Fiecare dintre noi citind aceste randuri cred ca ne vom transpune in timpurile acelea si vom incerca sa intelegem sentimentele , starea si simtirile Domnului Nostru in momentele cele mai grele .

Insa va fi foarte dificil pentru ca adversarului nui place acest lucru ( doar a fost rezultatul muncii si stradaniei lui , doar …. doar …… va ceda ) . A blufat , a riscat foarte mult , nu a mai avut incotro si ……. a pierdut , pierdere prevazuta de Tatal in Planul sau si care este in favoarea Gloriei Tatalui si al Fiului Sau si nu numai ci si spre bucuria si fericirea Noastra acum , a Noastra si a omenirii in viitorul foarte apropiat .

Ar fi foarte frumos si util pentru noi ca zilnic , daca este posibil sa ne amintim de acele clipe in care s-a aflat Domnul nostru , insa…….. de multe ori este foarte greu , dar ……. sa ne straduim , sa dorim acest lucru si atunci Domnul va raspunde dorintelor noastre .

Studiul 5 pag.159

„Atât de desfigurată Îi era faţa”

— Isa. 52:14, 15 —

Aici iarăşi o traducere greşită a dat naştere la idei eronate în privinţa înfăţişării Domnului nostru; şi totuşi, până şi cei ((159)) mai neglijenţi cititori care au văzut feţe de fiinţe umane serios desfigurate de depravare, de boală sau prin accident, au găsit imposibil să înţeleagă că faţa sau înfăţişarea Domnului nostru era „atât de desfigurată şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de cea a fiilor oamenilor”. Evident că ceva este greşit în astfel de declaraţie, căci nu pe un astfel de om l-ar fi prezentat Pilat în faţa poporului, zicând: „Iată Omul!” Nu pe un astfel de om l-ar fi salutat poporul de rând ca Fiul lui David şi s-ar fi gândit să-l ia cu forţa să-l facă împărat. În afară de aceasta, nu avem oare asigurarea că nici un os nu I-a fost zdrobit? Dar cât de schimbată în bine este această declaraţie profetică — cu cât este mai în armonie cu faptele istoriei scripturale şi a deducţiilor logice despre sfinţenia şi puritatea Lui, când declaraţia este redată astfel:

„După cum mulţi au rămas uimiţi de tine îatât de desfigurată de oameni Îi era faţa şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de cea a fiilor oamenilorş, tot aşa, El va uimi multe popoare”. După cum oamenii din zilele Lui au fost surprinşi că El S-a supus abuzurilor celor care L-au încununat cu spini, L-au lovit, L-au scuipat, L-au răstignit şi L-au străpuns, tot aşa, toate neamurile, acum şi în viitor, auzind cum a suferit „din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine” (Evr. 12:3), se minunează şi se vor minuna de o asemenea răbdare şi umilinţă.

„Înaintea Lui împăraţii îşi vor închide gura, căci vor vedea [exemplificat în El] ce nu li se mai istorisise [despre alţii] şi vor înţelege ce nu mai auziseră.” Cei mari de pe pământ nau auzit niciodată de vreun rege care să se supună de bună voie unor asemenea înjosiri din partea supuşilor săi, şi pentru a le putea face bine. Într-adevăr, „dragostea Lui este mai presus de a unui frate”. Nu-i de mirare dacă toţi vor fi uimiţi „la timpul cuvenit”.

Fără îndoială că şi faţa iubitului nostru Răscumpărător purta semnele întristării, căci, după cum am văzut, inima Sa adânc simţitoare „a avut milă” de slăbiciunile noastre; şi fără ((160)) îndoială acele semne s-au înmulţit, până la încheierea slujirii Sale la Calvar. Să nu uităm că cu cât un organism este mai fin, cu atât mai fine sunt şi simţurile lui, cu atât mai tare poate simţi durerea. Putem uşor vedea că scenele de necaz, boală, durere şi decădere, cu care ne obişnuim mai mult sau mai puţin, prin propria noastră parte la depravare şi prin legătura continuă cu necazul uman, ar fi chestiuni mult mai serioase pentru Cel perfect — Cel sfânt, nevinovat, nepătat şi despărţit de păcătoşi.

Găsim acest lucru ilustrat într-o anumită măsură în propriile noastre experienţe. Cei cu simţuri relativ fine, care au fost obişnuiţi cu luxul, cu rafinamentul, cu frumuseţea şi cu un mediu favorabil, dacă vizitează cartierele sărace ale marilor oraşe şi observă degradarea, condiţiile nefavorabile, mirosurile urâte, sunetele stridente, priveliştea nefericită a mizeriei, sigur li se face rău; involuntar li se strâmbă faţa şi le vine gândul: ce viaţă îngrozitoare ar fi în astfel de condiţii; ce binefacere ar fi moartea. Şi totuşi, poate că în timp ce astfel ar vorbi cu sine, ochiul ar prinde scena unor copii jucându-se veseli şi poate a unei spălătorese în timp ce lucra, ar prinde o frântură dintr-un cântec, sau ar vedea un om citind mulţumit ziarul, sau ar auzi un băiat încercând să cânte la un instrument vechi. Aceste lucruri arată că acei care s-au obişnuit cu astfel de privelişti, sunete, mirosuri şi condiţii generale, sunt cu mult mai puţin influenţaţi de ele decât cei care încă din copilărie au fost obişnuiţi cu rafinamentul.

Şi această lecţie ilustrează într-o măsură foarte mică deosebirea între felul Domnului nostru de a vedea starea păcătoasă şi jalnică a pământului şi felul nostru de-a o vedea. Ca fiinţă perfectă, care părăsise curţile slavei cereşti şi Se umilise pentru a deveni părtaş la suferinţa omului, compătimitorul şi Răscumpărătorul lui, El desigur a simţit mai mult decât noi nefericirile „creaţiei care suspină”. Nu este de mirare deci, dacă greutatea întristărilor noastre a aruncat o umbră asupra frumuseţilor slăvite ale chipului Său perfect! Nu este de mirare dacă atingerea cu necazurile ((161)) pământene şi împărtăşirea Sa voluntară din slăbiciunile şi bolile umane (la sfârşitul vieţii Sale, a vitalităţii Sale, după cum am văzut) au marcat adânc chipul şi înfăţişarea Fiului Omului! Şi totuşi, nu ne putem îndoi nici o clipă că comuniunea Sa cu Tatăl, părtăşia Spiritului sfânt şi aprobarea conştiinţei Sale, faptul că a făcut întotdeauna ceea ce era plăcut în ochii Tatălui, trebuie să-I fi dat chipului Răscumpărătorului nostru o expresie liniştită, care ar fi o combinaţie de bucurie şi întristare, de tulburare şi de pace. Iar cunoştinţa Sa despre Planul Tatălui ceresc trebuie să-L fi făcut în stare să Se bucure în lucrurile pe care Le-a suferit, dându-Şi seama cum nu peste mult timp vor produce nu numai o binecuvântare pentru Sine, ci şi o „mântuire până la marginile pământului”. Dacă, prin urmare, întristările oamenilor I-au umbrit chipul, putem fi siguri că credinţa şi speranţa Sa au fost şi ele marcate în expresia sa facială, şi că pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere I-a păzit inima şi I-a permis să fie întotdeauna bucuros, în mijlocul celor mai mari împotriviri din partea păcătoşilor.