţia socială în care era ea. Mintea ei otrăvită a început să vadă dovezi că Domnul îl părăsise pe Moise, că altfel Moise n-ar fi căzut în ceea ce ea era sigură că este o mare greşeală. Ea şi-a împărtăşit teama cu Aaron, fratele ei, şi cei doi fără îndoială s-au gândit serios şi s-au rugat mult în privinţa tristei căderi a conducătorului lui Israel şi a necesităţii impuse, de a repara neglijenţa lui.

Se vede că Aaron trebuie să fi fost un caracter slab şi a fost folosit şi folositor numai ca purtătorul de cuvânt al lui Moise. A dat dovadă de mare slăbiciune cu această ocazie, cum a făcut şi în timpul absenţei lui Moise când era pe munte, când ca răspuns la cererile israeliţilor le-a făcut un viţel de aur şi i-a ajutat la închinarea lor idolatră, pe care ei au dorit-o. Probabil că şi Miriam a consimţit atunci că aceea era singura cale de urmat pentru a mulţumi spiritul de răzvrătire al poporului.

Textul dă de înţeles că Miriam a început să răspândească sugestii de răzvrătire în toată tabăra lui Israel, spunând că şi fratele ei, Aaron, avea sentimente asemănătoare. Poporul trebuia pregătit şi Domnul trebuia ajutat, bineînţeles, prin prima sugestie că Moise nu era singurul conducător al poporului, că Miriam şi Aaron erau de asemenea profeţi şi în relaţie cu Domnul exact în acelaşi mod şi grad ca Moise. Această pregătire insidioasă a poporului era pentru timpul aşteptat când Dumnezeu îl va renega cu totul pe Moise şi va vorbi numai prin Miriam, purtătorul ei de cuvânt fiind Aaron.

ŞI DOMNUL A AUZIT

Prea adesea poporul Domnului şi alţii uită că Domnul nu este neatent la treburile Sale, la interesele cauzei Sale, ci toate le face după sfatul voii Sale. Ca studenţi ai Bibliei, ar trebui să învăţăm tot mai mult să apreciem acest mare fapt, şi să ne amintim că prosperitatea în lucrul Domnului nu poate veni prin tăria sau puterea sau îndemânarea umană, ci numai prin şi în armonie cu Spiritul Domnului, cu Puterea Domnului, cu Voia Domnului.

Domnul a înăbuşit conspiraţia în faşă, chemându-i imediat pe Moise, pe Aaron şi pe Miriam înaintea Sa în faţa Cortului Întâlnirii. Toţi trei s-au supus chemării, Miriam presupunând fără îndoială că sosise momentul când Domnul va arăta că ea Îi ghicise corect intenţiile de a-l exclude pe Moise de la conducere şi de a o numi pe ea. Deznodământul însă a fost foarte diferit. Dumnezeu a declarat, într-adevăr, că Miriam şi Aaron ocupaseră într-o anumită măsură locul de profeţi, prin aceea că Dumnezeu a binevoit să-i folosească astfel, însă la fel de clar a declarat că relaţia cu Moise a fost pe un plan mult mai înalt. Lui îi vorbise Dumnezeu direct, nu prin vise şi viziuni, ci în limbaj clar. Astfel ambiţiile care erau motive de gelozie, de invidie, de conspiraţie şi de vorbire de rău, Dumnezeu le a înlăturat prompt.

În plus, Domnul le-a dat o pedeapsă. Când Prezenţa divină, reprezentată prin stâlpul de nor, s-a îndepărtat de ei, Moise şi Aaron au văzut că sora lor Miriam era lovită de lepră. Aaron a recunoscut că toate acestea însemnau că el ajutase şi sprijinise pe sora lui într-o cale păcătoasă. El a recunoscut că fratele său Moise era într-adevăr conducătorul poporului lui Dumnezeu; şi către el a rostit strigătul de durere şi rugăciunea de izbăvire, zicând: “Ah, domnul meu, te rog să nu ne faci să purtăm asupra noastră acest păcat, prin care am fost nechibzuiţi şi am păcătuit! Să nu fie ea ca un copil născut mort.”

Atunci Moise a strigat către Domnul, zicând: “Dumnezeule, Te rog, vindec-o!” Şi Domnul l-a auzit pe Moise şi a vindecat-o atunci, dar a poruncit să fie tratată ca oricare altă persoană a cărei lepră era declarată vindecată. Se cerea ca aceştia să rămână şapte zile afară din tabără, sub supraveghere, ca să se vadă dacă nu mai apar simptome ale bolii, înainte de a fi admişi în tabără din nou.