AICI „ÎNTRISTĂRI UŞOARE” — „SLAVA CARE URMEAZĂ”

„Suntem întristaţi în toate felurile, dar nu la strâmtorare; nevăzând nici o ieşire, dar calea nu ne este cu totul închisă; persecutaţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu distruşi. Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să fie arătată în trupul nostru.” 2 Corinteni 4:8-10 .

R5670 W. T. 15 aprilie 1915 (pag. 120-122)

Apostolul Pavel se adresează aici Bisericii din Corint şi într-un sens mai larg întregii Biserici din Veacul Evanghelic. După cum se vede, el descrie într-o anumită măsură experienţele sale şi ale celor care erau cu el în lucrările lui misionare. El călătorea din loc în loc, dar nu cum fac acum fraţii noştri peregrini; pentru că uneori el petrecea un an întreg, alteori mai mult de un an într-o cetate. Cu toate acestea, el era călător, umblând pe unde nu merseseră înainte alţi misionari ai Domnului, vorbind evreilor şi oricui dădea dovadă că are urechi de auzit. În aceste turnee el a luat cu sine ajutoare. De aceea trebuie să considerăm că aceste cuvinte se refereau nu numai la apostoli (pentru că el era singurul apostol din grup), ci şi la ceilalţi care erau cu el; şi că această epistolă, ca toate scrierile inspirate, a fost intenţionată de Domnul pentru instruirea şi beneficiul tuturor sfinţilor de-a lungul întregii Dispensaţii Creştine.

Ajutoarele apostolului erau în general servitori ai Domnului, aşa cum sunt toţi copiii lui Dumnezeu în măsura în care ei fac o lucrare de slujire. Cuvintele lui deci ar fi adresate, se pare, tuturor celor care sunt angajaţi în serviciul Domnului. În această epistolă el indică faptul că există diferenţe între serviciile făcute — „Cine seamănă puţin, va secera puţin; iar cine seamănă cu binecuvântare, va secera în binecuvântare” — şi de asemenea diferenţe în experienţele diferiţilor membri ai Corpului lui Cristos. El spune că unii dintre ei fuseseră obiectul persecuţiilor şi că alţii avuseseră parte de persecuţiile acelea suferind alături de cei astfel persecutaţi, indicând că Domnul recunoaşte şi apreciază această asociere cu cei în necaz, dacă ar fi o astfel de asociere.

Acest gând este arătat şi în epistola Sf. Pavel către Evrei. (Capitolul 10:32-34.) Dacă cei care nu sunt atât de activ angajaţi în serviciu fac cu credincioşie tot ce mâinile lor găsesc de făcut, Domnul apreciază serviciul aşa cum îl apreciază şi al celor care datorită unei mai mari capacităţi, sau puteri fizice sau ocazii, sunt în stare să realizeze mai mult — fiecare făcând în măsura ocaziei sale lucrarea Domnului.

Apostolul a spus despre sine şi despre însoţitorii săi, şi despre toţi care lucrează cu credincioşie în serviciul Învăţătorului: „Suntem întristaţi în toate felurile”. Există multe necazuri care sunt comune întregii familii umane — şomajul, boala, moartea, sărăcia etc. O mulţime de necazuri vin peste lume; şi desigur apostolul şi însoţitorii lui erau supuşi acelor greutăţi ca şi alţi oameni. Multora aceste încercări ale vieţii le aduc întristare. Dar în timp ce Sf. Pavel şi cei care erau cu el aveau durerile şi greutăţile lor, persecuţiile şi încercările lor, ei aveau şi cunoştinţa Adevărului şi a harului întăritor al Domnului, şi erau înrolaţi în oastea Împăratului împăraţilor. Ei nu erau întristaţi de necazurile lor, ci se încredeau în făgăduinţele preţioase ale Domnului, că toate acestea vor lucra spre binele lor.

