Vol. 7 Ianuarie-Februarie 2000 Nr. 2
Faptele umane faţă de faptele noii creaturi
„Astfel dar, preaiubiţii mei … duceţi până la capăt mântuirea voastră cu frică şi cutremur. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după buna Sa plăcere şi voinţa şi înfăptuirea.”
R 5758a W. T. 1 septembrie 1915 (pag. 265-266)
Textul nostru nu este un îndemn pentru lume. Apostolul nu îndeamnă omul natural să lucreze la propria sa mântuire. Îndemnul este numai pentru Biserica lui Cristos, „preaiubiţii”, aşa cum îi numeşte Sf. Pavel. Potrivit multor teologi, acest sfat ar părea ciudat, din cauza ideii comun acceptate că o persoană este mântuită imediat ce devine unul din poporul Domnului. Cu aceasta suntem de acord în parte — „în nădejde suntem mântuiţi”. Dar la mântuirea reală n-am ajuns încă. Nu vom ajunge până când nu vom trăi „schimbarea” Primei Învieri. Până în acel moment există mereu posibilitatea să părăsim credinţa, să ne îndepărtăm de credinţă — să ne îndepărtăm de la a căuta să urmărim cu credincioşie realizarea voinţei finale a Domnului cu privire la noi. Această mântuire a Chemării de sus trebuie realizată prin dezvoltarea caracterului.
Dumnezeu a promis că anumite caractere vor ajunge la cel mai înalt loc în darul Său, locul dintâi în înălţare şi onoare, să fie părtaşi la propria Sa natură divină. Scripturile arată că mai sunt şi alţii, care vor ajunge într-un loc inferior — vase de mai puţină cinste (2 Tim. 2:20, 21). Astfel, vedem că ar trebui să fim cu ochii-n patru, în alertă, spre a câştiga cel mai bun lucru oferit, a cărui atingere va fi plăcută lui Dumnezeu, fiind în acelaşi timp cel mai bun lucru pentru noi. Cei care au intrat în legământ cu Domnul trebuie să ajungă la natura spirituală, fie pe planul divin fie pe un altul mai jos, altfel ei vor pierde totul şi vor muri în Moartea a Doua. Noi suntem chemaţi într-o singură nădejde a Chemării noastre — aceea de a ajunge la natura divină. Nici o altă chemare n-a fost făcută în timpul Veacului Evanghelic.
