CREDINŢA, RESORTUL PRINCIPAL AL CONSACRĂRII
„Să ţinem fără şovăire la mărturia nădejdii (credinţei) noastre, căci credincios este Cel care a făcut făgăduinţa.” Evrei 10:23.
R5698 W. T. 1 iunie 1915 (pag. 167-168)
Apostolul le scrie aici unora din Biserica timpurie care dădeau semne de şovăire, care nu reuşeau să se menţină cum se cuvine. El le spune că deşi o vreme fuseseră credincioşi, se pare că au devenit, cel puţin, căldicei cu privire la Domnul şi la calea creştină. El sugerează că fermitatea credinţei în copilul lui Dumnezeu şi fermitatea cu care el ţine la mărturia credinţei lui are mult de-a face cu statornicia sa în viaţa creştină. Credinţa noastră a fost resortul principal care ne-a condus pe fiecare dintre noi să facem o consacrare Domnului. Am crezut că Dumnezeu a dat pe Răscumpărătorul pentru iertarea păcatului. Am crezut că vom fi acceptabili şi păcatele noastre vor fi iertate prin Domnul Isus Cristos; şi că vom fi făcuţi fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Domnul Isus. Acestea au fost imboldurile inspiratoare care mai întâi ne-au condus spre Dumnezeu. Acestea au slujit unui scop bun, conducându-ne spre pasul hotărâtor.
Sf. Pavel spune că aceşti creştini evrei au dat mărturia unei bune credinţe; dar cel puţin unii dintre ei deveniseră mai mult sau mai puţin indiferenţi. El spune că deşi acum trebuiau să fie învăţători, ei aveau nevoie să fie învăţaţi iarăşi care sunt „cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu”. Ei îşi pierduseră o parte din credinţă, din încrederea lor în Domnul.
Ştim cu toţii din experienţă cum lucrurile care ne sunt prezentate pot deveni mai apoi neclare şi ceţoase. Când lucrurile spirituale devin astfel ceţoase, când nu putem înţelege adevărurile spirituale aşa cum puteam cândva, când ne temem şi când bucuria noastră în Cristos păleşte, atunci ne îndepărtăm de acest resort principal al consacrării. Ne pierdem credinţa. Aşa că, să ne ţinem strâns de această ancoră a sufletelor noastre, ca să nu ne depărtăm şi să fim izbiţi de stânci. Dacă nu ţinem cu tărie de credinţa noastră, vom pierde totul; căci, „fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu”. Fără credinţă este cu neputinţă să ne încingem armura şi să ieşim ca să luptăm lupta cea bună. Nu ne-am duce niciodată la o luptă care n-am crede că există, sau la o luptă care am crede că n-aduce nici un rezultat, nici o răsplată pentru greutatea şi suferinţa implicate în ea.
