Nimeni când este ispitit să nu zică: „Sunt ispitit de Dumnezeu”,

DIFERITE SENSURI ALE CUVÂNTULUI ISPITĂ

„Nimeni când este ispitit să nu zică: „Sunt ispitit de Dumnezeu”, căci Dumnezeu nu poate fi ispitit de rele şi El Însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când este atras şi ademenit de pofta lui însuşi.” Iacov 1:13, 14.

R5701a W. T. 1 iunie 1915 (pag. 171-172)

Mulţi oameni — şi mai cu seamă cei din ţările orientale — au în ei o tendinţă fatalistă; ca, de exemplu, mahomedanii ar fi înclinaţi să spună în privinţa unei calamităţi care ar veni peste ei: „Este de la Dumnezeu”, şi pur şi simplu se supun fără a mai face vreun efort. Aceşti oameni ar fi înclinaţi să aibă aceeaşi atitudine în privinţa păcatului şi să spună: „Este voia lui Dumnezeu ca eu să fac rău şi prin urmare nu pot să fiu învinuit. Dacă voinţa Lui este ca eu să păcătuiesc, voi păcătui. Dacă este voinţa Lui să port însemnele păcatului, voi purta însemnele păcatului”. Aceasta este o mare eroare. Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni la păcat.

Este desigur foarte potrivit să recunoaştem mâna lui Dumnezeu în procedurile Lui cu noi şi trebuie să fim foarte supuşi. Dar Apostolul arată că ispitele nu sunt de la Dumnezeu, ci de la noi înşine. Mulţi creştini sunt înclinaţi să ia punctul de vedere opus orientalilor şi să zică: „Nu există ispite de la Dumnezeu; deci toate ispitele noastre sunt de la adversar.

Dar apostolul Iacov arată că ispitele noastre sunt rezultatul dorinţelor şi slăbiciunilor noastre naturale. Acestea sunt stimulate din exterior — adesea de către tovarăşii şi asociaţii noştri în viaţă. Peste tot în jurul nostru sunt exemple şi influenţe spre rău, sub diferite forme — ademeniri. Acestea ar putea fi puse în primul rând pe seama lui Satan, pentru că tot păcatul a intrat în lume prin el. Satan a avut de-a face cu înşelarea primilor noştri părinţi, şi astfel a avut de-a face cu introducerea păcatului. Şi Satan împreună cu cetele sale de demoni lucrează acum, atât cât este posibil, în legătură cu slăbiciunile noastre. Dar aceasta nu ne scuteşte de responsabilitate personală; pentru că niciunul dintre aceştia n-are putere să ne constrângă voinţa. Responsabilitatea noastră poate varia potrivit cu tăria sau slăbiciunea naturală a caracterului nostru. De aceea noi nu trebuie „să judecăm nimic înainte de timp”. Este o chestiune pe care doar Dumnezeu poate s-o judece pe deplin — anume cât de mult poate cineva să învingă.

Aşadar, poporul lui Dumnezeu trebuie să-şi dea seama că nici o ispită nu este de la Dumnezeu; şi împotrivindu-se ispitei ei vor fi de partea lui Dumnezeu. Ei trebuie să fie învingători ai ispitelor, împotrivitori ai ispitelor, fie că sunt din interior, de la Adversar sau de la slăbiciunile altora, care i-ar putea duce în păcat, în lucruri contrare voinţei lui Dumnezeu.

Apostolul spune că Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni. Dacă ne-am gândi că Dumnezeu ne ispiteşte la păcat, ar fi un gând oribil; pentru că, datorită puterii Sale, nimeni n-ar putea să se împotrivească la ceea ce ar aduce El asupra noastră şi cu siguranţă am fi biruiţi. Dar când ştim că ispitele noastre nu sunt de la Dumnezeu, ştim că El ne va ajuta şi nu va îngădui să fim ispitiţi peste ceea ce putem suporta; dar că El, la fiecare ispită, a pregătit şi o cale de scăpare. El ne va proteja potrivit promisiunii Sale, deoarece noi avem nevoie de protecţie şi ajutor. Cu acest gând în minte, noi putem fi puternici.