„CUM A FOST EL, AŞA SUNTEM ŞI NOI ÎN LUME”

Deci noi nu trebuie să permitem ca necazurile vieţii să ne întristeze aşa cum ele întristează pe alţi oameni. Noi avem ceva ce alţii nu au — asigurarea Domnului că totul în viaţa noastră va fi aducător de binecuvântare pentru noi dacă suntem credincioşi. Aceasta ne dă posibilitatea să ne bucurăm în necaz, dacă într-adevăr credem această promisiune a Cuvântului Tatălui nostru. Sunt alte necazuri care vin peste poporul Domnului, dar care nu vin peste lume. Lumea este mai mult sau mai puţin în opoziţie cu cei care sunt angajaţi în vestirea publică a Adevărului şi a celor care sunt asociaţi cu ei. Există o luptă care se desfăşoară între ceea ce este corect şi greşit, lumină şi întuneric. Lumea, fiind ataşată de întunericul ei, simte o duşmănie faţă de lumină, o ură faţă de ea; şi oamenii sunt adesea dispuşi să le facă necazuri deosebite celor care sunt reprezentanţii Domnului într-o calitate specială.

Ocazional aflăm oameni lumeşti care au inimă bună şi intenţii bune şi care sunt doritori să ajute la o lucrare bună; dar acestea sunt excepţii. Împotrivirea noastră cea mai puternică însă vine în general, ca şi cea a Învăţătorului, din partea celor care sunt fraţii noştri, cu toate că mulţi dintre ei nu sunt aşa decât cu numele. Apoi îl avem pe Adversar în mod deosebit împotriva noastră. Este adevărat că întreaga lume are împotrivirea Adversarului, dar el este în mod special activ împotriva celor angajaţi în serviciul public al Domnului. Satan pare să aducă înaintea acestora ispite speciale, şi nu este surprinzător că sunt obiectul specific al furiei şi şiretlicurilor lui. Dar cei care sunt astfel angajaţi în serviciul lui Dumnezeu au binecuvântări speciale din mâinile Lui şi întăriri în plus. Deci, deşi putem fi siguri că cei care sunt în serviciu public au mai multe necazuri din partea Adversarului, lor li se dă şi mai mult har ca să le facă faţă.

15. Cum putem învăţa să nu „cerem rău” şi astfel să ni se răspundă la cereri?

1 Ioan 5:14, 15 „Îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Şi dacă ştim că ne ascultă, orice I-am cere, ştim că dobândim lucrurile pe care I le-am cerut.”

 

R 2005, col. 2, par. 7-9:

Este adevărat, unele dintre aceste cereri potrivite, autorizate şi mult dorite sunt mult amânate — de exemplu, Biserica s-a rugat de peste optsprezece secole „Vie împărăţia Ta! facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ”. Dumnezeu a auzit dar n-a răspuns încă. Totuşi, toţi cei care s-au rugat astfel şi au dorit Împărăţia Milenară au fost binecuvântaţi prin credinţa lor în acea Împărăţie nevăzută încă — dar evident foarte aproape acum. La alte cereri însă — pentru hrana zilnică, pentru ajutor în ispite şi pentru eliberare de Cel Rău — a răspuns prompt.

În legătură cu aceasta să observăm în mod special că privilegiul rugăciunii, sau orice altă favoare de la Dumnezeu, nu este acordat pentru scopuri egoiste. Un lucru care ar putea fi în mod cuvenit dorit şi cerut într-un caz, ar putea fi necuvenit dacă ar fi cerut din alt motiv. A dori şi a cere ceva bun în sine, pentru a ne putea slăvi pe noi înşine înaintea oamenilor, este o cerere greşită, datorită unui motiv greşit.

Dorinţa după un lucru bun, numai pentru confort şi comoditate, este un motiv nepotrivit, egoist. Apostolul se referă la astfel de cazuri zicând: „Cereţi şi nu căpătaţi, pentru că cereţi rău, ca să risipiţi în plăcerile voastre” — adică, pentru scopuri de slavă deşartă sau alte motive egoiste (Iac. 4:3). A cere un lucru bun numai ca să facem din el o probă prin care să ne stabilim credinţa, se pare că este o cerere nepotrivită, căci numai celor plini de credinţă li se promite ceva.