Vol. 20, Ianuarie-Februarie, Nr. 3
CREDINŢA LUI AVRAAM ÎNCERCATĂ
„Căci bunătate voiesc, nu jertfe, şi cunoştinţă de Dumnezeu, mai mult decât arderi de tot!” Osea 6:6 .
R 5180 W. T. 1 februarie 1913 (pag. 45-46)
Studiul de astăzi ne spune despre unul dintre motivele pentru care Avraam a fost numit „Tatăl credincioşilor”. Întreaga istorie a vieţii lui, aşa cum este schiţată în Biblie, a fost o viaţă de credinţă, o viaţă de încredere în Dumnezeu, de reazem pe făgăduinţele divine. Dar proba finală, pe care o studiem astăzi, a fost grozav de severă şi l-a situat pe cel încercat foarte sus, potrivit oricărui standard — divin şi uman. Evident, credinţa lui Avraam s-a întărit pe măsură ce anii de cunoaştere a lui Dumnezeu s-au înmulţit. Credinţa relatată în lecţia noastră este atât de imensă încât ne uimeşte. Numai o persoană care cunoştea foarte intim pe Cel Atotputernic, foarte compătimitoare şi încrezătoare, putea să îndure astfel de probă.
Această probă a venit prin porunca divină ca Avraam să-şi ia fiul, pe singurul său fiu, Isaac, în care erau centrate promisiunile, şi să-l ofere ca sacrificiu lui Dumnezeu pe muntele Moria. Pentru a înţelege situaţia, trebuie să ne amintim că la acel timp Avraam avea 125 de ani, iar Isaac era fiul pe care Domnul l-a indicat că va fi canalul pentru toate binecuvântările promise.
Trebuie să mergem mai în urmă şi să ne amintim de lunga perioadă dinaintea naşterii lui Isaac, când timp de patrusprezece ani Avraam s-a gândit că poate Ismael era canalul binecuvântărilor lui Dumnezeu. Trebuie să mergem şi mai în urmă şi să ne amintim de lunga perioadă dinaintea naşterii lui Ismael, când Avraam pribegea ca străin şi aştepta împlinirea promisiunii lui Dumnezeu, numai ca să-şi dea seama că soţia sa era complet sterilă, stearpă. Acum, după o jumătate de secol de aşteptare şi încredere, se putea ca Dumnezeu să vrea ca el să sacrifice totul, ca să-şi demonstreze loialitatea, credinţa faţă de El? Aşa a fost. El a avut confirmarea clară a poruncii. Nu era imaginaţie. Nu erau şoaptele vrăjitoarelor sau magicienilor. Nu era un vis.
Pentru un caracter ca al lui Avraam, porunca divină a însemnat ascultare promptă. El a început imediat. „Orice îţi spune să faci, fă”. De îndată s-a pregătit pentru călătorie, însoţit de servitorii săi o parte din drum. Apoi lăsându-i, Avraam şi Isaac au mers mai departe spre vârful Muntelui Moria, care cu multe secole mai târziu, în timpul lui Solomon, a fost locul Templului. Chiar se presupune că piatra pe care a fost legat Isaac a devenit locul unde a fost amplasat Altarul de Aramă.
Am privit cu mare interes această piatră recent, când am vizitat Ierusalimul. Ne-am gândit la Înţelepciunea lui Dumnezeu manifestată prin trimiterea lui Avraam exact la locul pe care îl preorânduise să fie Templul. Piatra este înconjurată de un gard de fier şi poate fi văzută, dar nu poate fi atinsă. În centrul ei este o groapă, care, după cum spune tradiţia, servea ca loc de scurgere a surplusului de sânge de la jertfe.
Ne amintim bine cum ne-au venit în minte aspectele studiului de astăzi! Marele, bătrânul Avraam, însoţit de credinciosul său fiu, moştenitorul făgăduinţelor şi bine familiarizat cu ele, a ajuns la locul acela. Acolo au fost puse lemnele; apoi tatăl, cu buzele tremurânde dar cu inima hotărâtă, i-a spus fiului său despre porunca divină. Acolo şi-a oferit fiul, chiar dacă cuţitul n-a dat lovitura fatală. Jertfa a fost completă în ochii Cerului şi mâna a fost oprită la timp, şi după cum explică apostolul, „Avraam ca înviat din morţi l-a primit”. Evrei 11:19.
Antitipul tuturor acestora
Aceste întâmplări de demult şi-au avut efectul asupra actorilor; dar pentru poporul lui Dumnezeu, luminat de Spiritul sfânt, ele au însemnătate mai adâncă. Am văzut deja că Avraam serveşte ca tip al Celui Atotputernic, iar Isaac ca tip al Cristosului Cap şi Corp. Astfel avem antitipul. Tatăl Ceresc a oferit voluntar pe Fiul Său pentru noi, pentru păcatele întregii lumi. „Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.” „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” ca prin El toate familiile pământului să poată fi binecuvântate.
Marea jertfă a lui Dumnezeu dată de Fiul Său n-a însemnat moartea Lui eternă distrugerea Lui. A însemnat doar că Cristos trebuia să moară în privinţa intereselor, speranţelor, scopurilor şi ambiţiilor pământeşti, dar să fie conceput de Spirit sfânt la speranţe noi, scopuri, ambiţii şi condiţii noi dincolo de văl.
