DC
SMERENIA ŞI BLÂNDEŢEA
R 2585-2588 — „Remarcaţi Omul perfect! Iată-L pe Cel drept!”
Toţi fiii lui Dumnezeu sunt făcători de pace
Numai un mic număr din poporul Domnului a progresat până acum în mod foarte evident încât să aibă acest har în mod marcat dezvoltat şi exemplificat în viaţa lor. Marea majoritate, chiar şi a celor care numesc numele lui Cristos, pare să urmeze o cale inversă, care indică faptul că chiar dacă inimile lor sunt curate şi compătimirea lor este largă, au încă mult de învăţat în şcoala lui Cristos; căci în loc să fie promotori ai păcii, ei sunt promotori ai conflictului. Aceasta nu este însă din intenţie rea, ci mai degrabă din obicei, din ignoranţă şi din neputinţa de a discerne deosebirea mare între calea divină a iubirii, şi calea opusă a egoismului care predomină în lume. Conflictul este în principal stârnit prin intermediul limbii, deşi ar putea fi stârnit printr-un gest sau o privire. Tot aşa, pacea se face în principal prin intermediul limbii, deşi ea poate acţiona prin ochi. Câţi creştini cunoaştem cu toţii care au limbă ce stârneşte continuu ceartă! Pe mulţi Adversarul îi stăpâneşte multă vreme după ce au scăpat de sub stăpânirea lui în multe alte privinţe; şi aceasta este fiindcă ei nu observă că în aceasta ei fac serviciul lui Satan — nu observă nici chiar că sunt stârnitori de ceartă, ură, invidie, răutate, şi seamănă rădăcinile amărăciunii prin care mulţi sunt întinaţi.
Când vor învăţa creştinii lungimea şi lăţimea şi adâncimea îndemnurilor „Să nu vorbească de rău pe nimeni” şi „Nici un cuvânt murdar să nu vă iasă din gură, ci unul bun, pentru zidire”? (Tit 3:2; Efes. 4:29). Cât trebuie pentru unii dintre copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu să înveţe că prin rostirea unui cuvânt rău (chiar dacă ar fi siguri de adevărul lui) se poate face mult rău? Cât le va trebui să înveţe că nu este întotdeauna necesar să spună adevărul, nici potrivit să facă astfel decât dacă este spre edificarea altora? Câte lecţii, învăţătură peste învăţătură, trebuie să primească pentru a-i convinge că trebuie nu numai să evite flecăreala despre treburile altora şi găsirea de greşeli şi batjocura, ci că toate acestea sunt dovezi ale deficitului lor în iubire — ale deficitului lor în asemănarea lui Cristos şi ale lipsei calităţii de făcători de pace; şi că trebuie să se străduiască serios împotriva acestor lipsuri, dacă vreau să-şi asigure chemarea şi alegerea la un loc în Împărăţia cerească?
Aceştia au o făgăduinţă foarte preţioasă, demnă de eforturile lor — „Ei vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu — ei au Spiritul lui Dumnezeu, asemănarea iubitului Său Fiu a fost trasată în inimile lor; au fost sfinţiţi cu adevărul; în cele din urmă vor fi „vrednici să aibă parte de moştenirea sfinţilor în lumină”. Numai pe aceştia care sunt astfel în inimă îi va recunoaşte Domnul ca fii şi comoştenitori cu marele Său Fiu, Domnul nostru, în Împărăţie. Mai mult, aceasta este o probă pe care o putem recunoaşte uşor pentru noi în special, şi într-o anumită măsură pentru alţii, ca dovadă a gradului dezvoltării noastre în calitate de copii ai lui Dumnezeu — dispoziţia noastră paşnică şi grija de a urma o astfel de cale în viaţă care să tindă spre pace.
Unii din poporul Domnului găsesc în ei un considerabil spirit de combativitate, nefavorabil păcii. De fapt, se cere ceva din spiritul combativităţii pentru a lupta o luptă bună împotriva lumii, a cărnii şi a adversarului, şi pentru a „lupta pentru credinţă”; aşa încât cei care au combativitate găsesc în mod natural că sunt în antagonism continuu cu alţii în anumite privinţe. Ei însă să nu fie descurajaţi de aceasta, ci să nu uite că această combativitate este un servitor şi un soldat valoros, dacă este îndreptată şi aplicată în direcţia corectă. Exercitarea ei faţă de alţii trebuie să fie modificată de milă, de faptul că ne dăm seama de propriile imperfecţiuni şi de imperfecţiunile tuturor. Combativitatea trebuie să fie antrenată pe linia iubirii şi a milei — să luptăm pentru adevăr şi pentru toţi servitorii şi instrumentele adevărului, şi împotriva erorii — dar nu împotriva servitorilor orbiţi şi ignoranţi ai erorii. Combativităţii trebuie să i se dea mult de făcut în lupta împotriva imperfecţiunilor şi slăbiciunilor propriilor noastre naturi, şi fiind astfel angajată în această lucrare bună, va găsi relativ puţin timp pentru a-i asalta pe alţii; şi dându-şi seama de dificultăţile legate de cucerirea eului, ea va avea cu atât mai multă compasiune pentru slăbiciunile altora.
