Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Matei 22:39.
R5699 W. T. 1 iunie 1915 (pag. 168-169)
Aceste cuvinte au fost citate de Domnul nostru ca rezumat al celor Zece Porunci. Împărţind cele Zece Porunci în două părţi, El a arătat că prima parte este legată de datoria şi obligaţia faţă de Dumnezeu şi cealaltă de datoria şi obligaţia faţă de semeni, faţă de aproapele. Prima parte ne cere toată dragostea inimii, a fiinţei, a minţii, a puterii pentru Domnul şi serviciul său; şi partea a doua, care se leagă de omenire, cere să ne iubim aproapele cum ne iubim pe noi înşine.
Într-un sens special evreii au recunoscut că erau poporul lui Dumnezeu. Prin urmare, sub lege ei au recunoscut că ei erau aproapele unul pentru altul; pentru că toţi erau poporul Domnului. Dar gândeau că în vreme ce trebuiau să-şi iubească aproapele cordial, ei trebuiau să-şi urască vrăjmaşii — toate popoarele din afară pe care Dumnezeu nu le recunoştea. Totuşi, faptul că Dumnezeu le-a poruncit în trecut să ucidă sau să alunge popoarele dimprejur nu însemna că evreii trebuiau să le urască şi chiar să le facă rău cu adevărat. Domnul nostru se pare că a arătat că evreii au adoptat o vedere greşită asupra problemei. El i-a învăţat că a-şi iubi vrăjmaşii şi a le face bine celor care-i persecutau era o cale mai bună. Le-a arătat că trebuiau să aibă o vedere largă, o bunăvoinţă care să cuprindă toată lumea.
