Eu am gasit ca fiind cea mai clara explicare a motivelor pentru care Tatal a permis asupra Domnului pe parcursul Jertfiri Lui si in ultimele Sale clipe de Viata pe pamant acele experiente .

 EXPERIENŢELE LUI IOV, TIPICE PENTRU ISTORIA UMANĂ

„Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne fie exemple şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor.” 1 Cor. 10:11.

R 5401 W. T. 15 februarie 1914 (pag. 51-54)

 Probe de loialitate şi devotare

 Când Domnul permite să vină peste noi nori grei de necaz, trebuie mai întâi să vedem dacă putem discerne vreun rău în noi înşine, care ar putea să aducă pe bună dreptate o corectare. Noi trebuie să fim bucuroşi în Domnul. Dar poate nu am trăit destul de aproape de Domnul. Totuşi, aceşti nori de necaz nu înseamnă neapărat că n-am trăit aproape de El, cum am văzut în cazul lui Iov.

La fel ne amintim de experienţele Domnului nostru Isus în grădina Ghetsimani, în noaptea dinaintea răstignirii Sale, cum le-a spus ucenicilor Săi, Petru, Iacov şi Ioan: „Sufletul Meu este plin de o întristare de moarte”. Ne amintim că Dumnezeu nu I-a dat linişte, ci a îngăduit necazul ((1065)) să vină ca un mare val peste sufletul Lui. El a fost îngrijorat pentru că dorea să ştie sigur dacă fusese cu totul loial, credincios şi ascultător, aşa cum era necesar ca să menţină favoarea Tatălui. Apostolul Pavel ne spune că Domnul nostru Isus „a adus rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel care putea săL scape din moarte — şi a fost ascultat”. Evr. 5:7.

Găsim că Tatăl a trimis pe îngerul Său să-I slujească iubitului Său Fiu în tristeţea Sa adâncă. Imediat ce îngerul I-a dat Domnului nostru asigurarea Tatălui că fuse bineplăcut în viaţa şi purtarea Sa, El a devenit cu desăvârşire calm. Şi asigurarea aceea L-a susţinut în toate experienţele grele care au urmat — procesul în faţa Sinedriului, în faţa lui Pilat, tratamentul din partea soldaţilor, drumul spre Calvar şi în mijlocul procesului greu al execuţiei care a urmat.

Numai la urmă, fiindcă Isus trebuia să ia locul păcătosului, când Tatăl Şi-a retras prezenţa de la El în momentul morţii Sale, Domnul nostru a arătat tulburare în minte. Atunci El a strigat în agonia sufletului: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” A fost necesar ca Domnul nostru să aibă experienţa despărţirii complete de Dumnezeu şi a oricărei relaţii cu Dumnezeu, pentru a plăti pedeapsa deplină a păcatului lui Adam. Această experienţă a fost chiar în ultimul moment. Tatăl ceresc a permis aceasta, fiindcă a fost necesar ca Domnul nostru să înţeleagă sensul separării păcătosului de Dumnezeu.

Noi nu considerăm că este necesar ca în fiecare caz urmaşii credincioşi şi adevăraţi ai Domnului nostru să aibă o experienţă asemănătoare. Noi nu suntem, cum a fost Răscumpărătorul, Răscumpărarea, Purtătorul păcatului lumii, dar n-ar fi surprinzător dacă unii ar avea experienţe asemănătoare cu cele ale Domnului nostru. Unii dintre sfinţi au murit exclamând: „Năvălesc prin porţile Noului Ierusalim!”, în timp ce alţii au avut experienţe la moarte mai mult ca cele ale Domnului nostru şi au strigat: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”

Noi putem fi mulţumiţi să lăsăm experienţele noastre cu totul în mâinile Celui care ne iubeşte şi putem avea o pace interioară, calm şi odihna sufletului, ştiind că nici o furtună exterioară nu va fi permisă decât acelea pe care Tatăl vede că vor produce în noi roadele paşnice ale dreptăţii, dacă suntem bine pregătiţi prin ele.