Luptaţi pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna.” (Iuda 1:3)

W.T. 1916 (346-348)

Biserica din Pergam

Pergam înseamnă înălţare pămîntească. Vorbitorul este „Cel care are sabia ascuţită cu două tăişuri” (greceşte: cu două guri) — Cuvîntul lui Dumnezeu. În timpul acestei perioade, în timp ce biserica nominală devenea populară, creştinii adevăraţi erau încercaţi şi probaţi prin introducerea şi dezvoltarea ideilor păgîne şi papale. Preoţii păgîni, ne voind să-şi piardă poziţiile de onoare şi de influenţă printre popor, au căutat să-şi adapteze ideile ca să se potrivească noii religii. Astfel, în timp ce nominal declarau creştinismul, au adus cu ei în biserica creştină multe din ideile lor de dinainte. Acestea au fost în cele din urmă altoite în adevărata tulpină — „credinţa dată o dată sfinţilor” — Iuda 3.

Astfel, treptat, biserica a fost dusă în eroare, în practici rele şi departe de Dumnezeu. Aceasta este ceea ce vrea să spună în vers. 14 prin aluzia la Balaam şi Balac. A se aminti că Balaam, care fusese un profet al lui Dumnezeu, a învăţat pe regele Balac, cum să ispitească pe Israel spre păcat, şi astfel a înfăptuit ceea ce nu putea îndeplini prin propriile lui puteri (Nr. 23; 24; 31:16). Astfel, aceşti preoţi păgîni au învăţat biserica să se complacă în curvia spirituală, aducînd astfel asupra ei ruina nimicitoare a mîniei lui Dumnezeu.

„Învăţăturile Nicolaiţilor” par să fie teoria domniei sau căpeteniei în biserică. Conflictul în legătură cu cine să fie cel mai mare, a existat printre mulţi din patriarhii — părinţii bisericilor proeminente. La conciliile lor a existat o luptă aprigă pentru supremaţie. Tendinţa a fost spre un cap pămîntesc şi desigur mulţi au tînjit onoarea. Patriarhii din Ierusalim, Antiohia, Constantinopole şi Roma au fost cei mai proeminenţi. Primii doi s-au retras din conflict, dar cearta a continuat cîteva sute de ani între Constantinopole şi Roma. S-a liniştit numai printr-o diviziune a bisericii cea de răsărit sau biserica greacă, acceptînd pe patriarhul din Constantinopole ca şi cap al ei; cea de apus sau biserica papală, recunoscînd pe episcopul — papa sau părintele — din Roma.

Mulţi dintre adevăraţii urmaşi ai Învăţătorului din biserici, au denunţat această încercare de a nu se supune poruncii directe a lui Isus „să nu numiţi pe nimeni tată” (Mat. 23:9). Desigur, ei au suferit persecuţia făgăduită (2 Tim. 1:12). Această clasă din Pergam este lăudată de către Domnul nostru prin simbolul „Antipa, Martorul Meu credincios”. În greceşte, anti înseamnă împotriva şi papa înseamnă părinte. În această etapă de dezvoltare a bisericii, cei care au căutat să fie populari au primit retribuţii de la biserică; dar promisiunea către învingători este cea de plăcere şi onoare, care vor fi veşnice.