Astfel Dumnezeu n-a lăsat pe fiul Său în moarte când L-a oferit de bună voie pentru noi toţi, nici nu l-a lăsat în condiţia umană a sacrificiului. În a treia zi L-a înviat pe Domnul nostru din morţi, la slava pe care a avut-o cu Tatăl înainte de a fi lumea da, la glorie mai mare, „mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice autoritate şi de orice nume”. Aici avem antitipul lui Avraam oferindu-l pe Isaac.
DACĂ SUFERIM CU EL”
Dar în antitip este mai mult. În providenţa lui Dumnezeu, El a aranjat ca Isus să fie Capul Bisericii, care este Corpul Său. Prin urmare, suferinţele lui Cristos, împlinite de Isus Capul, care s-au terminat cu aproape nouăsprezece secole în urmă, au fost doar o parte din suferinţele antitipicului Isaac. Aici apostolul declară: „Şi voi, fraţilor, ca şi Isaac, voi sunteţi copii ai făgăduinţei”. Galateni 4:28.
Bisericii, pe care o cheamă Dumnezeu afară din lume încă din ziua Cincizecimii, i se cere să-şi dovedească loialitatea şi credincioşia şi vrednicia de a avea parte în Întâia Înviere, prin aceea că este făcută în asemănare cu moartea lui Cristos. „Dacă suferim împreună cu El” ca membri ai Săi „vom şi împărăţi împreună cu El” ca membri ai Săi. Paharul suferinţei şi ruşinii pe care Tatăl I l-a dat, a fost o probă pentru a-Şi dovedi credincioşia şi loialitatea. Acelaşi pahar l-a dat şi urmaşilor Săi, zicând: „Beţi toţi din el”, urmaţi exemplul Meu demonstrând iubirea şi loialitatea faţă de Dumnezeu şi de cauza Sa, chiar până la moarte.
Faptul că Domnul Isus Îşi păzeşte oile este clar declarat de către El însuşi. Când l-a mustrat pe Saul din Tars pentru moartea sf. Ştefan şi pentru tulburarea Bisericii, El a declarat: „Saul, Saul, pentru ce Mă prigoneşti? Eu sunt Isus pe care-L prigoneşti”. Saul din Tars nu L-a văzut niciodată pe Isus personal în trup ca să-L persecute, dar orice i-a făcut celui mai mic dintre ucenicii Săi, lui Isus I-a făcut. Aceasta este încă adevărat şi va continua să fie adevărat până când Corpul lui Cristos, care este Biserica Aleasă, va fi fost completat şi glorificat. Între timp, cel care răneşte pe unul din cei mai mici dintre micuţii Domnului, şi cel care dă un pahar de apă rece unuia din cei mai mici, o face pentru însuşi Domnul Gloriei.
BERBECUL DIN TUFIŞ
Când Dumnezeu a oprit prin înger mâna lui Avraam de a împlini sacrificiul vieţii fiului său, în locul acestuia a fost pregătit un berbec prins în tufiş. Astfel berbecul în jertfă a devenit simbolul Seminţei lui Avraam, şi o indicare a unei părţi din procesul prin care va fi făcută reconcilierea Dreptăţii Divine în favoarea tuturor familiilor pământului, care să permită binecuvântarea lor prin Împărăţia Mesianică.
Să ne amintim că aceeaşi idee a fost continuată în procedurile ulterioare ale lui Dumnezeu cu Israel. Astfel Mielul de Paşti a fost junghiat; şi sângele lui stropit figurativ, tipic, a prevestit faptul că nu putea fi o Biserică a Întâilor-născuţi în timpul acestui Veac Evanghelic, decât prin mielul junghiat, „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”. În mod asemănător, jertfele pentru păcat şi arderile de tot ale lui Israel vorbeau despre necesitatea îndeplinirii unei lucrări de răscumpărare înainte ca vreo binecuvântare să poată veni pentru Israel, sau prin ei pentru alte naţiuni, popoare, neamuri şi limbi.
Printre multele lecţii pe care le pot învăţa creştinii din încercarea credinţei lui Avraam sunt următoarele:
(1) Necesitatea morţii Aceluia prin care în cele din urmă binecuvântarea va veni la toată omenirea. Dacă Isus n-ar fi murit pentru păcatele noastre, n-ar fi existat nici o iertare a omenirii. Prin urmare, n-ar fi nici o înviere din morţi şi în acel caz moartea ar fi mai mult decât un somn. Ar fi însemnat stingere.
(2) Să fim siguri că dacă Isus nu Şi-ar fi desăvârşit cu credincioşie partea Lui de contract dându-Şi viaţa, n-ar fi avut parte nici de marea desăvârşire şi înălţare la natura divină. Sf. Pavel declară aceasta, spunând că El a fost credincios până la moarte, „şi încă moarte de cruce. De aceea îîn baza acestui lucruş şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus”. Filipeni 2:8, 9.
(3) Să reţinem că aceeaşi regulă se aplică la toată Biserica. Nu este suficient că ne consacrăm viaţa. Trebuie să ne arătăm credincioşia şi loialitatea jertfind-o, luând crucea, bând din paharul Său, fiind scufundaţi în moartea Sa. Numai aceştia vor avea parte de Tronul Gloriei lui Mesia. „Dacă răbdăm împreună cu El, vom şi împărăţi împreună cu El.” Dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El.”
