DC R 1798 — „Cel drept va trăi prin credinţă”

Oboseala în facerea binelui şi dorinţa de răsplăţi ale necredincioşiei sunt primii paşi ai retragerii de pe calea credinţei şi de asemenea din favoarea lui Dumnezeu. În lumina textului nostru, această retragere este o chestiune foarte serioasă. Sugestia din versetul 39 este că aceasta este o retragere spre pierzare, spre nimicire — „„Dacă cineva dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el.” Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi spre pierzare, ci din aceia care au credinţă pentru păstrarea sufletului”.

Retragerea poate fi la început o foarte mică abatere de la calea îngustă a sacrificiului, poate numai o privire înapoi, cu un suspin după lucrurile ce rămân în urma noastră; o mică încetinire în alergarea care ne stă înainte; apoi o mică dispoziţie de a compromite Adevărul în favoarea dorinţelor naturii căzute. Aşa se pregăteşte drumul înşelătoriilor ispititorului, care află repede părţile noastre slabe şi, în modul cel mai potrivit nouă, se foloseşte de ele. Erori subtile sunt aduse să influenţeze judecata; ademeniri plăcute cu aparenţă de dreptate sunt prezentate minţii trupeşti; şi aproape pe neobservate sufletul uită de „dragostea dintâi” faţă de Domnul şi de zelul de mai înainte în serviciul Său şi se îndepărtează de Adevăr şi de spiritul lui, căci nu mai este condus de Spiritul sfânt al lui Dumnezeu.

Puţini într-adevăr sunt copiii lui Dumnezeu care n-au fost niciodată ispitiţi în această direcţie; căci toţi avem comoara naturii noi „în nişte vase de lut” şi între noua şi vechea natură este o luptă constantă; şi numai prin vigilenţă continuă poate natura nouă să o ţină pe cea veche în supunere. În lupta obositoare de-o viaţă avem nevoie adesea de mâna disciplinei Tatălui ca să ne îndrume şi să ne ţină pe cale. „Care este fiul pe care nu-l disciplinează tatăl?” Prin instruire, disciplinare, experienţă, El ne conduce înainte şi dacă dispoziţia noastră de inimă este să fim conduşi de spirit — să primim cu recunoştinţă instruirea, să acceptăm cu umilinţă disciplinarea şi să ne folosim cu smerenie de experienţă, atunci Domnul va avea plăcere să ne conducă din har în har, din biruinţă în biruinţă. Este foarte obositor să stăm numai şi să luptăm în defensivă şi să nu câştigăm nici o victorie. Ca să câştigăm victoria nu este de ajuns numai să îmbrăcăm armătura lui Dumnezeu, ci trebuie să fim eroi în luptă şi să ducem un război agresiv împotriva plăcerilor ochiului şi trupului, trufiei vieţii şi tuturor duşmanilor dreptăţii şi curăţeniei. Iubirea— iubirea pentru Domnul, pentru Adevăr şi dreptate — trebuie să ne însufleţească, altfel nicicând nu putem fi învingători. Numai iubirea ne poate ţine în credinţă până la moarte şi ne poate face potriviţi pentru moştenirea sfinţilor în lumină. Dacă iubirea fierbinte stăpâneşte în inimă, înseamnă că ea este cu totul supusă Domnului şi înseamnă că nouă zecimi din luptă este deja câştigată. Dar chiar şi atunci, după cum zice apostolul (Iuda 21), trebuie să ne păstrăm în iubirea lui Dumnezeu, în veghere, rugăciune şi zel; şi harul va fi din belşug acolo unde este iubire din belşug.

În astfel de ascultare credincioasă de adevăr şi de străduinţă serioasă de a ne conforma principiilor lui, calea şi adevărul vor deveni tot mai preţioase, iar picioarele noastre voitoare vor fi conduse cu bucurie pe cărarea dreptăţii şi păcii — în viaţă veşnică.

Viaţa credinţei este o afacere individuală, atât a inimii cât şi a minţii. Ea este cu mult mai mult decât o acceptare a învăţăturilor pe care le considerăm scripturale şi de aceea adevărate; ea este asimilarea a ceea ce noi am verificat a fi Adevărul, aşa încât principiile lui devin principiile noastre şi promisiunile lui inspiraţia noastră. Aceasta înseamnă a „avea credinţă pentru păstrarea sufletului”. „Căci toţi cei care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.” Şi oricât ne-am da seama de insuficienţa proprie de a birui lumea, carnea şi pe diavol în această întrecere care pare inegală, să ne amintim, pentru încurajarea noastră, că Acela care a început o lucrare bună în noi o va duce la îndeplinire, dacă ne supunem cu umilinţă conducerii şi disciplinării Sale. Făgăduinţa Domnului este că El nu va îngădui să fim ispitiţi peste ceea ce putem suporta. Să ne ţinem strâns de credinţa şi încrederea noastră în Cuvântul sigur al făgăduinţei Sale — să păstrăm adevărul în dreptate şi credincioşie, şi să nu fim din aceia care se retrag şi se preocupă de lucrurile pământeşti.