Mântuitorul lumii
2 Corinteni 5:14-21
„Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos.” Galateni 6:14.
R5596 W. T. 15 decembrie 1914 (pag. 378-380)
Studiul biblic de astăzi ne aminteşte din nou de faptul că Isus este Mântuitorul nu numai al Bisericii, ci şi al lumii. În trecut studenţii Bibliei au trecut cu vederea acest mare adevăr, spre confuzia lor. Acum vedem că Dumnezeu a pregătit două mântuiri în mod clar diferite — cea pentru Biserică în Veacul Evanghelic, iar cea pentru lume în Veacul care urmează acestuia — în perioada Împărăţiei lui Mesia.
Noi vedem nu numai că există două mântuiri, ci şi că ele sunt total diferite, total diferite ca fel. Ele însă se aseamănă în unele lucruri. Ambele sunt mântuiri din păcat şi din puterea şi pedeapsa lui, din blestem — din necaz, durere, plâns, suspin, moarte. Ambele sunt mântuiri pentru o fericire veşnică. Dar aici asemănarea se sfârşeşte; fiindcă Biserica va fi mântuită printr-o schimbare de natură, în timp ce lumea va fi mântuită fără o schimbare de natură — printr-o înviere la perfecţiunea naturii umane.
Mântuirea Bisericii, care este acum în desfăşurare, îşi are începutul cu „auzirea” credinţei. Mesajul harului lui Dumnezeu este vestit ici şi colo cu buze bâlbâitoare, care nu-i atrage pe mulţi dintre cei mari sau înţelepţi sau învăţaţi, ci mai ales pe cei săraci din această lume, bogaţi în credinţă. Unii din aceştia care au o minte smerită, „inimă zdrobită şi smerită”, sunt fermecaţi de Mesajul iertării păcatelor şi al împăcării cu Dumnezeu prin Răscumpărătorul. Când aceştia vin şi caută să se apropie de Dumnezeu, El prin providenţele Sale Se apropie de ei. Dacă ei continuă să le fie foame şi sete după Domnul şi după Mesajul Său, El îi va sătura. Le va arăta Legământul Său. Îi va face capabili să înţeleagă termenii şi condiţiile în baza cărora pot fi primiţi iarăşi la părtăşie cu Dumnezeu în calitate de copii iubiţi — nemaifiind străini, înstrăinaţi — nemaifiind condamnaţi la moarte, ci dimpotrivă, îndreptăţiţi la viaţă.
Aici vor avea încă o încercare a iubirii lor pentru dreptate, a foamei lor după părtăşie cu Dumnezeu; căci ceea ce se cere de la ei pare a fi solicitant la început. Aceste cerinţe, aşa cum sunt declarate de Învăţătorul Însuşi, sunt: „Dacă vrea cineva să-Mi fie ucenic, să se lepede de sine îsă renunţe la propria sa voinţăş, să-şi ia crucea îsă înceapă să trăiască contrar preferinţelor sale, prin aceea că va face potrivit voinţei divine în locul celei ale sale, acolo unde aceasta se interpune celei divineş, şi să Mă urmeze”. Apoi trebuie să continue să urmeze în urmele Învăţătorului — credincios până la moarte.
Unii, când află despre aceste condiţii stricte ale uceniciei, se întorc şi nu mai urmează în căutarea favorii Domnului, a iertării, a împăcării, a binecuvântării, a conceperii de Spirit sfânt. Este alegerea lor, şi cursul lor va decide vrednicia sau nevrednicia lor de a fi număraţi în clasa specială pe care Domnul o alege acum din lume ca să fie Biserica — „Mireasa, Soţia Mielului”.
